CRED CĂ POEZIA NU VA DISPĂREA NICIODATĂ
Dialog cu poetul Andrei ZANCA
Am realizat cã am trãit printre mãsti
Cassian Maria Spiridon: Andrei Zanca, care au fost
împrejurãrile, sub ce auspicii s-a petrecut debutul tãu
în presa literarã? Dar editorialã?
Andrei Zanca: Dragã Cassian, desi m-am simtit tentat mai întotdeauna a folosi întrebãrile drept pretext, spre a ricosa în directia doritã, o sã încerc acum a rãspunde simplu, cît mai spontan si mai pe scurt întrebãrilor tale... Debutul meu a avut loc în revista „Echinox“ din septembrie 1978, concomitent cu începutul studiilor mele filologice la Cluj, 1978-82, concordînd de altfel si cu perioada ultimã a vietii acestei reviste, întrerupte brutal si fãrã menajamente de forurile de pe atunci... A fost, de altfel, în ciuda atmosferei tensionate, acolada cea mai frumoasã a vietii mele. Exista un soi de solidaritate intelectualã echinoxistã, alãturi de oameni ca Marian Papahagi, Ion Pop, Ion Vartic, colegii echinoxisti, din care multi s-au stins între timp. Dinspre partea universitarã se impune mai întotdeauna în forul meu lãuntric, chipul de nesters al celei mai remarcabile femei, pe care am avut bucuria de a o asculta si cunoaste, Ioana M. Petrescu, a cãrei personalitate si frumusete stranie, se iveste la fel de vie, în ciuda disparitiei ei, în urma unei lungi maladii cronice ...Debutul editorial a avut loc la editura Albatros, avînd ca redactor coordonator pe, iatã din nou, regretata Gabriela Negreanu. în urma unui concurs, s-a decis scoaterea unui volum de versuri. Pe scurt, cartea a fost „ajustatã“, supusã unui colaj bizar între feluritele texte, peste cincizeci de pagini fiind scoase. Tin minte cã cel responsabil pe atunci cu acest procedeu a fost Liviu Cãlin, retin numele, dat fiind cã mi s-a pãrut pe atunci a fi o fire paradoxalã: o anume finete de estet, combinatã cu un cinism aproape impropriu în ceea ce privea „meseria“ exercitatã... Ulici mi-a reprosat pe atunci, cã am acceptat, altii m-au îndemnat sã las cartea de debut sã iasã asa cum a fost ajustatã, tocmai ca simptom, a cãrui istorie însotitoare, ar fi dat un aer deosebit de „elocvent“, procedeului în sine...Astfel au apãrut în 1984 „Poemele nordului“, cu un numãr de cam treizeci de pagini în locul celor optzeci initiale. Interventia fãrã echivocuri a Gabrielei Negreanu n-a fost nici mãcar luatã în seamã...
- Ai o dublã calificare, economicã si filologicã. Cele douã domenii, clar diferite, te-au pasionat, sau altele au fost motivele?
- A durat într-adevãr mult pînã am reusit a mã elibera de coconul familial, mult dupã vîrsta de douãzeci de ani: dorinta mamei de-a urma studii comerciale la Bucuresti, studii, pe care le-am fãcut fiind …prezent, absolvind institutia; fiind retinut dupã absolvire la un institut din Bucuresti. în toatã aceastã perioadã – initiatã de altfel prin lecturi prelungi si complet discordante încã în primul an de liceu, dupã întîlnirea cu un remarcabil dascãl de limba românã, dragul de profesor si prieten, Aurel Vîrtopeanu, sub a cãrui aripã s-au format multi colegi de breaslã si prieteni, printre care as enumera doar pe Gheorghe Crãciun, care si-a fãcut studiile liceale tot sub patronatul literar al acestui mentor fãrã de voie, fost coleg si prieten al lui Nichita -, am citit si m-am însingurat în lungi monologuri pe strãzile sighisorene si bucurestene, de neuitat printr-o anume mulcomie nocturnã, în ciuda pleznetului tot mai des al biciului directorului de circ… Abia dupã cãsãtoria mea… mi-am început studiile filologice, cursuri normale, la Facultatea de Filologie din Cluj, sectia germanã-românã, fiind mai apoi profesor de limba si literatura românã, schimbat de foruri în fiecare an la altã scoalã si localitate, ca spre a mi se pierde urma… Ajuns în Germania, a trebuit sã urmez cele recomandate de oficiul fortelor de muncã de aici, unde studiile filologice, erau privite doar ca un «schoener Zeitvertreib» (un fel de dolce farniente, en passant), interesul fiind trezit de studiile mele anterioare comerciale…Astfel am ajuns a fi azi referent european de specialitate, cu recomandarea pentru domeniul cultural…
- Cînd si în ce context ai plecat în Germania?
- Am ajuns în Germania în preziua Crãciunului lui 1991. Contextul plecãrii contine ca toate contextele, o constelatie de motive, care mai de care mai palide, însã totul pe un fondal de haos, în care presimteam impunerea îndelunga amînatã a unor metamorfoze dureroase, impunerea ca urcînd la suprafata unei tare adînci ape, a unu adevãr dureros…Viata mea a avut un sens datoritã unei solidaritãti subterane, underground, care m-a sustinut tot acest timp…Mai toti cei cu care am convietuit si cu care am împãrtit reciproc totul, nu …s-au schimbat. însã spre uluirea si durerea mea, si-au dat în fine jos masca, si-au început a dispretui pe fatã lucruri în care am crezut si pentru care am fost persecutati si marginalizati. Au devenit niste frumosi telali cu un dispret fãtis fatã de tot ce ne tinuse înainte închegati. Am realizat cã am vietuit printre mãsti, printre oameni care din neputintã si ….prudentã, se declarau pe atunci solidari. Nu s-au schimbat. Dintotdeauna au fost asa, camuflati de teamã si neputintã, acum dîndu-si în fine jos masca, întelegînd «libertatea» ca pe sansa tainic îndositã, de-a se chivernisi cu orice pret si pe orice cale, înstrãinîndu-se pînã la ignorarea completã de idealurile si de cei cu care odinioarã se însotiserã…A fost ca un viol sufletesc, greu de depãsit. Azi, înteleg altfel lucrurile: totul fãcea parte dintr-un model, pe care trebuia sã mi-l asum, în drumul meu entelehic… Re-volutia înlocuitã cu in-volutia..însingurarea întru reîntoarcere….nu impunînd din afarã schimbãri, ci coborînd prin asumare în lãuntru, spre a te reîntoarce tu schimbat. Este de altfel singura schimbare valabilã: sã ne lãmurim cu lãuntrul nostru înainte de-a impune din afarã schimbãri, acceptate prin coercitivitate si teamã, fãrã a schimba însã si indivizii care compun sistemul. A fost de altfel si eroarea lui Marx: a crezut ca dacã va schimba relatiile în cadrul unui sistem, va schimba si elementele care o compun…
Fireste, aceasta lungã tiradã, a avut de la început în vedere o finalitate: am de gînd a mã reîntoarce, dacã mi se va oferi o sansã rostuitoare adecvatã…De aceea am si acceptat a mã califica ca referent european de specialitate, cu studii si experiente atît în Tarã, cît si aici în vestul Europei…o sansã rarã, în dubla ei valentã, fiindcã înfiriparea si mentinerea unor relatii culturale româno-germane spre exemplu, a fost pînã acum efectuatã de oameni care apartineau prin experientã si studii, doar uneia din aceste arii delimitate mai sus….nãdãjduiesc, cã în viitorul apropiat mi se va oferi o asemenea sansã de conlucrare….
