Andrei ZANCA
UN METEOR ÎN SECVENTE ELANSATE
Încercarea de a transpune marii scriitori ai limbii engleze în
limba română, a fost mereu, atît un prilej de mare satisfactie
lexicală si artistică, cît si o dovadă exceptională a paletei nespus
de bogate a limbii noastre, în stare a surprinde si cele mai intime
si subtile nuante într-o transpunere congenială, în care empatia
este structurată de-o inteligentă artistică, temperată de însusi demersul
de stationare al prelucrării din laboratorul lăuntric.
Transpunerea în limba română a lui John Keats – Poezii, Editura
Albatros, 2001 –, de Miron Kiropol, este în acest sens o mărturie elocventă
a celor declarate mai sus. Cu o onestitate – rară printre convivi –, el declară
paradoxal din capul locului… nu cunosc limba engleză, nu o simt. Abia dacă
mă decurs cu dictionarul prin hătisul ei (…) Ei bine, îndrăznesc cu
ajutorul unui text francez, literal, curătel, mediocru, asa cum sînt
mai toate traducerile de poezie, pe care le-au făcut francezii… O asemenea
declaratia frustă, răspicată si socantă în onestitatea ei, această
îndrăzneală elansată de admiratia si iubirea fată de unul din cei mai
mari poeti ai limbii engleze, nu poate decît să deconcerteze pe multi.
Însă, n-au existat si nu există oare oameni de mare talent, care ascultînd
o poveste în stare brută, au reusit să o „transpună” mai apoi într-un
text decantat de o intuitie fără de gres, gratie unui „al treilea ochi”,
de care vorbea însusi Rilke, un ochi pe care îl detinem cu totii
însă prea putini ajung să-l poată folosi, prea putini se încred
în „utilitatea” si „realitatea” lui, mai pe sleau spus, încă
nu-i soarbe de la nivelul unei anumite faze a constiintei, această stringentă
nevoie.
Miron Kiropol, el însusi poet si scriitor de exceptie, artist complex
si mai ales om de inimă, cum rar întîlnesti, a îndrăznit
iată, sub aceste auspicii, să treacă la treabă, si a făcut această muncă
de transpunere cu o deosebită dăruire si cu un simti fără de gres al structurii,
ritmului si nuantelor lexicale. A făcut-o si dintr-un impuls chinuitor de
recuperare dintr-un alt spatiu geografic al unei limbi, pe care o îndrăgeste
dincolo de orice prejudecăti ale multora din lăuntrul ori din afara „gardului”.
O limbă, pe care a încercat – într-un demers sprijinit de-o mare
dragoste –, să o „epureze” într-un limbaj ce urmăreste îndeaproape
si cu o deosebită calitate empatică, concomitent, profilul sufletesc si artistic
al marelui poet englez, pe al cărui mormînt dintr-un cimitir din Roma,
zac drept epitaf, gravate cuvintele (dorite de el însusi astfel): „aici
odihneste cel al cărui nume a fost scris în apă”.
În istoria spiritului fiecărui popor, apare cu intermitente divine
mereu, configurîndu-se meteoric, profilul unui creator, mort timpuriu,
si trecut în uitare atît prin faptul că si-a depăsit cu mult
contemporanii prin insolitul celor conturate artisic, cît si prin faptul
că scurta sa viată l-a trecut automat în uitarea acestora, cărora nu
li „s-a acordat” timpul să se „dumirească”. Generatiile viitoare îl
descoperă cu uimire si entuziasm, arogîndu-si-l ca pe o figură emblematică
a propriului lor timp.
În ceea ce priveste pe Keats (1795-1821), acest lucru devine absolut
paradigmatic si apare deosebit de acut în peisajul încărcat al
poeziei. Stins de tuberculoză, la douăzeci si sase de ani, necunoscut si
departe de meleagul natal, într-o odaie din Roma, îngrijit doar
de un medic englez si avîndu-l aproape pe bunul său prieten, pictorul
Severn, el este înmormîntat în cimitirul Monte Testaccio
din Roma, printre pinii înalti din jur. Aici, va fi înmormîntat
un an mai tîrziu si Shelley, care s-a înecat aproape de Spezia.
În buzunarul său a fost găsit ultimul volum al lui Keats, în
care era marcat mai ales un loc din poemul The Eve of St. Agnes… Mai că te
face să îndrăgesti moartea, cînd te gîndesti, să fii îngropat
într-un asemenea loc minunat a scris cu o intuitie fără de gres Shelley,
despre acest cimitir din apropierea piramidei Cestius…
Keats a visat de timpuriu la gloria poetului, la un nume, care să se adauge
de la sine, marilor nume pe care le-a admirat vreme de-o viată. Însă
iată că, în ultimul moment, coplesit de boală si de larma vietii, părăsit
de visele si sperantele de odinioară, el se hotărăste la cu totul alt gest.
Si într-adevăr, vestea mortii sale atinge doar un cerc de cunoscuti,
artisti si scriitori, iar monumentul pe care-l erijează Shelley în
poemul său Adonis, unul din cele mai frumoase ale acestui poet, nu are un
efect imediat, dat fiind că însusi Shelley era un nedorit în
tara sa.
Datele biografice, precum si amintirile despre Keats, ale prietenului său
Brown, au fost predate de acesta unuia, care îl admira mult pe Keats,
însă care nu l-a cunoscut personal niciodată: Moncton Milnes. O secventă,
care din nou reaminteste faptul paradoxal că – deseori si mai degrabă –,
este „chemat” nu un apropiat, ci un al treilea, înarmat doar cu tandrete
si o admiratie fără rezerve, spre a configura profilul unui spirit, doar
prin intermediul empatiei si al unei intuitii epurate de umbra oricărui resentiment.
