NĂDEJDEA
ca un ghepard ghemuit, gata de salt
pînăîn ultima clipă, pînă-n ultima răsuflare
abia atunci, sămălas
într-o limpede undă, si-n jur
toti însotitorii de altădată
cu fetele încăscăldate de veghe
la egalădistantă
surîzînd
iar eu, căutînd din ochi cîinele
întîmpinîndu-măfărărezerve, mereu
cu aceeasi bucurie multora străină, si-apoi
săo luăm agale prin sunetul lin, încît
el să-si înalte capul spre mine
cu aceeasi încredere
dintotdeauna.
atît. numai atît.
NE ODIHNESTE
tăcerea din care se desprinde
o mînăîntinsă
adîncindu-se cu sete
în altăzonă, mereu
în început, clipă
virginăde moarte, în palme
scoarta bunăa arborelui asfintind
înspre noapte, iubirile
verticale iubirile orizontale
CHIPUL TĂU VA RĂMÎNE
înscris în palmele mele
aidoma celui înfiorînd
giulgiul din torino, însăcum
săpricepi nesfîrsirea cu moartea-n tine, anevoie
trimis, din alte zone sosind
cuvîntul, ne ajunge doar ca secventă, nu gîndul
doar tandretea o poate deslusi, desigur
murind, se uită-n stingere si sentimentul
eternitătii dupăcare tînjim în viată, altminteri
ne-ar otrăvi, întrutotul
splendoarea, o fata morgana a mortii, ne-ar ucide
mezalianta frumosului
vesnic, terna obisnuintă
bîntuiti de ieri, îmbolnăviti de mîine
nu mai avem prezent
însăel viseazăun somn, greu
cu vinul neînceput din beciuri, levitînd
în mireasma de artar înfiorînd briza visinului anevoie
însotitorul, aproapele meu
fărăchip
O LUMINĂ LATENTĂ
desigur, nici unul nu se visează
pentru sine însusi, arsita
în care palpită
cei nenăscuti
însingurat de zariste, se refuză
dinspre liniste întru tandrete, ei fiind
doar în rătăcire prelungită
într-o lume pe caste
sub lipsa de discernămînt a ploii – o diagonalăa clipei
în care se privesc cu alti ochi, vina
fiind esecul de-a putea trezi
o luminălatentă, adevărul
fiind apa curgînd, golul
mulînd forma
un sentiment de mare, terasa deasupra nisipului
mese si scaune părăsite
mai lucind în bătaia
îndepărtată
a farului, bezna
fiind digul si zidul, conturul
unei absente
în murmur recules
zvîntîndu-mi
inima
O SIMPLĂ MIREASMĂ
risipeste o vreme
amnezia – însotindu-ne de la nastere –
pînăla liziera încîntării, dincolo de ea
ne lasăgenunchii, o mireasmă
atît de fireascăunei înfloriri
o ducem cu noi în somn, degrabă
nădăjduind la pasul ferm prin sublimarea ei
si ne trezim în zori cu gura năclăităde spaimă
si cu picioarele tremurînd
săte rogi pentru aproapele, înseamnă
săte rogi pentru tine, mîna
încăînvăluităîn mireasma din somn, orice
oricît ar apuca,. cineva
e însetat, cineva
flămînzeste
adînc
în noi
STINGERE
ce negîndire îngrădit, pruncul
privirea, încă prinsă în vederea lent
socializată, moartea
un alibiu, ce zărim în jur
o prelungire lăuntrică în spatiu, oare
poate prezentul suporta trecutul, poate
el îndura viitorul, valuri
epuizînd în nisip o tăcere, părea
o stingere de vîsle
si păseam prin sentimentul de lan
si călcam usor iarba
în care amutise
ca un prunc
lumina
NE ODIHNESTE
tăcerea din care se desprinde
o mînăîntinsă
adîncindu-se cu sete
în altăzonă, mereu
în început, clipă
virgină de moarte, în palme
scoarta bună a arborelui asfintind
înspre noapte, iubirile
verticale iubirile orizontale