Andrei Zanca: Dragã Cassian, desi m-am simtit tentat mai întotdeauna a folosi întrebãrile drept pretext, spre a ricosa în directia doritã, o sã încerc acum a rãspunde simplu, cît mai spontan si mai pe scurt întrebãrilor tale... Debutul meu a avut loc în revista „Echinox“ din septembrie 1978, concomitent cu începutul studiilor mele filologice la Cluj, 1978-82, concordînd de altfel si cu perioada ultimã a vietii acestei reviste, întrerupte brutal si fãrã menajamente de forurile de pe atunci... A fost, de altfel, în ciuda atmosferei tensionate, acolada cea mai frumoasã a vietii mele. Exista un soi de solidaritate intelectualã echinoxistã, alãturi de oameni ca Marian Papahagi, Ion Pop, Ion Vartic, colegii echinoxisti, din care multi s-au stins între timp. Dinspre partea universitarã se impune mai întotdeauna în forul meu lãuntric, chipul de nesters al celei mai remarcabile femei, pe care am avut bucuria de a o asculta si cunoaste, Ioana M. Petrescu, a cãrei personalitate si frumusete stranie, se iveste la fel de vie, în ciuda disparitiei ei, în urma unei lungi maladii cronice ...Debutul editorial a avut loc la editura Albatros, avînd ca redactor coordonator pe, iatã din nou, regretata Gabriela Negreanu. în urma unui concurs, s-a decis scoaterea unui volum de versuri. Pe scurt, cartea a fost „ajustatã“, supusã unui colaj bizar între feluritele texte, peste cincizeci de pagini fiind scoase. Tin minte cã cel responsabil pe atunci cu acest procedeu a fost Liviu Cãlin, retin numele, dat fiind cã mi s-a pãrut pe atunci a fi o fire paradoxalã: o anume finete de estet, combinatã cu un cinism aproape impropriu în ceea ce privea „meseria“ exercitatã... Ulici mi-a reprosat pe atunci, cã am acceptat, altii m-au îndemnat sã las cartea de debut sã iasã asa cum a fost ajustatã, tocmai ca simptom, a cãrui istorie însotitoare, ar fi dat un aer deosebit de „elocvent“, procedeului în sine...Astfel au apãrut în 1984 „Poemele nordului“, cu un numãr de cam treizeci de pagini în locul celor optzeci initiale. Interventia fãrã echivocuri a Gabrielei Negreanu n-a fost nici mãcar luatã în seamã...
- Ai o dublã calificare, economicã si filologicã. Cele douã domenii, clar diferite, te-au pasionat, sau altele au fost motivele?
- A durat într-adevãr mult pînã am reusit a mã elibera de coconul familial, mult dupã vîrsta de douãzeci de ani: dorinta mamei de-a urma studii comerciale la Bucuresti, studii, pe care le-am fãcut fiind …prezent, absolvind institutia; fiind retinut dupã absolvire la un institut din Bucuresti. în toatã aceastã perioadã – initiatã de altfel prin lecturi prelungi si complet discordante încã în primul an de liceu, dupã întîlnirea cu un remarcabil dascãl de limba românã, dragul de profesor si prieten, Aurel Vîrtopeanu, sub a cãrui aripã s-au format multi colegi de breaslã si prieteni, printre care as enumera doar pe Gheorghe Crãciun, care si-a fãcut studiile liceale tot sub patronatul literar al acestui mentor fãrã de voie, fost coleg si prieten al lui Nichita -, am citit si m-am însingurat în lungi monologuri pe strãzile sighisorene si bucurestene, de neuitat printr-o anume mulcomie nocturnã, în ciuda pleznetului tot mai des al biciului directorului de circ… Abia dupã cãsãtoria mea… mi-am început studiile filologice, cursuri normale, la Facultatea de Filologie din Cluj, sectia germanã-românã, fiind mai apoi profesor de limba si literatura românã, schimbat de foruri în fiecare an la altã scoalã si localitate, ca spre a mi se pierde urma… Ajuns în Germania, a trebuit sã urmez cele recomandate de oficiul fortelor de muncã de aici, unde studiile filologice, erau privite doar ca un «schoener Zeitvertreib» (un fel de dolce farniente, en passant), interesul fiind trezit de studiile mele anterioare comerciale…Astfel am ajuns a fi azi referent european de specialitate, cu recomandarea pentru domeniul cultural…
- Cînd si în ce context ai plecat în Germania?
- Am ajuns în Germania în preziua Crãciunului lui 1991. Contextul plecãrii contine ca toate contextele, o constelatie de motive, care mai de care mai palide, însã totul pe un fondal de haos, în care presimteam impunerea îndelunga amînatã a unor metamorfoze dureroase, impunerea ca urcînd la suprafata unei tare adînci ape, a unu adevãr dureros…Viata mea a avut un sens datoritã unei solidaritãti subterane, underground, care m-a sustinut tot acest timp…Mai toti cei cu care am convietuit si cu care am împãrtit reciproc totul, nu …s-au schimbat. însã spre uluirea si durerea mea, si-au dat în fine jos masca, si-au început a dispretui pe fatã lucruri în care am crezut si pentru care am fost persecutati si marginalizati. Au devenit niste frumosi telali cu un dispret fãtis fatã de tot ce ne tinuse înainte închegati. Am realizat cã am vietuit printre mãsti, printre oameni care din neputintã si ….prudentã, se declarau pe atunci solidari. Nu s-au schimbat. Dintotdeauna au fost asa, camuflati de teamã si neputintã, acum dîndu-si în fine jos masca, întelegînd «libertatea» ca pe sansa tainic îndositã, de-a se chivernisi cu orice pret si pe orice cale, înstrãinîndu-se pînã la ignorarea completã de idealurile si de cei cu care odinioarã se însotiserã…A fost ca un viol sufletesc, greu de depãsit. Azi, înteleg altfel lucrurile: totul fãcea parte dintr-un model, pe care trebuia sã mi-l asum, în drumul meu entelehic… Re-volutia înlocuitã cu in-volutia..însingurarea întru reîntoarcere….nu impunînd din afarã schimbãri, ci coborînd prin asumare în lãuntru, spre a te reîntoarce tu schimbat. Este de altfel singura schimbare valabilã: sã ne lãmurim cu lãuntrul nostru înainte de-a impune din afarã schimbãri, acceptate prin coercitivitate si teamã, fãrã a schimba însã si indivizii care compun sistemul. A fost de altfel si eroarea lui Marx: a crezut ca dacã va schimba relatiile în cadrul unui sistem, va schimba si elementele care o compun…
Fireste, aceasta lungã tiradã, a avut de la început în vedere o finalitate: am de gînd a mã reîntoarce, dacã mi se va oferi o sansã rostuitoare adecvatã…De aceea am si acceptat a mã califica ca referent european de specialitate, cu studii si experiente atît în Tarã, cît si aici în vestul Europei…o sansã rarã, în dubla ei valentã, fiindcã înfiriparea si mentinerea unor relatii culturale româno-germane spre exemplu, a fost pînã acum efectuatã de oameni care apartineau prin experientã si studii, doar uneia din aceste arii delimitate mai sus….nãdãjduiesc, cã în viitorul apropiat mi se va oferi o asemenea sansã de conlucrare….
Doar în limba ta maternã esti în
fine acasã
- Pe lîngã numeroase volume în
limba românã, ai publicat, de aceastã datã în
Germania, un volum propriu în limba germanã Waisenmauer. Te
consideri un autor bilingv?
- Nicidecum. Nu sînt atît de naiv. Pe scurt, doar în limba ta maternã esti în fine acasã.
Celelalte încercãri, sînt sortite esecului în cazul special al poeziei. Se prea poate ca în celelalte domenii sã-ti reuseascã acest demers: exemplele sînt elocvente si suficiente. Cred însã ca si Celan, cã dacã scrii într-o limbã, minti în cealaltã. Cînd am molfãit prima îmbucãturã de pîine, mi s-a spus: pîine…gustul ei concret s-a împleti invariabil cu acest cuvînt sfînt: pîine, aidoma povestirilor copilãriei, primelor lecturi din imposibil de tradusii si dragii condeieri români ai fragezilor ani… De altfel, într-o întîlnire, Enzensberger îmi spunea: Domnule, e de mirare…compatrioti de-ai dumitale încearcã mereu a fi tradusi în limbile de mare circulatie, iar dumneata încerci si te bucuri a publica în tarã în limba dumitale maternã… Aceastã carte în germanã este un omagiu personal, sotiei si copiilor mei, mai putini priceputi în rafinamentul si bogãtia lexicalã si nuantele covîsitoare ale dragii limbi române. Doar atît.
- Cum se vede literatura românã contemporanã din Germania?
- Pãi, cu cîteva rare exceptii, aceastã literaturã nu prea este cunoscutã aici. Tocmai acest lucru l-am urmãrit prin activitatea mea de traducãtor: am transpus peste 14 autori germani contemporani în limba românã, printr-o uriasã muncã administrativã, mai obositoare decît transpunerea în sine, care a constituit o plãcere si un auxiliar pretios al singurãtãtii si izolãrii mele aproape complete de aici. Nenumãrate scrisori, faxuri si e-mailuri, adresate Institutului German, pentru acordarea unui sprijin financiar pentru traducãtor, care este în sine pausal: aceeasi sumã indiferent de autor si de numãrul de pagini, si care corespunde în sine la o chirie si jumãtate pentru locuinta micã de care dispunem; apoi, acordarea si remunerarea tot de aceastã institutie, a copy-right-ului cãtre editura germanã, care îl acordã astfel pe o perioadã limitatã editurii române. Astfel editura românã nu mai este nevoitã nici a plãti travaliul deseori epuizant al traducãtorului, nici taxele de licentã: trebuie doar sã scoatã cartea în termenul prevãzut în contract. M-am orientat astfel, încît toti autorii transpusi, nu sînt doar scriitori germani contemporani de valoare, ci detin în acelasi timp si functii administrative importante. Spre exemplu: am predat acum un an si mai bine la editura “Dacia” din Cluj, patru autori germani: Micheal Krueger, seful reputatei edituri “Carl Hanser” din Muenchen si poet si editor de prima mînã din Germania, Richard Reschika, deja cunoscut publicului român prin cartea lui transpusã de mine, “Apocaliptica la Paul Celan”, precum si monografiile sale traduse în limba românã, despre Mircea Eliade si Emil Cioran; la Dacia se aflã gata de publicare interesanta sa carte despre ereticii gîndirii: Ludwig Klages, La Metrie, Max Stirner. Richard Reschika ocupã în acelasi timp si importante functii de conducere în cadrul reputateí edituri din Freiburg “Herder”… Poetul de la renumita editurã “Suhrkamp” din Frankfurt, Kurt Drawert.
