Ion ZIMBRU

 

 

O zi de uitare

(duminicînd)

Ieri am fost la tine, moara mea de vînt

cu singuratatea înclinata blînd,

aripile tale line s-au întins

toate sa-mi atinga ochiul meu învins,

toate sa-mi adune lacrima de frig

si sa-mi linisteasca tristul meu nimic

 

Ce despovarare sa te vad cum stai

pe genunchii unui lung picior de plai,

cum te bate vîntul de atîta timp

si tu macini boabe de pacat în schimb.

Nu-i pacat sa macini, însa nu-i usor

sa-mi vad amagirea-n dintii pietrelor

 

Nu te dau la nimeni, moara mea de vînt,

numai lînga tine pot vedea ca sînt,

pot vedea sfîrsitul chiar acum pe scut,

numai tu-mi dai pacea altui început.

mergi fara oprire, dar ramîi pe loc

în singuratatea roata la noroc

 

Astazi am uitare, zic si fierb descînt,

dinspre sud, tacute, vin duminicînd

pasari dezghetate de mirare cînd

îti faceau pe aripi cuiburi si cîntînd

în singuratatea înclinata blînd…

Mîine vii la mine, moara mea de vînt?

 

Cartea deschisa

(descîntec)

Cine esti, nu stiu. Nici tu nu stii ce sînt.

Sîntem împreuna, dar murim pe rînd.

Moartea nu e întîmplare,

daca viata, fiecare

n-o traieste doar din cînd în cînd

 

Rîs si plîns, uitare, mila si descînt

ducem în ispita morilor de vînt.

Nimenea nu are vina,

daca vesnica si plina

Luna umbla goala pe Pamînt

 

Ce frumoasa noapte ziua porti în gînd!

Ce fel de lumina-mi dai sa cred ca sînt!

Ai în mînurile tale

flacari mov si haimanale,

flori de cîmp în par si în cuvînt

 

Scazi pe ieri din mîine astazi si aduni

lacrima din ceara cestei mataciuni.

Nostrul unu lumînare

arde sub icoana care

tine laolalta doi nebuni

 

Spune-mi: niciodata nu va fi am fost,

sînt si esti ‘n-acelasi sacru adapost!

Mari si rari pîna departe,

ochii tai deschid o carte

si ma-nvata moartea pe de rost!

 

Doua care

(care pe care)

si dac-ai avea mîini mai multe si lungi

pîn-la ochii în care sta cerul de-atunci

sa iei carul mare sa-l duci si sa-l dai

la nunta cuvîntului tau si la cai

si ochii sa vrea sa nu aiba habar

si teama ca iei si fecioara în car

si-o duci drept mirare a mea pe pamînt

cu miri si mirese mirare nascînd

 

sa cari toata noaptea caci nu e frumos

sa nu vezi o raza de luna pe jos

o raza de-atunci pîn-acum tot murind

caci alta lumina s-aude scîncind

sa cari susnicia pe toata s-o cari

cu mîinile multe în ochii tai mari

sa ai cer la tine sa cer si eu cer

sa-mi car crucea-n carul meu mic si stingher

 

ce multe si lungi mai sînt clipele vin

într-o singura clipa toate putin

mai încolo-i nimic mai încoace-i nimic

fara carul tau mare si carul meu mic

 

Mai bine ma duc

(pe cuvînt)

Decît un an/cioara, mai bine-o zi/cuc,

mai bine-o zi/vultur, mai bine ma duc

sa bat o secunda, atîta sa bat

la portile celui mai mare pacat

 

Asa spun poetii pe care nu-i stiu –

sînt vinovat, m-am nascut mai tîrziu –

da-i cred pe cuvînt, ca si ei au umblat

cu lampile lor din pacat în pacat

 

Decît un an/broasca, mai bine-o zi/iaz,

mai bine-o zi/trestie fara obraz,

mai bine-o zi/lup împuscat si flamînd,

la cap caprioare sa-i stea lacrimînd

 

Asa stiu poetii sa moara usor,

ca au sapte inimi cuvintele lor,

eu n-am decît una pulsînd putregai

cînd vad cum sfîrsitul da buzna în cai

 

Decît un an/astazi, mai bine-o zi/ieri,

mai bine-un ieri/Dante, la care sa ceri

zi/freamat, sa ai mîine cum sa ajungi

în noaptea aceea cu degete lungi

 

Asa hotarîra poetii atunci,

în noaptea aceea cu degete lungi,

mai lungi ca lumina trimisa din iad,

pe umeri, pe gît, pe cuvînt, pe pacat

 

 

Decît o zi/vierme în marul frumos,

mai bine-un an/piatra calcata pe jos,

sa cada pe ea ochii serii din tei

cînd vin sa ia Luna atîtea femei

 

Asa se aude si cred ca a fost

acum-ul acela uitat fara rost…

Decît un an/astazi, mai bine-o zi/rug,

mai bine-o zi/Dante, mai bine ma duc

 

Ridicare la dor

(cel mai curat manuscris)

Nimic mai frumos decît noptile cînd

atîtea cuvinte vin cavalcînd,

vin pîna la poarta si-mi dau soptitor

noroc si scîntei din potcoavele lor

 

Si parca nu-mi vine sa cred ca eu sînt

cel care primeste si n-are ce da,

macar sa le spun cum desverderea mea

ridica la rod rugaciuni fumegînd

 

Macar sa le spun cum ridica la dor

atîtea sotroane uitate pe jos,

atîtea iluzii pe care le-am scos

din ghearele somnului îngerivor

 

Si nu pot, atîtea cuvinte cînd vad,

mai bine descui, deschid poarta si tac,

sa-mi intre în vis calul cel mai sarac,

dar cu aripi murdare de zbor si omat

 

Apoi sa aud: nu ai voie sa taci,

nici piatra nu tace, nu sta în zadar,

hai, scoate din suflet, din ieri si din saci

putina pasare la pasari macar

 

Fiindca nimic nu ne poate opri,

nici visul de noapte, nici visul de zi,

sa mergem pe cel mai curat manuscris:

zapada ascunsa în ochiul de Sfinx