A.D. XENOPOL

Cuvîntare inaugurala a cursurilor'

STIINTA SI POEZIA

 

 

Între poezie si stiinta pare, la prima vedere, ca exista un antagonism neîmpacat, o lupta din care va iesi învingatoare aceasta din urma, care pune din ce în ce mai mult stapînire pe minti. S-ar parea ca stiinta este menita a ucide poezia, si de aceea toata lumea, sau foarte multi, regreta vremurile vechi, în care se traia în negurile basmului care învoia si desfasurarea poeziei, mult mai frumoasa si încîntatoare decît lumina vatamatoare de ochi a stiintei. Se pretinde anume, ca poezia ar trai numai din întipariri concrete care sînt fara încetare înlocuite prin abstractiunile stiintifice, si ca pe cît propaseste stiinta, pe atîta s-ar restrînge poezia; ca va veni un timp în care ea fatalmente va fi gonita din lumea gîndirilor noastre. Daca se poate închipui poezia existînd lînga zeii greci si romani, sau lînga închipuirile crestine, ea nu poate fi cugetata alaturea cu stiintele moderne: astronomice, fizice, chimice si celelalte.

Daca se poate alatura poezia pe lînga genii, balauri, zmei si zmeoaice, tricolici si vîrcolaci, îngeri, fantome si strigoi, ea nu se poate împaca nici de cît cu hidrogenul, oxigenul, azotul, cu electricitatea pozitiva si negativa, cu magnetismul, gravitatiunea si legile lui Kepler.

Într-un cuvînt, veacul nostru, devenind zi cu zi mai stiintific, poezia trebuie sa-si ieie ziua buna de la noi, si gîndirea abstracta va înlocui încîntatoarele ei imagini ce se vor desparti de noi, nu fara a lasa în sufletul nostru o adînca durere, ca aceea ce am simti-o la departarea unui prieten credincios si iubit.

Atare conceptiune a poeziei si stiintei si a raporturilor ce exista între aceste doua îndeletniciri ale mintii omenesti este tot ce poate fi mai fals, si scopul prelegerii mele este tocmai de a arata unde este eroarea unei atare conceptiuni si de a stabili adevaratul raport ce exista între aceste doua mari forme ale cugetarii.

Sa începem prin a ne da sama despre deosebirea ce exista între gîndirea poetica si aceea stiintifica, si anume întîi ca fond, al doilea ca forma.

Gîndirea stiintifica are de obiect a-si da sama despre raportul dintre lucruri, raporturi ce pot fi sau de timp, sau de spatiu, sau de cauzalitate, adeca tind a afla cum stau lucrurile acestei lumi unul catre altul, în spatiul pe care-l ocup; cum se succeda ele în timp, si cum este unul pricina producerii celuilalt. Persoana noastra ramîne indiferenta la atare constatare; ea nu face decît sa înregistreze observatiile facute, sa formuleze legile descoperite, si daca cercetarile stiintifice pot sa încordeze pîna în cel mai înalt grad interesul nostru, ele nici o data nu ne vor atinge simtamîntul. Nici o cercetare stiintifica nu va putea, prin ea însasi, sa ne faca sa plîngem sau sa rîdem. Stiinta este straina de sfera simtamîntului.

Dimpotriva, gîndirea poetica va avea de obiect totdeauna raportul nostru cu lucrurile din afara, fie ele însufletite, animale sau oameni, fie lipsite de suflet, precum este natura ce ne înconjoara; ea va rosti totdeauna rasunetul pe care-1 are aceasta lume externa asupra sufletului nostru si pe care sufletul îl da, la ciocnirea lui cu dînsa. Gîndirea poetica va avea totdeauna un substrat pasional, va pune totdeauna în miscare simtamîntul nostru; ne va însufleti voiosia sau tristetea, durerea sau bucuria; ne va stoarce rîsul sau plînsul. Fata cu gîndirea stiintifica sîntem niste spec­tatori în marele joc al fenomenelor naturale; în acea poetica, jucam noi însine un rol, si anume pe acel capital, în drama sau comedie.

În privirea formei, deosebirea, desi nu tot atît de esentiala, este si ea caracteristica. Notiunile stiintifice sînt fara nici un soi de corp, curate abstractii ale mintii noastre. Ele sînt numai cugetate, nu si vazute de ochiul intern al constiintei noastre. Si aceasta abstractiune ne face tocmai destoinici a exprima prin ele gîndirea stiintifica, fiindca lipsa de element material face ca notiunile sa fie eterice, nepersonale, sa nu se poata lipi de fiinta noastra, sa nu ne poata emotiona. Dimpotriva, haina cugetarii poetice va fi alta; ea va fi compusa din notiuni ce întrupeaza în ele niste figuri ce pot fi percepute de ochiul intern al mintii noastre. Cugetarea poetica se desfasura prin un sir de tablouri ce trec pe dinaintea focolarulul constiintei si care fiind mai grele, mai materiale, se lipesc mai aproape de noi si pot provoca, în sufletul nostru, miscari afective.