Toti acesti autori au fost deja aprobati de institutul german, s-a acordat licenta, si se asteaptã/ astept ca editura românã din Cluj, sub conducerea poetului si editorului Ion Vãdan, sã înceapã publicarea lor asa cum mi-a promis…Sã sperãm cã anul acest, acesti autori sã aparã.
De ce vorbesc de functiile lor administrative? Pentru cã în cadrul unui mai vechi proiect cu poetul si editorul Ion Vãdan, si pe care l-am discutat cu acesti autori germani, sã initiem editãri reciproce: Clujul sã propunã autori români tradusi în germanã si care sã fie publicati la aceste edituri germane, iar acestea la rîndul lor sã aparã cu poeti si scriitori germani la editura clujeanã. A doua propunere a mea discutatã cu acesti sefi de prestigioase edituri europene: tipãrirea de cãrti germane în editurile românesti ( astfel, acestea din urmã ar realiza venituri frumoase în valutã, spre a-si putea mai apoi impune scriitorii autohtoni de valoare, care nu-si pot singuri… plãti o aparitie). Apoi, tot în acest context, deschiderea unui stand românesc de carte, aici în Germania, cu sediul de difuzare de aici, de la mine din Heilbronn. Români interesati, se aflã destui aici. în numeroasele întîlniri la care am participat, s-au declarat tare interesati de noutãtile editoriale românesti si dornici de a sustine efectiv ideea. In orasele-cheie germane se aflã de altfel scriitori si oameni de culturã români, care au fost cuprinsi în cartea mea de interviuri-eseuri, aflatã tot la editura Dacia si asteptîndu-si aparitia, “dupã ani, dupã noi”…Vezi asadar, cã m-am orientat nu doar valoric, ci chiar si diplomatic. Doresc mult stabilirea unor punti culturale între Tarã si Europa, în spetã Germania, fapt care m-a determinat si sã-mi obtin diploma de referent european de specialitate, cu mentiunea: pentru domeniul cultural…..
- Nicidecum. Nu sînt atît de naiv. Pe scurt, doar în limba ta maternã esti în fine acasã.
Celelalte încercãri, sînt sortite esecului în cazul special al poeziei. Se prea poate ca în celelalte domenii sã-ti reuseascã acest demers: exemplele sînt elocvente si suficiente. Cred însã ca si Celan, cã dacã scrii într-o limbã, minti în cealaltã. Cînd am molfãit prima îmbucãturã de pîine, mi s-a spus: pîine…gustul ei concret s-a împleti invariabil cu acest cuvînt sfînt: pîine, aidoma povestirilor copilãriei, primelor lecturi din imposibil de tradusii si dragii condeieri români ai fragezilor ani… De altfel, într-o întîlnire, Enzensberger îmi spunea: Domnule, e de mirare…compatrioti de-ai dumitale încearcã mereu a fi tradusi în limbile de mare circulatie, iar dumneata încerci si te bucuri a publica în tarã în limba dumitale maternã… Aceastã carte în germanã este un omagiu personal, sotiei si copiilor mei, mai putini priceputi în rafinamentul si bogãtia lexicalã si nuantele covîsitoare ale dragii limbi române. Doar atît.
- Cum se vede literatura românã contemporanã din Germania?
- Pãi, cu cîteva rare exceptii, aceastã literaturã nu prea este cunoscutã aici. Tocmai acest lucru l-am urmãrit prin activitatea mea de traducãtor: am transpus peste 14 autori germani contemporani în limba românã, printr-o uriasã muncã administrativã, mai obositoare decît transpunerea în sine, care a constituit o plãcere si un auxiliar pretios al singurãtãtii si izolãrii mele aproape complete de aici. Nenumãrate scrisori, faxuri si e-mailuri, adresate Institutului German, pentru acordarea unui sprijin financiar pentru traducãtor, care este în sine pausal: aceeasi sumã indiferent de autor si de numãrul de pagini, si care corespunde în sine la o chirie si jumãtate pentru locuinta micã de care dispunem; apoi, acordarea si remunerarea tot de aceastã institutie, a copy-right-ului cãtre editura germanã, care îl acordã astfel pe o perioadã limitatã editurii române. Astfel editura românã nu mai este nevoitã nici a plãti travaliul deseori epuizant al traducãtorului, nici taxele de licentã: trebuie doar sã scoatã cartea în termenul prevãzut în contract. M-am orientat astfel, încît toti autorii transpusi, nu sînt doar scriitori germani contemporani de valoare, ci detin în acelasi timp si functii administrative importante. Spre exemplu: am predat acum un an si mai bine la editura “Dacia” din Cluj, patru autori germani: Micheal Krueger, seful reputatei edituri “Carl Hanser” din Muenchen si poet si editor de prima mînã din Germania, Richard Reschika, deja cunoscut publicului român prin cartea lui transpusã de mine, “Apocaliptica la Paul Celan”, precum si monografiile sale traduse în limba românã, despre Mircea Eliade si Emil Cioran; la Dacia se aflã gata de publicare interesanta sa carte despre ereticii gîndirii: Ludwig Klages, La Metrie, Max Stirner. Richard Reschika ocupã în acelasi timp si importante functii de conducere în cadrul reputateí edituri din Freiburg “Herder”… Poetul de la renumita editurã “Suhrkamp” din Frankfurt, Kurt Drawert.
Toti acesti autori au fost deja aprobati de institutul german, s-a acordat licenta, si se asteaptã/ astept ca editura românã din Cluj, sub conducerea poetului si editorului Ion Vãdan, sã înceapã publicarea lor asa cum mi-a promis…Sã sperãm cã anul acest, acesti autori sã aparã.
De ce vorbesc de functiile lor administrative? Pentru cã în cadrul unui mai vechi proiect cu poetul si editorul Ion Vãdan, si pe care l-am discutat cu acesti autori germani, sã initiem editãri reciproce: Clujul sã propunã autori români tradusi în germanã si care sã fie publicati la aceste edituri germane, iar acestea la rîndul lor sã aparã cu poeti si scriitori germani la editura clujeanã. A doua propunere a mea discutatã cu acesti sefi de prestigioase edituri europene: tipãrirea de cãrti germane în editurile românesti ( astfel, acestea din urmã ar realiza venituri frumoase în valutã, spre a-si putea mai apoi impune scriitorii autohtoni de valoare, care nu-si pot singuri… plãti o aparitie). Apoi, tot în acest context, deschiderea unui stand românesc de carte, aici în Germania, cu sediul de difuzare de aici, de la mine din Heilbronn. Români interesati, se aflã destui aici. în numeroasele întîlniri la care am participat, s-au declarat tare interesati de noutãtile editoriale românesti si dornici de a sustine efectiv ideea. In orasele-cheie germane se aflã de altfel scriitori si oameni de culturã români, care au fost cuprinsi în cartea mea de interviuri-eseuri, aflatã tot la editura Dacia si asteptîndu-si aparitia, “dupã ani, dupã noi”…Vezi asadar, cã m-am orientat nu doar valoric, ci chiar si diplomatic. Doresc mult stabilirea unor punti culturale între Tarã si Europa, în spetã Germania, fapt care m-a determinat si sã-mi obtin diploma de referent european de specialitate, cu mentiunea: pentru domeniul cultural…..
Trebuie sã socotim “ca sansã divinã”
faptul cã am reusit sã trãim si sã cunoastem douã
sisteme atît de diferite: cel estic si cel vestic
- Dar literatura germanã contemporanã
la ea acasã?