Abia generatiile viitoare vor avea surpriza si plăcerea de a-l redescoperi
pe Keats si de-ai acorda locul cuvenit, la care acesta are dreptul, începînd
cu momentul în care si-a scris prima mare odă La belle Dame sans merçi…
În sine, un alt poet important, Robert Browning, îl „redescoperă”,
încă băietan fiind, gratie mamei sale, care la rugămintea de a-i cumpăra
dintr-un anticariat pe Shelley, îi aduce fiului ei… si pe Keats, dat
fiind că „cei doi sînt legati unul de altul”, cum i-a asigurat librarul…
În acelasi timp, un mic cerc de poeti si literati din Oxford, îl
readuc la lumină pe Keats. Unul din ei se numea… Tennyson (care imediat recunoaste
înalta valoare a lui Keats, ce-i devine astfel, în mod declarat,
însă post-mortem, maestru.
Mai apoi, prin 1848, Rossetti, care făcea pe atunci parte din gruparea Praeraphaelite
Brotherhood (Frătia Prerafaelită), descoperă în Keats, laolaltă cu
confratii săi, un stindard al grupării lor: acea detasare absolută a tot
ce este artă, acea independentă suverană a prefigurării operei, debarasîndu-se
net de tot ceea ce era programatic si de prisos. Emblematice pentru gruparea
prerafaelitilor, rămîn versurile lui Keats din Odă unei urne grecesti:
„Adevăratul este frumos si Frumosul adevărat – o stiti.”
Ar fi gresit însă a-l pune pe acelasi picior cu orientarea artistică
de mai tîrziu al lui l`art pour l`art, dat fiind că tendintele sînt
dimpotrivă complet opuse. Un artist estetizant detine în mod aproape
automat o intentionalitate, pe cînd un poet „chemat” nu doreste în
sine decît configurarea prin mijloacele ce-i sînt lui proprii.
Ceea ce îi cucereste pe acesti prerafaeliti în mod deosebit este
ochiul pictural, descriptivitatea lui Keats.
Ca dovadă, pictorul John Ruskin, care s-a inspirat în multe tablouri
din opera lui Keats. De altfel, Ruskin o declară el însusi (cităm acest
lucru, mai ales fiindcă nu este vorba de un critic de profesie): Keats concentrează
(în maniera sa), tot ce se poate spune despre un molid, într-un
singur vers, desi vorbeste doar la figurat despre molid. Eu am ajuns la un
asemenea grad de admiratie, încît nu mai îndrăznesc a-l
citi, atît de nemultumit mă face el să fiu fată de propria mea operă.
Din acest moment faima lui Keats creste mereu. Va fi publicat si comentat
si lecturat cu o admiratie si o veneratie fără de rezerve. Ceea ce îl
defineste si îi asigură mereu prospetimea este, mai ales, capacitatea
lui de-a focaliza toate nuantele lexicale ale unei limbi asupra unui singur
punct, cu un firesc si cu o naturalete, care presupun în prealabil
un mare si profund travaliu lăuntric. O focalizare ce surprinde, în
mod miraculos, fatetele insolite al lumii.
Viata poetului, săracă în evenimente, bogată însă prin putine,
dar statornice prietenii, pare a fi un ecou stins al operei sale prin concentrarea
si caligrafierea firescului, departe de orice dictat, cu exceptia celui pe
care marele său talent, puterea auscultării sale fără de egal îl preschimbă
într-o voce inconfundabilă, ce ni se oferă peste vremi.
Provenind dintr-o familie aflată putin deasupra nevoilor, dintr-o Londră
de la sfîrsitul secolului al XVIII-lea, obtinîndu-si gradul de
licentă în medicină prin 1816, lui Keats îi apar în viată
următoarele volume: în 1817, volumul intitulat simplu Poems, apoi în
1818, ce-a de-a doua opera a sa Endymion, a poetic Romance – două cărti care,
în ciuda frumusetii lor incontestabile, doar „anuntă” cea de-a treia,
si cea mai importantă carte a lui, anume: Lamia, Isabella, the Eve of St.
Agnes and other Poems, 1820. Aceasta contine si cele mai desăvîrsite
creatii ale lui Keats, odele.
Constient de acest lucru în transpunerea sa, Miron Kiropol ne oferă
un volum subtire însă deosebit de marcant si de dens, într-o
încercare de-o subiectivitate selectivă absolut netulburată de orice
încercare doctă si exhaustivă. Este bucuria celui ce oferă într-o
limbă, lui atît de dragă, un buchet rarefiat de o discretă, dar de
la sine înteleasă, tandrete. Iată spre exemplificare – din acest volum
recomandat de noi, deplin – ultimul poem :
MÎNA MEA VIE
Mîna mea vie, acum caldă si putînd
Să cuprindă neobosit, va veni, dacă teapănă
Va sta în tăcerea de gheată a mormîntului,
Să-ti bîntuie zilele, să te înlemnească în visurile noptii,
Încît vei vrea să-ti storci din inimă sîngele, secîndu-l
Pentru ca în vinele mele rosia viată din nou să curgă,
Iar spiritul tău să afle odihnă – priveste-o, e aici,
O întind către tine
(iarna 1819-1820)
