Amalia VOICU   

BOREAS... UN VÎNT DIN NORD

Poetul George Vulturescu, din Satu Mare, îsi stabileste propria identitate pentru scriitorii din regiunea de Nord a Sud-Estului Europei. În aceastã eternã Hiperboree stã si mediteazã, „sade si plînge”, cugetînd la destinele ei. Elegiile cu tentã de prozã din Nord si dincolo de Nord (Cluj-Napoca, Dacia, 2001) sînt ample si prin ele se oferã cititorului multiple definitii ale Nordului, atît în titluri, cît si în interiorul poemelor – Nordul este cînd vezi, „Nordul este al fulgerelor”, „Numai în Nord mîna care scria e una cu mîna de pe cutit” (Piezis, Nordul stã pe litere), „Nu poti intra în Nord fãrã intermediar”, „Nordul e un templu semet cu o sutã/ de porti deschise, si totusi, putini sînt/ cei care le gãsesc...”, „Nordul e un loc fãrã odihnã” (Iarba e un serviciu divin), „Nordule, icoanã înnegritã de fum”, „Nordul este o stiintã de granitã” (Nostalgia fulgerelor), „A vedea în Nord este un act religios” (Ecluzele ochiului Orb), „Nordul este o arenã!”, „Nordul este întemeiat pe verb” (Energia neagrã a pietrelor), „Astãzi Nordul era un craniu prin care/ hãuia vîntul” (Mîna de pe cutit), „Nordul este un castel” (Nordul e în fatã, precum moartea), „Nordul este punctul cosmic de unde/ se mãsoarã singurãtatea, depãrtarea/ dintre om si divin” (Cîmp cuantic). Cea mai superbã definitie pentru Nord este „Nordul e în fatã precum moartea...” – îl stii si nu îl stii.
Din acest Nord, în care se simte, într-un fel, exilat, prin categoricul faptului de a se fi nãscut acolo, poetul trimite, precum Ovidiu, epistole cãtre prieteni (uneori, cãtre amicii din Nord-Est – Lui Daniel, Lui Alexandru, Lui Cassian, Lui Radu Sãplãcan, Lui Christian): „Daniel, azi îti voi vorbi despre culorile grave ale Nordului”; „copilul despre care scriu sînt eu”; „În Nord nu poti «plimba oglinda de-a lungul drumului»“; „Rãmîi fidel Nordului”; „Si, totusi, ies, prietene, zi de zi pe linia/ orizontului, pe transeea neagrã, nãclãtitã în voma si fierea spaimelor mele, sub stele si sub fulgere, unde bubuie linistea mea”.
La George Vulturescu, hiper-boreean si hipercerebral, nu se mai poate vorbi de obsesie (cuvînt odios!), ca la alti poeti, ci tot de obsesie, dar prin eliberarea de obsesie, prin repetarea cuvîntului: Nord! Nord! Nord!


JOCUL DE-A PO(I)ETUL

La Vasile Proca, truismul „oamenii se joacã de-a Dumnezeu” se transformã, încet-încet, odatã cu fiecare din poemele volumului Jocul de-a Dumnezeu – Playing God (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002), într-o perceptie nouã, atît asupra lumii, cît si asupra lui Dumnezeu: „la mîini si picioare legati cu insomnii/ trecem prin grãdina lui Academos/ plutim pe fruntea lui în ziua cea lungã/ în rãbdarea cîtã un imperiu” (Ultimul timp) – „... pãsãrile sfinte, Doamne, care cad/ pîrguite din ochiul Tãu acum” (O altã poveste de dragoste). Acest volum (care se adaugã celorlalte cinci, si premiilor nationale) este un fel de „edict” pentru o religie liricã ludicã, înscrisã în poeme precum Prada din rai: „Asemeni tîlharului care a scris pe sufletul Dumnezeului/ rugãciunea/ esti mai bãtrîn cu o vorbã – îmi strigã, frate Salvador,/ dis-de-dimineata ierbii tîsnitã din pãmînturi”... „de astãzi, bãtrîne, esti mai tînãr cu un vers!” Nu lipsesc nici elementele sacerdotiului poetic – îngerul, cãlugãrita: primul, în diverse ipostaze (de metal, de lemn, de noapte, de sticlã, de zãpadã, de aur, îngerul fericit, îngerul de noroc – v. Chemarea îngerilor); cãlugãrita în versuri ca „astept iubirea ta cãlugãrito sã vinã sã mã doarã” (în Abatorul îngerilor).
De aceea, omul, în poeziile lui V. Proca, este „ultima dimensiune tragicã a lui Dumnezeu” (Dimensiunea tragicã); fiindcã, involuntar, poetul stie cã, la origine, joc si tragedie au aceleasi rãdãcini. Sã nu ne mirãm, deci, cã toate versurile autorului, fie neosimboliste, fie post-expresioniste, sînt strãbãtute de un fior excesiv de senzualitate si de o stare extaticã dionisiacã: „astept judecata de apoi sã-mi primesc vodca tutunul/ si o rachetã sol-aer asezatã pe culoarul vietii/ a treia usã pe dreapta între salonul/ Caragiale si salonul Stalin” (Abatorul îngerilor). Poezia aceasta se preteazã si la jocul babilonic al traducerii, de remarcat în viziunea iscusitei Olimpia Iacob, care ne dã o versiune expresivã nu numai în ceea ce urmeazã: pentru „îngere ia candela vulturilor sã vezi viata înghitind bucãtile/ calde ale disperãrii” – „angel take the votive light of the vultures to see life/ swollowing/ the warm pieces of/ despair” etc.
De fapt, volumul s-ar fi putut numi, în loc de Playing God, Despre iubire, instituind din nou cuvintele lui Maxim Mãrturisitorul: „iarna mea îsi pune palma în urma lãsatã/ de palma Ta// acum Vasile Mãrturisitorul crede cã iar ascultã/ tic-tacul enorm al Dumnezeului”.