- Literatura germanã la ea acasã? Aici se petrece un fenomen uluitor, însã care îmi si atestã cele spuse de mine la Berlin prietenului Richard Wagner - cînd am lecturat acolo alãturi de Blandiana, Crãciun, Vighi, Marineasa, prin 1998 -, si anume: trebuie sã socotim ca sansã divinã faptul cã am reusit sã trãim si sã cunoastem douã sisteme atît de diferite ca si constelatie de valori si sistem: cel estic si cel vestic… Acesti scriitori veniti din Est, atît cei din Rusia, România, Jugoslavia etc., însã si din fosta DDR (ca de exemplu cei tradusi de mine, Kurt Drawert, Reiner Kunze, Thomas Tranströemer), sînt poetii care dominã azi peisajul literar prin forta versului, prin vitalitatea debordantã si mãiestrit strunitã stilistic…Nu e oare straniu si îmbucurãtor lucrul acesta?
- Ce sanse mai are poezia într-o lume ca a noastrã?
- Dragã Cassian, întrebarea sînt sigur, cã nu-ti apartine funciar: nici un poet adevãrat – si tu esti unul veritabil -, nu-si pune aceastã întrebare. Acelasi Enzensberger îmi spunea într-o dupã-amiazã muenchenezã: Domnule, e straniu…Poezia e ca buruiana, o stîrpesti dintr-un loc, ca pe nesimtite sã rãsarã si sã se întindã într-altul…Poetul autentic, genuin, care si-a asumat deplin calitatea de mediator între vocea lãuntricã, a divinului subconstient si lume, poetul în dãruire si slujbã deci, nu poate altfel decît sã scrie mai departe: Atîta vreme cît se vor mai naste prunci, cît mamele vor mai fi însãrcinate, îsi va îndeplini si poetul ..sarcina si misiunea sa de Trezitor. Atît, sã fii un trezitor, si ajunge. Umilitor e altceva: un fenomen, care aici s-a rezolvat partial printr-un management rafinat: fondurile adunate, de exemplu, la editura Suhrkamp din Frankfurt, din traducerile si re-editãrile internationale ale lui Hermann Hesse, si care în mod paradoxal sustin financiar în foarte mare parte editura, sînt utilizate în parte spre a scoate într-o editie limitatã, un foarte bun poet, aprobat de un juriu de specialisti independenti unul de altul si de editurã, pe cît se poate de impartiali deci. Cîti poeti de exceptie se aflã azi în Tarã, si cîti din ei nu-si pot…plãti aparitia (fenomen înrãdãcinat la noi, de înteles pe de-o parte, însã care prin perpetuare nu rezolvã în timp, nici problemele editurii, nici problemele valorii celor editate, apãrînd astfel “opere” ale unor înstãriti, însã a cãror valoare este dubitabilã), azi cînd nu numai cã un autor nu îndrãzneste a spera la o remuneratie, ci este nevoit a cãuta fie un sponsor, fie sã încerce a încropi, cu grele sacrificii familiale, cele necesare unei aparitii limitate si fãrã sanse de difuzare cît de cît adecvate (care necesitã si ele cheltuieli, nu-i asa?). întrebarea ce urmeazã imediat nu mai este, dacã mai intereseazã poezia, ci dacã tu esti capabil prin poezia ta la un acces în constiinta pandorizatã a publicului, asadar, dacã poezia ta este capabilã a stîrni interesul. Ceea ce înainte era cenzura dictaturii, azi s-a metamorfozat în cenzura mai periculoasã îmi pare mie, impusã de valentele best-seller-ului, a fenomenului literaturii de divertisment, într-o societate degustãtoare, a divertismentului exclusiv. Oamenii se vor întoarce - din izolarea, înstrãinarea prin dictatura universalã a prestatiei (globalizarea angulînd în tribalizare), prin agonia incapacitãtii actuale de întîmpinare -, la poezie, ca la iarba, pãmîntul si arborii divini din jur, care azi sînt trãiti mai degrabã pe ecrane decît în naturã…De acest lucru sînt sigur. Insã, el solicitã si din partea creatorului responsabilitate. Adicã, mereu: cine si pentru ce sînt aici interlocutorii, lectorii. Ce-mi trezeste mie ca creator interesul întru transparentã, spre a trezi acest interes si lectorilor, cititorilor. Nu atît modele, reînnoirile formale, ci cele de continut, mai ales cele obtinute printr-o experientã proprie, si nu din carte, ori din lecturi si teorii, experienta proprie, devenitã azi atît de rarã…
- Cum supravietuieste un poet, adicã tu, prietene, în Germania untului – cum o supranumea Noica?
- Germania asta nu este numai a untului. Se aflã aici oameni de culturã extraordinari si care si-au asumat complet destinul trãind într-un cadru modest si decent si continuîndu-si chemarea. Fatã de boemia, agresivitatea, invidia si tot taraful însotitor din alte pãrti, acesti oameni îsi duc în liniste aceastã chemare mai departe. Cum o duc eu? Pe scurt: într-o însingurare a reîntoarcerii. Trec luni pînã sã mã viziteze ori sã vizitez pe cineva. Insã trec si mai multe luni pînã cei din Tarã cãrora le scriu cu insistentã ( si nu scrisori sentimentale ori de amor, ci strict aplicate demersului si naturii relatiilor întretinute), si le rãspund imediat e-mailurilor si scrisorilor, sã dea un semn. Se pare cã politetea corespondentei – dacã vorbim asa de formal, desi aici e vorba de o adîncã întelegere a stãrii celui care-ti scrie, si care încearcã poate a te ruga sã-l însotesti. cale de douã mile.), mai trebuie învãtatã. Am simtit-o de altfel pe propria piele si, doamne fereste, nu o mai comit: de cîteva ori mi-a scris prin anii optzeci regretatul Aurel Dumitrascu, si nu am catadicsit pe atunci, mereu amînînd, a-i rãspunde. Este una din marile mele remuscãri, pe care azi încerc sã le repar pe cît pot de bine…”Altfeliu”, lucrez doar noaptea într-un hotel si doar cu jumãtate de normã. Ne descurcãm la limitã intrînd mereu în cifrele rosii la bancã. Acest lucru este aici uzual: dacã cei cu datorii ar începe a urla, am asurzi cu totii… Trãim extrem de decent si de retrasi îngãduindu-ne odatã pe an o iesire la un film, restaurant: este si asta un din prejudecãtile încã nedebarasate din Tarã, cã aici o duci ca-n sînul lui Avram, uitîndu-se cã aici viata e pe caste si ierarhii, de multã vreme stabilite, încît sînt acceptate fãrã invidie si în mod natural, din fragedã pruncie inculcate… îmi permit o venire anualã în Tarã cu grele sacrificii financiare, spre a-mi vedea mama la Sighisoara…Fireste, este si o decizie personalã la mijloc: ceea ce-mi trebuie este Timp. Timpul nostru individual ca tot ce avem mai valoros, ca tot ce ducem cu noi dincolo. Timpul pentru a-mi asuma umbrele lãuntrice, a mai face un minuscul pas întru împlinirea modelului inculcat la nastere, a rostului venirii mele pe astã lume. Si timpul pe care îl dãrui celor dragi, ca tot ce le va mai rãmîne odatã în memorie. O dupã-amiazã petrecutã într-o vîlcea, pe un mal, va fi tinutã minte. Sacrificiile pãrintesti si bãnesti, niciodatã. Se sterg din memorie. Dupã-amiaza însã, nu. Si mai pe scurt: dacã primesc o invitatie de participare în Tarã la un colocviu, etc. nu pot veni dacã nu mi se plãteste mãcar partial cãlãtoria…Asta este. Si este în parte sacrificiul în urma deciziei mele de-a lectura, de-a monologa în însingurare, de-a mã delumi, o retragere întru reîntoarce, investit cu atributul transparentei benefice…
- Literatura germanã la ea acasã? Aici se petrece un fenomen uluitor, însã care îmi si atestã cele spuse de mine la Berlin prietenului Richard Wagner - cînd am lecturat acolo alãturi de Blandiana, Crãciun, Vighi, Marineasa, prin 1998 -, si anume: trebuie sã socotim ca sansã divinã faptul cã am reusit sã trãim si sã cunoastem douã sisteme atît de diferite ca si constelatie de valori si sistem: cel estic si cel vestic… Acesti scriitori veniti din Est, atît cei din Rusia, România, Jugoslavia etc., însã si din fosta DDR (ca de exemplu cei tradusi de mine, Kurt Drawert, Reiner Kunze, Thomas Tranströemer), sînt poetii care dominã azi peisajul literar prin forta versului, prin vitalitatea debordantã si mãiestrit strunitã stilistic…Nu e oare straniu si îmbucurãtor lucrul acesta?
- Ce sanse mai are poezia într-o lume ca a noastrã?