Aceasta deosebire a gîndirii stiintifice de aceea poetica va înlesni caracterizarea unor opere ce par a poseda o natura complexa. Adeseori întîlnim carti de stiinta scrise în chip poetic, adica cu un stil plin de imagini, în care chiar gîndirile abstracte sînt concretizate prin notiuni individuale.

Cititi bunaoara scrierile de astronomie poporane ale d-lui Camille Flammarion. Ce caracter au asemenea scrieri? Sînt lucrari stiintifice ce au împrumutat numai haina mai atragatoare a poeziei, spre a se apropia mai usor de mintea publicului. Alte opere însa, mai ales din domeniul moral si social, precum scrierile filosofice, morale, estetice si istorice, merg mai departe; ele trec adeseori de la stiinta la poezie, anume acolo unde ele aplica raporturile descoperite între lucruri la eul omenesc. De îndata ce reflexiunea se coboara catre acel ce o face, lumea cugetarii se încalzeste si ea intra în domeniul înflorit al poeziei. Nu numai haina este împrumutata, ci si esenta cugetarii se schimba. Sa luam un exemplu: Stiinta istorica mai noua a formulat de mult adevarul ca dezvoltarea omului nu se face dupa cum el vrea, ci dupa îmboldirea unor puteri de care el asculta în mod neconstient. Acest adevar a fost formulat stiintific în gîndirea: desfasurarea istorica este fatala si supusa necesitatii, cugetare cu totul abstracta, în care nu se poate descoperi nici un graunte de poezie. Aceeasi gîndire poate fi însa mai apropiata de mintea noastra, punînd-o sub forma unei comparatiuni poetice: Precum rîurile curg de la obîrsia lor spre revarsare, asa si popoarele coboara fara oprire clina dezvoltarii lor. Si aici gîndirea ce slujeste de baza rostirii este stiintifica; haina în care ea este învestmîntata este însa poetica. Tot aceasta gîndire poate fi însa, raportata la el, fiind vorba de om, si atunci ea capata un caracter poetic care se substituie si covîrseste pe acel stiintific, bunaoara în admirabila forma ce i-a dat-o Miron Costin: „Nu sînt vremile sub cîrma omului, ci bietul om sub vremi”. Cuvîntul care introduce nota poetica si transforma întreaga cugetare din stiintifica în poetica este epitetul ,,bietul”, dat omului, si care-ti amin­teste ca întreaga lui dezvoltare nu este decît o scoala a suferintei. Aplicînd criteriul adus de noi, pentru a deosebi gîndirea stiintifica de acea poetica, adica raportul dintre lucruri si raportul acestora cu omul cugetator, toate productiile mintii omenesti pe aceste tarîmuri devin limpezi si întelese.

Dupa ce ne-am lamurit în ce consta deosebirea între gîndirea poetica si aceea stiintifica, sa cercetam raporturile în care stau între ele aceste doua mari emisfere ale cugetarii omenesti.

Este firesc lucru a întîlni la început cugetarea poetica si numai cît mai tîrziu a vedea hultuindu-se pe ea aceea stiintifica. Mai întîi fiindca, la început, mintea putin dezvoltata nu poate concepe lucrurile decît în relatie cu dînsa; de exemplu, copilul cînd vede pentru prima oara luna, întinde mîna ca s-o apuce. Toate lucrurile sînt considerate numai din punctul de vedere al întiparirilor ce le fac asupra individului si al emotiunilor ce ele trezesc în sufletul lui. Numai tîrziu, cînd mintea s-a copt si cugetarea s-a întarit, ajunge ea a concepe relatiile dintre lucruri si fara raport cu însusi a sa fiinta, a le privi numai din punctul de vedere obiectiv si nu prin prisma subiectivitatii. Dar si ca forma, cugetarea poetica trebuie sa preceada pe cea stiintifica, întrucît notiunile abstracte se nasc tocmai din adunarea si contopirea unui mare numar de notiuni individuale, abstractiune ce devine cu atît mai întinsa, cu atît mai generalizatoare, cu cît se întind vederile, se lumineaza mintea si se adînceste constiinta.