ION ROSIORU SI POEZIA „IGIENICÔ

De mult, katharsis-ul era un cuvînt de ordine si de „curãtire” a sentimentelor excesive ale umanitãtii. Astãzi, el este aruncat la cos, ca sã se pãstreze curãtenia în creatie, din punctul de vedere al postmodernilor. Iatã, însã, cã mai existã poeti care recicleazã acest termen: unul dintre ei este Ion Rosioru.
În volumul Pur (Editura Ex Ponto, Constanta, 1998), ni se perindã, în fata ochilor, rînd pe rînd, cîteva tablouri proprii sensibilitãtii poetului, de la primul poem, purtînd acelasi titlu cu volumul si pînã la ultimul – Revelatie – „sã nu uiti de mierea gloriei, s-abati/ de dinspre tine viespea îndoielii/ si sã revii cu ochi hipnotizati/ de nea la spovedania cernelii”, revelatia din urmã fiind o alegorie a transformãrii „fetei” în „femeie”, adicã a poeziei necoapte în poezie maturã. În ars poetica se repetã aceeasi stare, de gratie, a unei poetry for poetry’s sake, în care autosuficienta artei este proclamatã si prin versurile „nu poposi-ndãrãtnic la hanul îndoielii/ Ci-mbatã-ti ochii teferi si sufletul de cer,/ purificîndu-ti soarta la flacãra cernelii (s.n.)/ poemului în care spre a renaste pieri!”.
Poemul Recviem, apartinînd volumului din 1988, ne proiecteazã în celãlalt volum Recviem pentru secolul meu; nu stim care secol, dar ce conteazã, de vreme ce se poate spune oricînd „un secol a murit; trãiascã celãlalt!”, sau, în parodie minulescianã, „Secolu-a trecut pe lîngã mine/ fãr’ sã pot de coamã sã-l însfac,/ desi curge-n venele latine/ patruzeci la sutã sînge dac!”... „furtunos a trecut pe lîngã mine/ ca un cal sãlbatic prin desert,/ fãrã ca de coamã sã-l pot tine,/ sã-l acuz de toate si sã-l iert!”. În aceeasi carte, poetul adunã vreo 40 de Pantum-uri, poeme cu structurã fixã, care trãdeazã preferinta pentru exactitatea parodicã.
Poezia lui Rosioru are ceva din spiritul lui Baudelaire (poetul a tradus si din francezã), se inspirã „intrinsec” din Les Fleurs du Mal, dar à l’invers. Este, într-un fel, o poezie „ecologicã”, de pãstrare a raportului dintre lirism si natura sa.