- Dragã Cassian, întrebarea sînt sigur, cã nu-ti apartine funciar: nici un poet adevãrat – si tu esti unul veritabil -, nu-si pune aceastã întrebare. Acelasi Enzensberger îmi spunea într-o dupã-amiazã muenchenezã: Domnule, e straniu…Poezia e ca buruiana, o stîrpesti dintr-un loc, ca pe nesimtite sã rãsarã si sã se întindã într-altul…Poetul autentic, genuin, care si-a asumat deplin calitatea de mediator între vocea lãuntricã, a divinului subconstient si lume, poetul în dãruire si slujbã deci, nu poate altfel decît sã scrie mai departe: Atîta vreme cît se vor mai naste prunci, cît mamele vor mai fi însãrcinate, îsi va îndeplini si poetul ..sarcina si misiunea sa de Trezitor. Atît, sã fii un trezitor, si ajunge. Umilitor e altceva: un fenomen, care aici s-a rezolvat partial printr-un management rafinat: fondurile adunate, de exemplu, la editura Suhrkamp din Frankfurt, din traducerile si re-editãrile internationale ale lui Hermann Hesse, si care în mod paradoxal sustin financiar în foarte mare parte editura, sînt utilizate în parte spre a scoate într-o editie limitatã, un foarte bun poet, aprobat de un juriu de specialisti independenti unul de altul si de editurã, pe cît se poate de impartiali deci. Cîti poeti de exceptie se aflã azi în Tarã, si cîti din ei nu-si pot…plãti aparitia (fenomen înrãdãcinat la noi, de înteles pe de-o parte, însã care prin perpetuare nu rezolvã în timp, nici problemele editurii, nici problemele valorii celor editate, apãrînd astfel “opere” ale unor înstãriti, însã a cãror valoare este dubitabilã), azi cînd nu numai cã un autor nu îndrãzneste a spera la o remuneratie, ci este nevoit a cãuta fie un sponsor, fie sã încerce a încropi, cu grele sacrificii familiale, cele necesare unei aparitii limitate si fãrã sanse de difuzare cît de cît adecvate (care necesitã si ele cheltuieli, nu-i asa?). întrebarea ce urmeazã imediat nu mai este, dacã mai intereseazã poezia, ci dacã tu esti capabil prin poezia ta la un acces în constiinta pandorizatã a publicului, asadar, dacã poezia ta este capabilã a stîrni interesul. Ceea ce înainte era cenzura dictaturii, azi s-a metamorfozat în cenzura mai periculoasã îmi pare mie, impusã de valentele best-seller-ului, a fenomenului literaturii de divertisment, într-o societate degustãtoare, a divertismentului exclusiv. Oamenii se vor întoarce - din izolarea, înstrãinarea prin dictatura universalã a prestatiei (globalizarea angulînd în tribalizare), prin agonia incapacitãtii actuale de întîmpinare -, la poezie, ca la iarba, pãmîntul si arborii divini din jur, care azi sînt trãiti mai degrabã pe ecrane decît în naturã…De acest lucru sînt sigur. Insã, el solicitã si din partea creatorului responsabilitate. Adicã, mereu: cine si pentru ce sînt aici interlocutorii, lectorii. Ce-mi trezeste mie ca creator interesul întru transparentã, spre a trezi acest interes si lectorilor, cititorilor. Nu atît modele, reînnoirile formale, ci cele de continut, mai ales cele obtinute printr-o experientã proprie, si nu din carte, ori din lecturi si teorii, experienta proprie, devenitã azi atît de rarã…
- Cum supravietuieste un poet, adicã tu, prietene, în Germania untului – cum o supranumea Noica?
- Germania asta nu este numai a untului. Se aflã aici oameni de culturã extraordinari si care si-au asumat complet destinul trãind într-un cadru modest si decent si continuîndu-si chemarea. Fatã de boemia, agresivitatea, invidia si tot taraful însotitor din alte pãrti, acesti oameni îsi duc în liniste aceastã chemare mai departe. Cum o duc eu? Pe scurt: într-o însingurare a reîntoarcerii. Trec luni pînã sã mã viziteze ori sã vizitez pe cineva. Insã trec si mai multe luni pînã cei din Tarã cãrora le scriu cu insistentã ( si nu scrisori sentimentale ori de amor, ci strict aplicate demersului si naturii relatiilor întretinute), si le rãspund imediat e-mailurilor si scrisorilor, sã dea un semn. Se pare cã politetea corespondentei – dacã vorbim asa de formal, desi aici e vorba de o adîncã întelegere a stãrii celui care-ti scrie, si care încearcã poate a te ruga sã-l însotesti. cale de douã mile.), mai trebuie învãtatã. Am simtit-o de altfel pe propria piele si, doamne fereste, nu o mai comit: de cîteva ori mi-a scris prin anii optzeci regretatul Aurel Dumitrascu, si nu am catadicsit pe atunci, mereu amînînd, a-i rãspunde. Este una din marile mele remuscãri, pe care azi încerc sã le repar pe cît pot de bine…”Altfeliu”, lucrez doar noaptea într-un hotel si doar cu jumãtate de normã. Ne descurcãm la limitã intrînd mereu în cifrele rosii la bancã. Acest lucru este aici uzual: dacã cei cu datorii ar începe a urla, am asurzi cu totii… Trãim extrem de decent si de retrasi îngãduindu-ne odatã pe an o iesire la un film, restaurant: este si asta un din prejudecãtile încã nedebarasate din Tarã, cã aici o duci ca-n sînul lui Avram, uitîndu-se cã aici viata e pe caste si ierarhii, de multã vreme stabilite, încît sînt acceptate fãrã invidie si în mod natural, din fragedã pruncie inculcate… îmi permit o venire anualã în Tarã cu grele sacrificii financiare, spre a-mi vedea mama la Sighisoara…Fireste, este si o decizie personalã la mijloc: ceea ce-mi trebuie este Timp. Timpul nostru individual ca tot ce avem mai valoros, ca tot ce ducem cu noi dincolo. Timpul pentru a-mi asuma umbrele lãuntrice, a mai face un minuscul pas întru împlinirea modelului inculcat la nastere, a rostului venirii mele pe astã lume. Si timpul pe care îl dãrui celor dragi, ca tot ce le va mai rãmîne odatã în memorie. O dupã-amiazã petrecutã într-o vîlcea, pe un mal, va fi tinutã minte. Sacrificiile pãrintesti si bãnesti, niciodatã. Se sterg din memorie. Dupã-amiaza însã, nu. Si mai pe scurt: dacã primesc o invitatie de participare în Tarã la un colocviu, etc. nu pot veni dacã nu mi se plãteste mãcar partial cãlãtoria…Asta este. Si este în parte sacrificiul în urma deciziei mele de-a lectura, de-a monologa în însingurare, de-a mã delumi, o retragere întru reîntoarce, investit cu atributul transparentei benefice…
Antipatiile mele sînt propriile mele umbre
- Care îti sînt prieteniile si antipatiile
în România, dar în tara teutonã?
- Dragã prietene, a trecut timpul cînd învinovãteam regele de tot amarul, ori secretarul ori securistul, ori activistul ori directorul de scoalã. Tot ceea ce ne agaseazã în lumea exterioarã, se aflã în germene si în noi. Noi sîntem lumea. Lumea nu este decît o oglindã a lãuntrului nostru: de aici, cîti oameni/pictori, atîtea realitãti-maya/ atîtea variante ale aceluiasi peisaj. Cîtã vreme ne agaseazã un zgîrcit spre exemplu, încã nu ne-am asumat si recunoscut propria zgîrcenie adînc pititã în lãuntrul nostru, umbrele, cum le numea Jung, din noi… Antipatiile mele sînt propriile mele umbre, pe care în însingurarea reîntoarcerii, în de-lumirea mea întru transparentã, încerc a le mistui prin a s u m a r e. Agresivitatea (care are ca fundament teama concretã ori difuzã), pornirile mînioase de orice fel, invidiile, cheamã agresivitate, cheamã porniri la fel de mînioase, într-un cerc demonic si vicios, neîncetat reînviat. Sã nu înfierãm, spre a nu fi înfierati. Sã nu judecãm, spre a nu fi judecati la rîndul nostru. In-volutie deci în locul re-volutiilor nenumãrate, care au schimbat doar o cãciulã cu alta, fãrã a produce o schimbare lãuntricã, ca singurã sansã de transfigurare realã si deplin asumatã….
- Te simti solidar cu generatia `80? Se mai mentine, în cadrul acestei generatii, ierarhia axiologicã fixatã înainte de `89 si perpetuatã cu o anumitã rigiditate? Care îi sînt vîrfurile? Care îi sînt esecurile?
