NĂDEJDEA

ca un ghepard ghemuit, gata de salt
pînăîn ultima clipă, pînă-n ultima răsuflare

abia atunci, sămălas
într-o limpede undă, si-n jur

toti însotitorii de altădată
cu fetele încăscăldate de veghe
        la egalădistantă
        surîzînd

iar eu, căutînd din ochi cîinele
întîmpinîndu-măfărărezerve, mereu

cu aceeasi bucurie multora străină, si-apoi
săo luăm agale prin sunetul lin, încît

el să-si înalte capul spre mine
cu aceeasi încredere
dintotdeauna.

atît. numai atît.


NE ODIHNESTE

tăcerea din care se desprinde
o mînăîntinsă

adîncindu-se cu sete
în altăzonă, mereu

în început, clipă
virginăde moarte, în palme

scoarta bunăa arborelui asfintind
înspre noapte, iubirile

verticale iubirile orizontale
 

CHIPUL TĂU VA RĂMÎNE

înscris în palmele mele
aidoma celui înfiorînd

giulgiul din torino, însăcum
săpricepi nesfîrsirea cu moartea-n tine, anevoie

trimis, din alte zone sosind
cuvîntul, ne ajunge doar ca secventă, nu gîndul

doar tandretea o poate deslusi, desigur

murind, se uită-n stingere si sentimentul
eternitătii dupăcare tînjim în viată, altminteri

ne-ar otrăvi, întrutotul
    splendoarea, o fata morgana a mortii, ne-ar ucide
        mezalianta frumosului
            vesnic, terna obisnuintă
bîntuiti de ieri, îmbolnăviti de mîine
    nu mai avem prezent

însăel viseazăun somn, greu
cu vinul neînceput din beciuri, levitînd

în mireasma de artar înfiorînd briza visinului anevoie
însotitorul, aproapele meu
fărăchip


O LUMINĂ LATENTĂ

desigur, nici unul nu se visează
pentru sine însusi, arsita
în care palpită
cei nenăscuti

însingurat de zariste, se refuză
dinspre liniste întru tandrete, ei fiind

doar în rătăcire prelungită
într-o lume pe caste

sub lipsa de discernămînt a ploii – o diagonalăa clipei
în care se privesc cu alti ochi, vina

fiind esecul de-a putea trezi
o luminălatentă, adevărul

fiind apa curgînd, golul
mulînd forma

un sentiment de mare, terasa deasupra nisipului
    mese si scaune părăsite
        mai lucind în bătaia
            îndepărtată a farului, bezna

fiind digul si zidul, conturul
    unei absente
        în murmur recules
            zvîntîndu-mi inima


O SIMPLĂ MIREASMĂ

risipeste o vreme
amnezia – însotindu-ne de la nastere –

pînăla liziera încîntării, dincolo de ea
ne lasăgenunchii, o mireasmă

atît de fireascăunei înfloriri
o ducem cu noi în somn, degrabă

nădăjduind la pasul ferm prin sublimarea ei
si ne trezim în zori cu gura năclăităde spaimă
si cu picioarele tremurînd

săte rogi pentru aproapele, înseamnă
săte rogi pentru tine, mîna

încăînvăluităîn mireasma din somn, orice
oricît ar apuca,. cineva

e însetat, cineva
flămînzeste
adînc
în noi

 

STINGERE

ce negîndire îngrădit, pruncul
privirea, încă prinsă în vederea lent

socializată, moartea
un alibiu, ce zărim în jur

o prelungire lăuntrică în spatiu, oare

poate prezentul suporta trecutul, poate
el îndura viitorul, valuri

epuizînd în nisip o tăcere, părea

    o stingere de vîsle

si păseam prin sentimentul de lan
si călcam usor iarba
în care amutise
ca un prunc
lumina


NE ODIHNESTE

tăcerea din care se desprinde
o mînăîntinsă

adîncindu-se cu sete
în altăzonă, mereu

în început, clipă
virgină de moarte, în palme

scoarta bună a arborelui asfintind
înspre noapte, iubirile

verticale iubirile orizontale