INGENUU BALLANTINE’S WHISKY: POEZIA CARE NU S-A NÃSCUT ÎNCÃ

Poate pentru cã este cartea sa de debut, Ingenuu Ballantine’s whisky (Editura Gramma, Iasi, 2003) a lui Mihai Nicolae, contine în titlu calificativul ingenuu. Asa cum existã roman autobiografic, poetul nostru re-face, aici, o poezie autobiograficã.
Poezia cunoaste o stare de primitivitate, în sensul în care personajele lirice suf2erã de o „pilozitate” excesivã, ostentativã chiar – „A fost soarta cea oarbã/ Care-a vrut sã mã piardã/ Si-a fãcut ca sã fiu/ Femeia cu barbã” (Femeia cu barbã), „Sã-ti pierzi luciditatea la frizer” (Pãr perpetuu) sau sînt homo edentatus. De aici, provine si sonoritatea incantatorie: „Doamne, atît îti cer:/ Un testicul de lemn, un testicul de fier...” „... si, Doamne, fã-o sub lunã,/ O femeie de cearã, o femeie de gumã,/ Si fã sã nu-mi fie fricã,/ O femeie de gumã, o femeie de sticlã” (Incantatie). La acest autor, poezia e o prostituatã care rãmîne nevinovatã; de vinã e „ceasul gonflabil”, „visul american”, cãci „productia merge bine./ Femei gonflabile, biciuri, vibratoare,/ Mileniul al treilea este/ Cel care ne doare”.
În aceeasi ordine de idei, poeziile citate sînt, foarte interesant, poezii comerciale care predicã împotriva comercializãrii: „Cînd scrii poezie/ E ca si cînd ai iubi o fatã mare,/ Stii cînd începi/ Dar nu stii pînã unde doare”... „Cînd scrii poezie/ E ca si cum ai iubi pe datorie,/ Stii cînd începi,/ Dar nu stii ce era sã fie”.
„Nu vreau ca soarele sã mã lumineze”, spune poetul; probabil, vrea sã rãmînã, comod, si uneori are dreptate, în caverna lui Platon, de unde sã iasã cît mai rar, ca sã nu mai dea peste realitãtile incomode ale zilei.


POEZIA DE UNICÃ FOLOSINTÃ

La aparitia cãrtii Viata de unicã folosintã, Editura Plumb, Bacãu, 2002) de Petru Scutelnicu, Gheorghe Iorga i se adreseazã autorului: „Nu stiu dacã e bine sã apartii unei generatii de scriitori. Nici nu stiu, de fapt, dacã existã cu adevãrat generatii literare; dar dacã, avînd în vedere atîtea si atîtea conventii ale istoriei literaturii, le admitem, fie si în virtutea unor criterii exterioare esteticului si unor necesitãti de referintã istoricã, mie îmi este clar cã nu apartii nici uneia”. În ceea ce ne priveste, referitor la imixtiunea estetic-istoric, adãugãm cã un poet valoros trebuie sã fie capabil sã rãspundã, foarte concret, la întrebarea: cît poate sã tinã în loc roata timpului cu pîrghia poeziei?
Petru Scutelnicu încearcã sã rãspundã acestui criteriu cu poezii precum Poem pe o fîsie de viatã, Poem pe un capãt de viatã, O sãptãmînã, Labirintul de malahit, Într-o iarnã stiutã pe de rost, Se aprinde un înger în poem, Cutia postalã si cu versuri de felul celor din Peisaj – „cu un briceag îmi fac loc prin amintirile încîlcite/ cu liftul în care ne plimbãm viata/ o stradã pleacã din poem/ greieri sticlosi împing toamna/ pe cealaltã parte a strãzii” sau „transcriu toamna/ pe palma ta stîngã”; „tutunul înnebunit lãcrima”; „mîini sãlbatice desãvîrsesc/ lumina din magnolie”; „diminetile spumoase sampanizate”; „ciuruit de dragoste si toamnã” (Poem pe o fîsie de viatã); „se fãcea toamnã în samovar” (repetat); „toamnã rãmasã în gîtlej”; „reciteam strãzile din cartierul rãnit”; „o searã politicoasã ne invita în moarte”; „numele tãu fulguia peste Amaradia”; „numele tãu dã în clocot” – „dã în clocot zîmbetul lui Yannis Ritsos”; „eschimosii îsi fac un iglu/ din melancolia ochilor tãi”; „e toamnã si treizeci de minute”; „un înger în Madian”; „cu viata mea unii si-au tãiat venele” – „cu viata mea ti-ai putea tãia carotida”; „pentru un vers s-au cedat imperii de floarea-soarelui”; „retrageti viata asta a mea din farmacii”; „un pelerin aruncã un ban/ în vîltoarea frumusetii tale”.