- M-am simtit întotdeauna solidar cu generatia mea, însã în sensul unor idealuri pe care în anii mei echinoxisti si în studentia clujeanã, le nutream si le purtam pe cît puteam de elocvent si de bine în tot ce întreprindeam. Poezia, am considerat-o totdeauna nu un mijloc în sine, ci un mijloc cãtre un alt scop: nu respirãm spre a respira, ci spre a via. De altfel, aici se întîlneste un fenomen revelator: termenul de generatie este strict legat de o continuitate temporalã – care continuitate linear-temporalã este o iluzie a constiintei noastre polare. Astfel, încît am încercat în poezia pe care o scriu sã nu fiu nicicum în linia unei anume generatii, poet etc., ci încercînd, fireste dupã influente de tot felul, sã-mi însingur drumul, ascultînd, încercînd a prinde firul dialogantului meu nezãrit, firescul absolut si denemaicorijabil al mesajului sãu (Rilke însusi, ca exemplul cel mai elocvent întru acestea, declara în deplinã cunostiintã de cauzã, cã i-au fost dictate, dupã o perioadã relativã de secetã creatoare, minunatele sale elegii; iar Creangã nu spunea el însusi: mi se pare cã aud si acum….?). tot ce e de mare si perenã valoare, apartine astfel tuturor, este un bun colectiv, care si-a ales o anume voce pentru aceastã împãrtãsire: orice invidie, orice clasificare, dintr-o anume perspectivã, devin astfel rizibile. Poezia ar începe dupã mine, la acelasi nivel, ca în frumoasã parabolã a cãlugãrului: el se plimba pe o cãrare si vãzînd o creangã uscatã pe jos, spuse: vorbeste-mi despre Dumnezeu; iar creanga brusc înflori.) Cred cã este cea mai frumoasã povestire pe care am auzit-o vreodatã, si în acelasi timp o definitie a tuturor strãduintelor spre care ar trebui sã tindem, indiferent prin ce activitate - în fiecare din ele este o dozã de poezie ( de aceea cred cã poezia nu va dispare niciodatã), o creangã care asteaptã a înflori…Poezia nu este ceea ce spune, ci ceea ce atinge intim si atît de fragil ca o aripã de fluture. Este efectul fluturelui, în care nu numai cã nu cred, ci în spre care ne îndreptãm cu totii dupã atingerea ultimei faze a polaritãtii la care am fost supusi – de altfel singura noastrã vinã, singurul nostru pãcat, e constinta noastrã polarã – stingerea.
- Existã o generatie `80 în Germania?
- în Germania nu se prea vehiculeazã termenul de generatie, care are pe undeva si o dimensiune agresiv revolutionarã; aici, scriitorul izolat, atît cel cunoscut doar de cercurile elitare, ori cel impus de valentele best-seller-ului, se impune. E adevãrat, au existat grupuri la început precum celebrul grup `47, din care s-au desprins marii scriitori de mai tîrziu, ori scriitorii grupati în jurul a anume reviste. însã azi, acest lucru nu mai existã decît într-o formã provincialã poate, duminecal-frivolã. Se trãieste si creeazã într-o formã de relativã însingurare si izolare. Festivitãtile de tot felul sînt onorate mai ales de scriitori fãrã de succes, ori de cei minori. Importantã devine însingurarea, izolarea întru creatie, cãlãtoriile, dimensionarea experientei proprii, atît de putin experimentate, atît de putin riscate, într-o lume a dominatiei tabieturilor si al sedentarismului comod. De altfel este si un simptom european, vestic general: toti se plîng, mai tacit, mai pe fatã de singurãtate, însã cînd îi viziteazã în fine cineva, amutesc, si abia asteaptã ca aceasta sã plece spre a se putea reîntoarce la familiara si «deplînsa» lor singurãtate. Este rezultatul incapacitãtii moderne de întîmpinare, a manifestãrii incipiente a unei boli colective a izolãrii, ca urmare a neasumãrii, a sporirii sub diverse fatete a acestei universale si istorice angoase dintotdeauna, teama, ca rãu al tuturor relelor…
- în acest an ai atins semicentenarul. Cum se simte poetul la 50 de ani?
- As nega dacã as spune cã nu am fost atins de rotundul fatal al acestei cifre:
O neliniste care sporea pe mãsurã ce se apropia acel septembrie. Mi se pãrea cã ceva decisiv se întîmplã, mã covîrseau amintirile, în lungile mele nopti din hotel, în plimbãrile mele zilnice prin pustietãti vegetale, însotit de cîinele meu drag, pe care l-am adus din Tarã, si la care tin nespus de mult… apoi, lent dupã consumarea evenimentului, am avut o prãbusire cardiacã, încît am crezut cã s-a terminat: multi din prietenii mei petrecuti, s-au impus în aceste zile, în vis, ori în monolog-dialogurile plimbãrilor si veghei nocturne, cu o vivacitate si veridicitate aproape palpabilã: dupã relativa tãmãduire, am resimtit deodatã grotescul acestei duble prejudecãti moderne: la cincizeci de ani, aici în vest esti privit ca un om terminat, iar dacã cumva îti pierzi locul de muncã, nu mai gãsesti nicicum pe cineva care sã te mai angajeze; pe de altã parte, în virtutea unei anume severitãti fatã de mine însumi, care alterneazã cu lungi perioade de contemplare si cãdere într-un soi de levitatie, m-am oripilat cu întrebarea, ce am fãcut pînã acum, în “lunga” mea viatã…si-apoi dintr-o datã, am reiterat senzatia certã a iluziei acestui timp, a faptului cã el este o creatie a constiintei noastre polare, care în obsesia linearitãtii si succesivitãtii evenimentelor, este incapabil de a întelege c o n c o m i t e n ta…si m-am linistit. Doar astfel am reusit acum a mã “ridica” si a face bine sã-ti stau haptac la acest interviu….
- Dragã prietene, a trecut timpul cînd învinovãteam regele de tot amarul, ori secretarul ori securistul, ori activistul ori directorul de scoalã. Tot ceea ce ne agaseazã în lumea exterioarã, se aflã în germene si în noi. Noi sîntem lumea. Lumea nu este decît o oglindã a lãuntrului nostru: de aici, cîti oameni/pictori, atîtea realitãti-maya/ atîtea variante ale aceluiasi peisaj. Cîtã vreme ne agaseazã un zgîrcit spre exemplu, încã nu ne-am asumat si recunoscut propria zgîrcenie adînc pititã în lãuntrul nostru, umbrele, cum le numea Jung, din noi… Antipatiile mele sînt propriile mele umbre, pe care în însingurarea reîntoarcerii, în de-lumirea mea întru transparentã, încerc a le mistui prin a s u m a r e. Agresivitatea (care are ca fundament teama concretã ori difuzã), pornirile mînioase de orice fel, invidiile, cheamã agresivitate, cheamã porniri la fel de mînioase, într-un cerc demonic si vicios, neîncetat reînviat. Sã nu înfierãm, spre a nu fi înfierati. Sã nu judecãm, spre a nu fi judecati la rîndul nostru. In-volutie deci în locul re-volutiilor nenumãrate, care au schimbat doar o cãciulã cu alta, fãrã a produce o schimbare lãuntricã, ca singurã sansã de transfigurare realã si deplin asumatã….
- Te simti solidar cu generatia `80? Se mai mentine, în cadrul acestei generatii, ierarhia axiologicã fixatã înainte de `89 si perpetuatã cu o anumitã rigiditate? Care îi sînt vîrfurile? Care îi sînt esecurile?
- M-am simtit întotdeauna solidar cu generatia mea, însã în sensul unor idealuri pe care în anii mei echinoxisti si în studentia clujeanã, le nutream si le purtam pe cît puteam de elocvent si de bine în tot ce întreprindeam. Poezia, am considerat-o totdeauna nu un mijloc în sine, ci un mijloc cãtre un alt scop: nu respirãm spre a respira, ci spre a via. De altfel, aici se întîlneste un fenomen revelator: termenul de generatie este strict legat de o continuitate temporalã – care continuitate linear-temporalã este o iluzie a constiintei noastre polare. Astfel, încît am încercat în poezia pe care o scriu sã nu fiu nicicum în linia unei anume generatii, poet etc., ci încercînd, fireste dupã influente de tot felul, sã-mi însingur drumul, ascultînd, încercînd a prinde firul dialogantului meu nezãrit, firescul absolut si denemaicorijabil al mesajului sãu (Rilke însusi, ca exemplul cel mai elocvent întru acestea, declara în deplinã cunostiintã de cauzã, cã i-au fost dictate, dupã o perioadã relativã de secetã creatoare, minunatele sale elegii; iar Creangã nu spunea el însusi: mi se pare cã aud si acum….?). tot ce e de mare si perenã valoare, apartine astfel tuturor, este un bun colectiv, care si-a ales o anume voce pentru aceastã împãrtãsire: orice invidie, orice clasificare, dintr-o anume perspectivã, devin astfel rizibile. Poezia ar începe dupã mine, la acelasi nivel, ca în frumoasã parabolã a cãlugãrului: el se plimba pe o cãrare si vãzînd o creangã uscatã pe jos, spuse: vorbeste-mi despre Dumnezeu; iar creanga brusc înflori.) Cred cã este cea mai frumoasã povestire pe care am auzit-o vreodatã, si în acelasi timp o definitie a tuturor strãduintelor spre care ar trebui sã tindem, indiferent prin ce activitate - în fiecare din ele este o dozã de poezie ( de aceea cred cã poezia nu va dispare niciodatã), o creangã care asteaptã a înflori…Poezia nu este ceea ce spune, ci ceea ce atinge intim si atît de fragil ca o aripã de fluture. Este efectul fluturelui, în care nu numai cã nu cred, ci în spre care ne îndreptãm cu totii dupã atingerea ultimei faze a polaritãtii la care am fost supusi – de altfel singura noastrã vinã, singurul nostru pãcat, e constinta noastrã polarã – stingerea.
