Marina VRACIU

 

Timpul în doua orase

 

 

Într-un eseu autobiografic , poetul rus Iosif Brodski (1940 -1996, ianuarie), aflat la ora scrierii la distanta de o emisfera si o orînduire de Petersburg, pe atunci Leningrad, a fixat o referinta pentru cel care doreste sa cunoasca orasul denumit printr-o binecunoscuta metafora, de un calator din secolul al XVIII-lea, iar mai apoi de Puskin „fereastra spre Europa”. Din acest album personal si cronica selectiva a tineretii, cheiurile de granit ale Petersburgului-Leningrad, populate cu sfincsi, lei si cariatide delimiteaza spatiul devenit cronotop, trezindu-i privitorului-scriitor: „… un sentiment ciudat, ca aceasta nu este defel Rusia, care se straduieste sa ajunga la civilizatia europeana, ci o proiectie marita a celei din urma cu lanterna magica pe grandiosul ecran al spatiului si timpului… Reflectat în fiece clipa de mii de metri patrati de apa amalgam de argint fluid, orasul e parca permanent fotografiat de fluviu, iar metrajul filmat se varsa în Golful Finic, care în zilele însorite arata ca un depozit de asmenea stralucitorare imagini. Nu e de mirare ca uneori acest oras provoaca impresia unui mare egoist, ocupat exclusiv de propria înfatisare. Fireste, în astfel de locuri îti întorci mai mult atentia spre fatade decît asupra aspectului celor ca tine. Multiplicarea inepuizabila, înnebunitoare, a tuturor acestor pilastri, colonade, porticuri face aluzie la natura acestui narcisism din piatra, la posibiliatatea ca, cel putin în lumea neînsufletita, apa sa poata fi considerata Timp concentrat” ( Ghid printr-un oras redenumit , 1979).

Ulterior, în undele Venetiei, în care Brodski însusi se oglindeste, „precum fatadele palatelor în apele plumburii are rîului” Neva , Leningadul se arata imaginatiei poetului ipostaziat în „abstractiunea iernii” venetiene. Hiatusul de la finele anului l-a adus nu o data pe Brodski la Venetia, acolo s-au scris poezii despre reînnoirea anuala a timpului crestin. Cheiurile Fondamenti degli Incurabili devin pentru poetul exilat o proiectie a orasului natal. O proba a adevarului acestei juxtapuneri este aceea ca, în textul venetian, poetul rus articuleaza revelatii similare ale criteriului frumusetii, asimilate în spatiul natal: pentru Brodski, frumusetea se „verifica suprem” iarna: „Lipsite prin natura lor de viata, oglinzile de hotel au devenit si mai obscure dupa ce au vazut atîta omenire. Ele te întorc asupra ta însuti, iar anonimitatea ta, mai cu seama, în acest oras. Caci aici tu însuti esti ultimul lucru pe care doresti sa-l vezi. Cu ocazia primelor mele veniri aici ma miram adeseori surprinzîndu-mi propria silueta, îmbracata sau nuda, în usile deschise ale dulapului de haine; putin mai tîrziu am cazut pe gînduri legate de actiunea paradisiaca sau dinspre lumea cealalta a acestui loc asupra constiintei de sine a omului. O vreme chiar am dezvoltat o teorie a excesivei redundante: o teorie a oglinzii care îngurgiteaza corpul, care îngurgiteaza orasul. Rezultatul firesc obtinut este, desigur, o negare reciproca. Oglindirea nu are nimic comun cu oglindirea. Orasul este destul de narcisist pentru a-ti transforma ratiunea într-un amalgam si a o elibera, scutind-o de sensuri (…) . Totusi iarna este un anotimp abstract: saraca în culori, chiar si în Italia, generos cu imperativele frigului si ale zilei de lumina, scurte. Aceste lucruri regleaza ochiul la lumea exterioara cu o energie mai mare decît cea a unui bec electric care te alimenteaza seara cu trasasturile fetei. Daca acest anotimp nu calmeaza întotdeauna nervii, el reuseste totusi sa-i supuna instinctelor: frumusetea la temperaturi scazute este adevarata frumusete”, scrie Brodski în eseul Fondamenta degli incurabili (1989).

Apa, stihia guvernatoare a celor doua orase, în anotimpul hibernal poarta în sine atributele divinitatii, îsi urmeaza gîndul poetul eseist: „Caci apa, se poate spune, este o forma condensata a timpului. Daca urmam Cartii, atunci ne amintim ce se spune acolo: „Întuneric era deasupra adâncului si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Daca El se purta peste ape, înseamna ca se oglindea în ea. El, desigur, este Timpul, nu? Sau Geniul timpului, sau Duhul acestuia. Si întrucît El se oglindeste în ape, mai devreme sau mai tîrziu H 2 O devine chiar El. Adica s-a reflectat îndeajuns. Sa ne amintim toate acele riduri de pe supraftata apei, faldurile, valurile, repetabiliatatea lor... mai ales, cînd apa este de culoare cenusie, adica exact culoarea pe care o are, probabil, timpul, atunci, el arata ca apa. De aici si ideea aparitiei Afroditei.Venerei din valuri: ea se naste din timp, adica din apa.”

Între cele doua eseuri, iarna condenseaza, „pe continentul tintuit de cow-boys” , o alta imagine – peisaj al vesniciei : „Timpul înseamna frig. Orice corp, cu anii, treptat/se raceste si, nemaiavînd sanse sa se încalzeasca iar,/ devine hrana pentru telescop, pe masura ce se îndeparteaza de soare./ Gerul brodeaza pe sticla ferestrei un model complicat;/ rama-i o jungla cristalina de coada-calului, de marar/ si de tot ce mai rasare/ prin grija singuratatii. Însa, precum bustul din firida,/ ochiul nu plînge iarna, ci-i mai curînd gata sa se rostogoleasca./ Acolo unde roiesc visele, în timpul invizibil si fabulos,/ timpul, coborît mult în prapastia vida/ de sub zero, va pîrjoleste creierul, precum într-o poezie ruseasca/ degetelul unui strengar nazbataios” ( Egloga a IV-a , Hibernala , lui Derek Walcott, 1980, traducere de Emil Iordache, 1995).

Astfel, în programul poetic-filosofic al lui Brodski, frumusete oglindita în apa, adica în timp, este echivalenta vesniciei si dumnezeirii. Înaintea inmtrarii în iarna, frumusetea se dezgoleste asemenea spatiului, dupa cum viata omului, apropiindu-se de sfîrsit, se poate citi, mai clar fiind trasata. Citita ca poveste de la acel sfîrsit, viata în litere apare vesnica. Precum poezia.