Împrejurarea ca gîndirea stiintifica, atît la indivizi cît si la popoare, si îndeobste în dezvoltarea omenirii, urmeaza dupa cea poetica, a dat nastere gresitei idei ca ele trebuie sa se combata una pe alta; ca aceea stiintifica nu se poate naste decît pe ruinele celei poetice. De aici s-au imaginat acel antagonism de care v-am vorbit la începutul prelegerii.

Daca ne vom aminti caracterizarea deosebirii între gîndirea stiintifica si aceea poetica, vom întelege îndata cum aceste doua forme de cugetare pot, ba trebuie chiar, sa coexiste în mintea aceluiasi timp. Într-adevar gîndirea stiintifica stabileste raporturile între lucruri, iar acea poetica raporturile acestor lucruri sau acestor raporturi cu personalitatea noastra. Ele nu se exclud una pe alta, ci se întregesc, întrucît e totdeauna firesc de a se raporta lucrurile sau raporturile între ele, nou descoperite, la mintea ce le face. Cu cît deci se vor descoperi mai multe lucruri noi, si cu cît se va înmulti cunostinta raporturilor între ele, cu atîta se vor putea raporta mai multe împrejurari la propria noastra fiinta; cu atîta deci se va adaogi bogatia ideilor poetice si va creste comoara poeziei.

Sa luam cîteva exemple:

Cei vechi îsi închipuiau ca pamîntul ocupa centrul universului, acoperit fiind de o bolta subtire de cristal albastru, în care sînt înfipte niste cuisoare de aur, stralucitoarele stele; iar soarele ar fi pus, în fiecare dimineata, în carul lui Apolon cel tras de patru cai, pentru a-si face calatoria lui de la Rasarit la Apus. Ce se stie astazi despre univers? Niste gînduri de o necomparabila maretie, lînga care acele ale celor vechi ne par copilaresti, pentru a nu zice ridicule. Pamîntul, centrul universului vechi, este un graunte de nisip în imensitatea cerurilor, rostogolindu-se în spatiu cu o repejune ce nici se poate închipui (de noua ori mai iute ca o ghiulea iesita din un tun) în jurul centrului, nu al universului, ci al sistemului nostru planetar, precum fac asemenea si alte 60-70 de planete, din care unele precum Jupiter, de 1000 de ori mai mari ca el, si care toate împreuna nu ajung a constitui nici a suta parte din volumul soarelui ce este de 1.251.000 de ori mai mare ca pamîntul. Departarile planetelor de centrul solar sînt iarasi niste marimi care sperie si uimesc închipuirea. Asa pamîntul e departat de soare de 148.000.000 de kilometri, si este una din planetele cele mai apropiate, pe cînd Neptun, care este cea mai îndepartata, este despartita de soare prin distanta uriasa de 4.462.000.000 de kilometri! Îsi poate gîndi cineva marimea circumferintei unei asemene raze! Cu toata aceasta marime, pentru care limba nu poate gasi calificative, a sistemului nostru planetar, el însusi nu este decît o picatura de apa în oceanul lumesc ce ne înconjura, deoarece toate stelele fixe care, dupa parerea celor vechi, erau niste cuisoare de aur, sînt tot atîtia sori, încunjurati de planete îndepartate de el, cu distante tot atît de mari ca acele ce separa planetele noastre de soarele ce ne lumineaza. Si apoi lumea aceasta a noastra de stele care sînt tot atîtia sori, si a caror numar se cifreaza cu milioanele, se repeta în noianurile spatiului iarasi în chip nesfîrsit, aparînd ochiului nostru ca nebuloase, rezolubile sau nerezolubile, sau ca drumul robilor. Astfel, din sfere în sfere tot mai mari, tot mai uriase, mintea noastra zboara catre nesfîrsitul care o doboara, caci desi trebuie neaparat sa fie cugetat de dînsa, nu are puterea a-1 întelege.

Apoi oare cînd raportam toate aceste lumi de astre, cu revolutiunele lor, cu lumina lor parte proprie, parte împrumutata, catre personalitatea umana ; cînd ne gîndim mai ales ca în fiecare din milioanele de planete ce zbor în jurul sorilor ceresti exista fara îndoiala fiinti vietuitoare care si ele poate privesc la mica noastra planeta, precum privim noi la ale lor, nu curge din asemenea izvor nesfîrsit de bogat o unda poetica mult mai manoasa de cum picura, pentru Greci si pentru Romani, din copilareasca lor închipuire?