- Existã o generatie `80 în Germania?
- în Germania nu se prea vehiculeazã termenul de generatie, care are pe undeva si o dimensiune agresiv revolutionarã; aici, scriitorul izolat, atît cel cunoscut doar de cercurile elitare, ori cel impus de valentele best-seller-ului, se impune. E adevãrat, au existat grupuri la început precum celebrul grup `47, din care s-au desprins marii scriitori de mai tîrziu, ori scriitorii grupati în jurul a anume reviste. însã azi, acest lucru nu mai existã decît într-o formã provincialã poate, duminecal-frivolã. Se trãieste si creeazã într-o formã de relativã însingurare si izolare. Festivitãtile de tot felul sînt onorate mai ales de scriitori fãrã de succes, ori de cei minori. Importantã devine însingurarea, izolarea întru creatie, cãlãtoriile, dimensionarea experientei proprii, atît de putin experimentate, atît de putin riscate, într-o lume a dominatiei tabieturilor si al sedentarismului comod. De altfel este si un simptom european, vestic general: toti se plîng, mai tacit, mai pe fatã de singurãtate, însã cînd îi viziteazã în fine cineva, amutesc, si abia asteaptã ca aceasta sã plece spre a se putea reîntoarce la familiara si «deplînsa» lor singurãtate. Este rezultatul incapacitãtii moderne de întîmpinare, a manifestãrii incipiente a unei boli colective a izolãrii, ca urmare a neasumãrii, a sporirii sub diverse fatete a acestei universale si istorice angoase dintotdeauna, teama, ca rãu al tuturor relelor…
- în acest an ai atins semicentenarul. Cum se simte poetul la 50 de ani?
- As nega dacã as spune cã nu am fost atins de rotundul fatal al acestei cifre:
O neliniste care sporea pe mãsurã ce se apropia acel septembrie. Mi se pãrea cã ceva decisiv se întîmplã, mã covîrseau amintirile, în lungile mele nopti din hotel, în plimbãrile mele zilnice prin pustietãti vegetale, însotit de cîinele meu drag, pe care l-am adus din Tarã, si la care tin nespus de mult… apoi, lent dupã consumarea evenimentului, am avut o prãbusire cardiacã, încît am crezut cã s-a terminat: multi din prietenii mei petrecuti, s-au impus în aceste zile, în vis, ori în monolog-dialogurile plimbãrilor si veghei nocturne, cu o vivacitate si veridicitate aproape palpabilã: dupã relativa tãmãduire, am resimtit deodatã grotescul acestei duble prejudecãti moderne: la cincizeci de ani, aici în vest esti privit ca un om terminat, iar dacã cumva îti pierzi locul de muncã, nu mai gãsesti nicicum pe cineva care sã te mai angajeze; pe de altã parte, în virtutea unei anume severitãti fatã de mine însumi, care alterneazã cu lungi perioade de contemplare si cãdere într-un soi de levitatie, m-am oripilat cu întrebarea, ce am fãcut pînã acum, în “lunga” mea viatã…si-apoi dintr-o datã, am reiterat senzatia certã a iluziei acestui timp, a faptului cã el este o creatie a constiintei noastre polare, care în obsesia linearitãtii si succesivitãtii evenimentelor, este incapabil de a întelege c o n c o m i t e n ta…si m-am linistit. Doar astfel am reusit acum a mã “ridica” si a face bine sã-ti stau haptac la acest interviu….
Unde scrii si vorbesti cu apropiatii tãi în
limba românã, acolo se aflã si Tara...
- Care îti sînt proiectele literare si
editoriale?
- Astept ca poetul Ion Vãdan sã scoatã cãrtile aprobate de institutul german, care a acordat deja copy-right-ul acestor cãrti, editurii “Dacia”, la care se adaugã sper si aprobarea în noiembrie, last but not least, a publicãrii celor douã volume ale prietenului Enzensberger, aflate tot gata de publicare la editura românã din Cluj. Sper sã punem pe picioare prin venirea în vizitã protocolarã a lui Vãdan aici, a proiectelor sus-mentionate. Sper sã mã reîntorc în Tarã, “ademenit” de o ofertã culturalã în cadrul relatiilor culturale, ori de altã naturã, româno-europene, prin calitatea, experienta si cunostintele personale stabilite aici, de referent european de specialitate. In afarã de aceasta, sper sã-mi iasã volumul de inerviuri-eseuri “dupã ani, dupã noi”, precum si volumul de versuri “cei ce-n inimã-s desculti”, ambele aflate de doi ani la aceeasi editurã clujeanã. Apoi…caut o editurã pentru aproape finisatul meu si noul meu volum de versuri “reîntoracere într-o casã goalã”…apoi, caut alte oferte de la alte edituri române pentru transpuneri de autori germani, fiindcã cred cã nu trebuie sã ne limitãm în cadrul acestor relatii si punti bilaterale doar la unele…apoi, astept sã disparã termenul de diasporã, termenul de scriitor din exil – dacã fii-va Europa, cine va mai fi în exil? -, mai ales cã eu nu sunt în exil, ci numai îndepãrtat spatial oleacã, doar cale de 20 de molcome ore cu masina… unde scrii si vorbesti cu apropiatii tãi în limba românã, acolo se aflã si Tara…
- Tema acestui numãr din POEZIA este Poezie si libertate. Care ar fi raportul dintre cele douã? Se poate concepe poezia în afara libertãtii?
- Pãrerea mea este cã existã o stringentã, un imperativ al poeziei, analog pe undeva afirmatiei din “Scrisoare cãtre un tînãr poet”, parafrazez: puneti întrebarea dacã poti trãi fãrã a scrie…Ea poezia, existã dintotdeauna acolo, asteptînd a fi “culeasã”, de cel care intrã în rezonantã cu ea; aceastã rezonantã, aceastã dechidere-filtru, se petrece atît în libertate, cît si într-o celulã, atît în înorbire, cît si în slobozenie. Potrivit legii polaritãtii, pe de altã parte, optînd cu încrîncenare pentru un pol, în cazul acesta libertatea (pacea, binele etc.), te urmeazã ca o umbrã opusul lor, oprimarea (rãzboiul, rãul etc.). Optînd pentru ceva, negãm opusul lui, care nu dispare, ci devine umbrã în lãuntrul nostru. Unul se hrãneste din celãlalt. Poezia, în acest sens este tocmai învingera polaritãtii, tendinta spre unitate, care este în sine polaritatea polaritãtii, tinzînd spre unitate prin mijloacele insuficiente ale limbajului, poezia se sustrage oricãrei circumscrieri prin intermediul limbajului, asa cum unitatea (nirvana, nimicul zenului, acel soph al cabalistilor, tao etc.), se sustrage puterii noastre de închipuire. O putem doar sugera, intui, denota; unitatea, ca si poezia, sînt fiintare purã. Aceasta este durerea din totdeauna a poetului autentic: incapacitate limbajului de-a circumscrie unitate, fenomenul intuit, în acest sens, este provocarea, durerea si travaliul lui. Chiar si în muzicã, pauza, linistea ce succede, este esentialã. Poetul se aflã, astfel, mereu într-o stare de constrîngere, oricît de “liber” ar fi el. Marile poezii, au fost create tocmai în aceastã stare a constrîngerii, dupã cum celebra privighetoare japonezã asteaptã noaptea spre a se desprinde în cîntec. Niciunde lumina nu-i mai vie, ca în întuneric. Asumarea polaritãtii, înseamnã în sine, în primul rînd, revelatia, cã nu lumea e polarã, ci constiinta noastrã, prin intermediul cãreia experimentãm/aflãm, lumea. Dincolo de limitele ei, pe care le-am impus prin ratiune/analizã lumii, se aflã poezia, dincolo de libertate si constrîngere (pe care noi le-am impus în lume), se aflã unitatea, poezia, dincolo de bine ori rãu. Actul poetice devine astfel un act de trezire/revelatie, apoi urmeazã experienta individualã a fiecãruia, travaliul însingurãrii, drumul experientei individuale de care nimeni nu poate fi scutit. Este foarte greu sã surprindem concomitent aspectele multiple si opuse ale lumii. Nu o putem face decît succesiv, adicã recurgînd la iluzia timpului. Poezia , dincolo de îngrãdirile noastre operate prin ratiunea noastrã osebitoare (polarã), încearcã tocmai sã surprindã aceastã concomitentã, atemporalul, încearcã…
- Cîteva cuvinte despre revista POEZIA. în Germania existã o astfel de publicatie?
