Andrei ZANCA

 

Poezia este pulsul divin al devenirii.

Devenirea, crucea noastra întru dez-umbrire launtrica, întru transparenta (saracia duhului). Lumea, universul au luat nastere din Sunet (lyra).

Restul e larma.

Criza este astfel a noastra, nu a lirismului. Este rezultatul faptului ca suntem imprevizibili.

În noi hiberneaza latent, umbre nemistuite, malefice, oricînd declansabile .

De imprevizibili ne suntem aici.

De unde si recluziunea în timp.

Traim în epoca Vazului (analiza, di-sectia, deci partea), în dauna Auzului (întregul).

Intelectul în dauna intuitiei.

Nu de capete ducem lipsa, ci de inimi.

Sana „lirismului” este propria noastra sansa.

În fiecare, în orice, bate, mai slab ori mai tare, pulsul divin.

O deschidere prin Acceptare, Asumare, Atentie si Auscultare .

Cine are urechi de auzit va întîmpina Amnezia inculcata în noi deja din pîntecul matern.

 

 

ALTUNDEVA

nu se afla într-o anume întindere

nici în timp, în sine

o nuanta de

sentiment

 

e în mine, prelins

în graiul discret

 

ceea ce nu se rosteste

determinînd rostirea

 

cum tipatul pescarusilor

presupunînd apa si tarmul, noi

 

în cautarea de sine, însa

între ochii mei si ochii cîinelui

 

o distanta frageda

în memorie, aidoma

 

unei catedrale ridicate pe fundamentul

unui templu roman, insignifiante

 

mastile si meandrele unei implorari.

 

doar intensitatea inimii razbate-n tînjire, si razbate

 

între doua rostiri.

 

un privilegiu al tacerii.

 

 

 

DE CE

se-ntrebau, lasa dumnezeu ca aceste meleaguri

sa fie bîntuite de-atîta suferinta

 

si-am auzit un copil murmurînd abia auzit, n-a mai fost

lasat în el, nici în inima lor...

 

aici

unde orice fluture, orice pasare

înteleg unduirea viului, decît

 

obsedatii usilor capitonate, unde mitul lui Midas

este proza scurta a epocii, si-n cele din urma

 

murmurul abia auzit al batrînului,

 

adevarata noastraidentitate

este ochiul ochiuului

respiratia respiratiei

 

 

O ADIERE DE CRACIUN

dinspre paraginiri si ape fumegînd

 

printre zdrente si acoperisuri de tabla, voci

vuind între ziduri crapate, ghirlande de becuri aprinse

 

între ramuri desfrunzite

pe bulevardul de lux

adie a craciun

 

adie de craciun peste însingurarea unui copil

ce nu mai asteapta zapada

 

tînjind dupa o viata, însa nu

sub obrocul vostru

preschimbînd patern

mizeria într-o strategie

-

nu atît Meleagul, cît Aproapele

 

un chip

abia întrezarit

mai unduie în pîlpîit

de lumînare.

 

 

CE SPATIU DE TACERE

între inima si developarea ei, palpitînd

pe-o coala alba, nicicînd

 

si de nimeni rostibil în paranteza de eternitate, desi

 

unduie-n auz, cum în mizeria si neputinta lor

 

îi auzi în tacerea deplina a noptii

chemînd macelul si moartea, însa

 

poti sili inima sa-si schimbe parerea?

 

 

si totusi, ei se întîmpina, se iau si viaza

în pofida ei, orice dor

 

fiind pretimpuriu, ca o ninsoare razletita-n mai

 

plina de sunetul unei fapturi

abia acum, anevoie

ajungîndu-ne

 

 

ÎNFIORAT DE UN TRIL

cîmpul presarat de araci

în ninsoarea zorilor, ce murmur

 

al tacerii ne ramîne mereu nedeslusit,

– dincolo de caderea noastra în decor –

o pasare

însotind hasurarea alba?

însa, dupa cum, surprins de-o înramare

deîndata rasfrînta

în cu totul alta

adînc

 

tot astfel, orice durere

o iradiere a împotrivirii noastre

 

de întîmpinare si recunoastere

atît de vulnerabili

în graiul curat, alb

 

susur fragil

însotind murmurul, înca nedeslusit

al tacerii

 

peste întinderea presarata de araci