Daca ne coborîm, de la universul înstelat, la pamîntul pe care traim, constatam de asemenea ca stiinta moderna a îmbogatit ideile despre el cu o suma de notiuni care, raportate la om, pot produce comori întregi de cea mai înalta poezie. Istoriei simple a creatiunii pamîntului de puterea lui Dumnezeu, geologia a opus conceptia stiintifica a dezvoltarii pamîntulul din un corp aprins, inel rupt din soare, pîna sa ajunga a deveni un culcus si un lacas pentru traiul vietuitoarelor. În prima lui stare pamîntul era un corp înflacarat, în care toate materiile ce-l compun astazi erau sau topite si fierbeau ca într-o imensa caldare, sau, prefacute în aburi, îl încunjurau la o mare înaltime. Zborul sau cel repede însa, prin recele eter, si radierea lui catre spatiile interplanetare ajunsera cu timpul a-1 mai raci, si începu a se prinde pe lichidul în fierbere, unde si unde cîte o coaja, cea întîi urzeala a uscatului. Materia gazoasa ce-l încunjura, nemaifiind retinuta în starea ei, prin caldura cea strasnica a miezului ce învelea, începu a se condensa în siroaie de ploaie care, la început, tîsneau înapoi în aburi, cum se atingea de coaja cea fierbinte. Cu timpul, mai racindu-se însa, si din pricina ploilor ce-1 udau, începu apa sa se opreasca pe a lui suprafata – primele începuturi ale marilor. Apa devenind tot mai îmbelsugata, si atmosfera fiind plina de acid carbonic, pe coaja mai groasa a pamîntului cald înca se dezvoltara paduri uriase de arbori de o marime ce astazi nu se mai întîlneste. Daca vegetatiunea era mai puternica, din pricina tocmai a acidului carbonic, trebuitor plantelor spre a se dezvolta, viata animala lipsea însa cu totul, si numai marile, ferite de otrava raspîndita în aer, ofereau o mare bogatie de animale. Cresterea padurilor însa, absorbind acidul carbonic, curati aerul si se ivira atunci si primele animale, reptile de apa cît si de uscat, tranzitie între viata elementului lichid la aceea a celui solid, sopîrle lungi de 20 de metri, broaste mari cît boul, pesti cu cap si gît de crocodil si cîti alti monstri care de care mai cumpliti, care de care mai îngrozitori.

Apoi toate aceste lumi noi, dezgropate de stiinta, sînt ele menite a îngusta sfera poeziei, sau dimpotriva a o mari si îmbogati la nesfîrsit?

Sa luam, din putinele poezii cu baza stiintifica, cîteva exemple, spre a ne convinge cum noua închipuire a universului a sporit si adîncit cadrul poeziei.

Citez mai întîi o minunata poezie de M-me Ackerman, Comète . Ideile stiintifice pe care este izvodita sînt imensitatea perioadei de revolutiune a cometelor, din care unele pun mii de ani pentru a reveni iarasi în preajma pamîntulul; ideea ca omenirea precum si viata întreaga va disparea de pe pamînt, atunci cînd cometa va reveni, si ca ea va revedea pamîntul gol, înfatisînd numai urmele stinsei omeniri. Elementul poetic se vede din raportarea tuturor acestor idei stiintifice la fiinta omeneasca.

Bel astre voyageur, hôte qui nous arrive

Des profondeurs du ciel et qu'on n'attendait pas,

Oú vas-tu? Quel dessein pousse vers nous tes pas?

Toi qui vogues au large en cette mer sans rives

Sur ta route, aussi loin que ton regard atteint,

N'as-tu vu comme ici que douleurs et misères?

Dans ces mondes épars, dis! avons-nous des frères?

Tont ils chargé pour nous de leur salut lointain?

 

Ah! quand tu reviendras, peut-être de la terre

L'homme aura disparu. Du fond de ce séjour,

Si son oeil ne doit pas contempler ton retour;

Si ce globe épuisé s'est éteint solitaire,

Dans l'espace infini, poursuivant ton chemin,

Du moins jette au passage, astre errant et rapide,

Un regard de pitié sur le théatre vide

De tant de maux soufferts et de labeur humain.

 

Alta poezie care idealizeaza femeia, comparînd-o nu numai cu soarele, comparatie acum învechita, ci cu raportul stiintific ce v-am aratat ca exista între soare si celelalte stele, este urmatoarea:

 

Astrele ce umplu ceriul

Pentru alte lumi sînt sori;

Pentru noi, sînt stele blînde

Ce se sting de catra zori.

 

Astfel sînt si pentru mine

Stele sorii altora;

Tu esti numai mîndrul soare

Ce lucesti în lumea mea.