- Revistele literare din Germania, relativ limitate, dat fiind cã, în primul rînd adunã în jurul lor colaboratori celebri; apoi, numãrul lectorilor a scãzut mult. Existã o revistã a fostului Grup 47, numitã Akzente, si care azi este editatã tot de poetul si seful editurii Carl Hanser din Muenchen, Michael Krueger (aflat în transpunerea mea cu o culegere de versuri la editura Dacia din Cluj), în care apare masiv poezie de calitate. Poezia îsi face aparitia sporadicã si în celelalte reviste, însã acestea au îndeobste un program tematic stabilit la începutul anului, pe toate cele douãsprezece luni; pe de altã parte, avînd acum acest program tematic, ei anuntã din vreme – deci cu luni înainte (!), colaboratorii, spre a-i invita la o colaborare tematicã, pliatã personalitãtii si specificului travaliului sãu, ori celebritãtii sale. Astfel, aceste reviste au o înfãtisare aeratã, dezbat prin profesionalisti de înalt nivel tematica respectivã, printre care se mai strecoarã si cîte un poet, doi, ca respiro. Le-am arãtat revista, pe care o scoti tu la Iasi: în primul rînd au rãmas paf, auzind de numãrul mare al revistelor pur literare din România, si în ultimul timp admirînd calitatea tehnoredactãrii (aceasta admiratie sporind tocmai prin zvonurile “catastrofale” despre starea economicã si politicã a tãrii): cum de mai pot în aceste conditii sã scoatã reviste – aceasta este o exclamatie aproape generalã…apoi, dupã ce o frunzãresc întrebã cu o mirare de copil: si aici e numai literaturã?….
- Astept ca poetul Ion Vãdan sã scoatã cãrtile aprobate de institutul german, care a acordat deja copy-right-ul acestor cãrti, editurii “Dacia”, la care se adaugã sper si aprobarea în noiembrie, last but not least, a publicãrii celor douã volume ale prietenului Enzensberger, aflate tot gata de publicare la editura românã din Cluj. Sper sã punem pe picioare prin venirea în vizitã protocolarã a lui Vãdan aici, a proiectelor sus-mentionate. Sper sã mã reîntorc în Tarã, “ademenit” de o ofertã culturalã în cadrul relatiilor culturale, ori de altã naturã, româno-europene, prin calitatea, experienta si cunostintele personale stabilite aici, de referent european de specialitate. In afarã de aceasta, sper sã-mi iasã volumul de inerviuri-eseuri “dupã ani, dupã noi”, precum si volumul de versuri “cei ce-n inimã-s desculti”, ambele aflate de doi ani la aceeasi editurã clujeanã. Apoi…caut o editurã pentru aproape finisatul meu si noul meu volum de versuri “reîntoracere într-o casã goalã”…apoi, caut alte oferte de la alte edituri române pentru transpuneri de autori germani, fiindcã cred cã nu trebuie sã ne limitãm în cadrul acestor relatii si punti bilaterale doar la unele…apoi, astept sã disparã termenul de diasporã, termenul de scriitor din exil – dacã fii-va Europa, cine va mai fi în exil? -, mai ales cã eu nu sunt în exil, ci numai îndepãrtat spatial oleacã, doar cale de 20 de molcome ore cu masina… unde scrii si vorbesti cu apropiatii tãi în limba românã, acolo se aflã si Tara…
- Tema acestui numãr din POEZIA este Poezie si libertate. Care ar fi raportul dintre cele douã? Se poate concepe poezia în afara libertãtii?
- Pãrerea mea este cã existã o stringentã, un imperativ al poeziei, analog pe undeva afirmatiei din “Scrisoare cãtre un tînãr poet”, parafrazez: puneti întrebarea dacã poti trãi fãrã a scrie…Ea poezia, existã dintotdeauna acolo, asteptînd a fi “culeasã”, de cel care intrã în rezonantã cu ea; aceastã rezonantã, aceastã dechidere-filtru, se petrece atît în libertate, cît si într-o celulã, atît în înorbire, cît si în slobozenie. Potrivit legii polaritãtii, pe de altã parte, optînd cu încrîncenare pentru un pol, în cazul acesta libertatea (pacea, binele etc.), te urmeazã ca o umbrã opusul lor, oprimarea (rãzboiul, rãul etc.). Optînd pentru ceva, negãm opusul lui, care nu dispare, ci devine umbrã în lãuntrul nostru. Unul se hrãneste din celãlalt. Poezia, în acest sens este tocmai învingera polaritãtii, tendinta spre unitate, care este în sine polaritatea polaritãtii, tinzînd spre unitate prin mijloacele insuficiente ale limbajului, poezia se sustrage oricãrei circumscrieri prin intermediul limbajului, asa cum unitatea (nirvana, nimicul zenului, acel soph al cabalistilor, tao etc.), se sustrage puterii noastre de închipuire. O putem doar sugera, intui, denota; unitatea, ca si poezia, sînt fiintare purã. Aceasta este durerea din totdeauna a poetului autentic: incapacitate limbajului de-a circumscrie unitate, fenomenul intuit, în acest sens, este provocarea, durerea si travaliul lui. Chiar si în muzicã, pauza, linistea ce succede, este esentialã. Poetul se aflã, astfel, mereu într-o stare de constrîngere, oricît de “liber” ar fi el. Marile poezii, au fost create tocmai în aceastã stare a constrîngerii, dupã cum celebra privighetoare japonezã asteaptã noaptea spre a se desprinde în cîntec. Niciunde lumina nu-i mai vie, ca în întuneric. Asumarea polaritãtii, înseamnã în sine, în primul rînd, revelatia, cã nu lumea e polarã, ci constiinta noastrã, prin intermediul cãreia experimentãm/aflãm, lumea. Dincolo de limitele ei, pe care le-am impus prin ratiune/analizã lumii, se aflã poezia, dincolo de libertate si constrîngere (pe care noi le-am impus în lume), se aflã unitatea, poezia, dincolo de bine ori rãu. Actul poetice devine astfel un act de trezire/revelatie, apoi urmeazã experienta individualã a fiecãruia, travaliul însingurãrii, drumul experientei individuale de care nimeni nu poate fi scutit. Este foarte greu sã surprindem concomitent aspectele multiple si opuse ale lumii. Nu o putem face decît succesiv, adicã recurgînd la iluzia timpului. Poezia , dincolo de îngrãdirile noastre operate prin ratiunea noastrã osebitoare (polarã), încearcã tocmai sã surprindã aceastã concomitentã, atemporalul, încearcã…
- Cîteva cuvinte despre revista POEZIA. în Germania existã o astfel de publicatie?
- Revistele literare din Germania, relativ limitate, dat fiind cã, în primul rînd adunã în jurul lor colaboratori celebri; apoi, numãrul lectorilor a scãzut mult. Existã o revistã a fostului Grup 47, numitã Akzente, si care azi este editatã tot de poetul si seful editurii Carl Hanser din Muenchen, Michael Krueger (aflat în transpunerea mea cu o culegere de versuri la editura Dacia din Cluj), în care apare masiv poezie de calitate. Poezia îsi face aparitia sporadicã si în celelalte reviste, însã acestea au îndeobste un program tematic stabilit la începutul anului, pe toate cele douãsprezece luni; pe de altã parte, avînd acum acest program tematic, ei anuntã din vreme – deci cu luni înainte (!), colaboratorii, spre a-i invita la o colaborare tematicã, pliatã personalitãtii si specificului travaliului sãu, ori celebritãtii sale. Astfel, aceste reviste au o înfãtisare aeratã, dezbat prin profesionalisti de înalt nivel tematica respectivã, printre care se mai strecoarã si cîte un poet, doi, ca respiro. Le-am arãtat revista, pe care o scoti tu la Iasi: în primul rînd au rãmas paf, auzind de numãrul mare al revistelor pur literare din România, si în ultimul timp admirînd calitatea tehnoredactãrii (aceasta admiratie sporind tocmai prin zvonurile “catastrofale” despre starea economicã si politicã a tãrii): cum de mai pot în aceste conditii sã scoatã reviste – aceasta este o exclamatie aproape generalã…apoi, dupã ce o frunzãresc întrebã cu o mirare de copil: si aici e numai literaturã?….