 

Fericita muritoare ce a inspirat pe acest poet trebuie fara îndoiala sa fie multumita. Mai mareata asemanare, mai mareata tamîiere a putinei pulberi cuprinsa între patru pereti, nici ca se poate cugeta.

Va mai citez o poezie de Eminescu care are nevoie de oarecare explicare, pentru a fi patrunsa în nespusa ei frumusete. Lumina este unul din agentii naturali care poseda cea mai mare repezime de transmitere: 320.000 de kilometri pe secunda. De la soare, care este îndepartat de noi de 148.000.000 de kilometri, lumina ne ajunge în 7 minute 48 de secunde. Sînt însa stele fixe asa de îndepartate, încît s-a calculat ca lumina trebuie sa puna sute, ba chiar mii de ani, spre a ajunge la noi. Se poate ca o stea sa se iveasca în acele afunduri ale spatiului si noi sa nu o vedem, din pricina ca lumina ei nu a ajuns înca la noi; precum iar se poate întîmpla ca sa se fi stins de mult, si lumina trimisa de ea tot sa luceasca înca la ochii nostri. Pe aceasta idee stiintifica este tesuta icoana poetica care raporteaza legile luminii la pacatoasa inima omeneasca.

 

La steaua care a rasarit

E-o cale atît de lunga

Ca mii de ani i-a trebuit

Luminei sa ne-ajunga.

 

Poate de mult s'a stins

Îa drum în departari albastre;

Iar raza ei abia acum

Luci vederei noastre.

 

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se sue

Era pe cînd nu s'a vazut

Azi o vedem si nu e.

 

Tot astfeli cînd al nostru dor

Peri în noaptea-adînca

Lumina stinsului amor

Ne urmareste înca.

 

În sfîrsit citam o parte din minunatul poem al lui N. Beldiceanu, Pamîntul :

 

Pamîntul, închegare de pînze nouroase.

Ne-avînd nici lut, nici peatra, o plazma-i fara oase;

A lui îngemanare de fese plutitoare,

S'atinge 'n rapejune cu fesele din soare,

Si'n dantul ce planetii îl duc, prin întuneric,

Pe drum batut de stele si nu de om nemernic,

Din lutul înca abur, un faldur se desprinde,

Si'n grabnica rotire la dant apoi se prinde.

E luna, zina noptei, senina dragoste,

Ce'n frig si întuneric va mai spori o ste

Deocamdata abur, de zile 'nceptor,

Aceasta zemislire, în mersu-i rotitor,

Pe 'ncetul se încheaga – si palida-i si stînsa

Urzala-i de lumina, ca fata cînd e plînsa . . .

Si cum tot vin la mijloc tot aburii cei grei

Un ghem se face luna; iar granitele ei

Ating planeta noastra, asa ca la zenit,

În mare parte cerul de luna-i coperit,

Geneza uriaza din lumile stelare,

Cu lumea noastra, luna! ai mult – asemanare;

Din brîul cel de nouri, pe cînd atomi eram,

Te-ai rupt tu ca si Eva din coasta lui Adam…

 

Bineînteles ca nu toate stiintele pot înavuti comoara poetica a mintii omenesti. Sînt unele care se misca numai în lumea abstractiunii si care sînt distrugatoare si nu creatoare de icoane, precum sînt matematicile, mecanica si chimia. Dar nici din lumea reala, nu toate întiparirile pot sa hraneasca izvorul poeziei, precum bunaoara multe din daraverile de toate zilele ale oamenilor. Acolo însa unde stiinta a întins cîmpul pe care se poate avînta imaginatia, fara îndoiala ca ea, în loc de a îngusta pîrtia poeziei, a largit-o, a îmbogatit-o. Si pricina pentru care nu poate exista nici un antagonism între stiinta si poezie fiind aceea desfasurata de noi mai sus, ca sferele de cugetare ale stiintei si ale poeziei sînt absolut deosebite – cea dintîi expunînd raporturile între lucruri, iar cea de a doua raporturile între lucruri si sufletul omenesc –, orice putinta de prigonire între ele este înlaturata. Dimpotriva, cu cît stiinta va înzestra mai mult constiinte cu notiuni noi ce pot intra în raport cu sufletul omului, cu atîta se va largi si îmbogati cîmpul poeziei.

 

 

[ Anuarul Universitatii din Iasi pe anul scolar 1899-1900 .

Rector A.D. Xenopol. Iasi, 1901.]

 

 

 

1. Tinuta de Rectorul A.D. Xenopol în aula Universitatii în 3 octombrie 1899