VIS DE PERFECTIUNE

Poetul (dar si profesorul universitar) Adrian Voica a publicat, pe rînd, urmãtoarele cãrti, în care teoria si practica referitoare la poezie s-au îmbinat în mod fericit: a) Teorie si istorie literarã: Etape în afirmarea sonetului românesc (1996, Editura Universitãtii „Al.I. Cuza”); Versificatie eminescianã (1997, Junimea) – Premiul „Eminescu”, Suceava, 1999; Repere în interpretarea prozodicã (1998, Editura Universitãtii „Al.I. Cuza”) – Premiul Asociatiei Scriitorilor din Iasi, 1998); Poezii cu formã fixã: aplicatii eminesciene (2001, Editura Universitãtii „Al.I. Cuza”); b) Versuri: Anotimp cu zãpadã (1980, Junimea); Da Vinci-an, (1983, Junimea); De vorbã cu Poesis (1987, Junimea); Hanul Cuvintelor (1999, Fides); Distihuri (2000, Scrisul Prahovean).
Numai din aceste titluri, ne putem da seama – si s-a mai spus –, cã poetul este sedus întotdeauna de perfectiune si de formele ei deductibile – puritatea, modelul Da Vinci-an, sonetul cel încãrcat de scheme pure, paradigma eminescianã invocatã adeseori – toate acestea transpuse în tentatia cercului, asa cum aflãm din Motto-ul cãrtii Visul sferic (Universitas XXI, Iasi, 2003): „Sub zodii aspre fug de întuneric/ Tinînd deasupra fruntii VISUL SFERIC”. Totusi, perfectionismul nu impune rigiditate, si acest lucru se poate observa din cultivarea versurilor „libere”, mai ales la figurat.
Interesant este cã volumul are patru sectiuni (sã fie vorba, oare, si de intentia de a rezolva quadratura cercului?): Iubirea de cercuri, Terraneus, Elegiile clipei, Simetrii lirice. Nu putem sã nu tinem cont de avertismentul insinuat prin cuvintele lui Arhimede (personaj liric în aceastã carte): „Nu-mi atingeti cercurile!”, ci, deci, trebuie sã ne apropiem, subtil de fiecare din poeziile domniei sale, cãci fiecare este un „cerc”, prin aspiratiile pe care le contine în sine. Amintind de matematicã si fizicã, este o poezie interdisciplinarã, modernã, cãci face aluzie la astfel de realitãti, prin titlurile Misterul CP, Eratã poeticã (la un tratat de astronomie) si altele, dupã cum vom vedea.
În primul rînd, poetul ne atentioneazã cu fermitate si gingãsie liricã – ca într-un fel de eroticã a poeziei – în Iubirea de cercuri: „Tot ce ating ascunde poezie,/ Luînd aspectul unui joc ciudat:/ Un cerc mã-ntoarce în copilãrie,/ Spre cerul mai aproape, mai curat./ Cu el înconjuram de bunã seamã/ Statuia verde-a mãrului rotat/ Rîzînd cînd rotunjimile de-aramã/ Vesteau cã-n flãcãri sacre s-au spãlat.// Îl recunosc: grãbit Destinul vine/ Sã potriveascã-al vîrstei noastre ceas./ Statuia verde..., alte dragi ruine.../ Iubirea mea de cercuri a rãmas!”.
Cercul ia diverse forme (!), de astã datã, poetice: infinitul – „un cerc lovit si rãsucit” (O lectie despre infinit); – castanele – „mici astre hohotind...” (Stampã veche); „inele de logodnã” (Amiezile tãcerii, amiezile iubirii); „spirala ce refuzã mereu sã fie cerc” (Doar lutului...); Rugul rotund; „cercul magic de nimenea cãlcat” (Scurtã baladã a cãutãtorilor naivi); „Un cerc de noapte plînge undeva” (De vorbã cu un ciulin); „Un semicerc crescut ca o ispitã” (În altã viatã); „Cercul devenise punct...” (Cerc cu pãlãrie); „cerc luminos de ceasornic” (Încã nu stiu...).
Oarecum cu fidelitate fatã de un alt fel de fragmentarism de tip critic, vom sublinia versurile pe care le considerãm memorabile, rezistente sau permeabile la gustul cititorilor si impermeabile la timp – „a gîndului morganã” (Ne-am întîlnit...); „Lumina zboarã-ncet din tine/ Ca din statuile eline” (Eroticã suavã); „Îmbãtrînesc pãdurile din mine” (Numãrãtoarea cucului); „Pe cãni si oale, strãchini si ulcele,/ O unghie scrijeleazã imortele” (La Marginea); Sublime lanturi; „În portbagaje nu-i loc pentru lirã” (Tãrmul ideal); Sansa de hîrtie: „În viatã trebuie sã ai si putinã sansã –/ Spuse cavalerul cu lancea cãzutã în transã –,/ Sã dai peste un manager de iluzii, ca mine,/ Si peste o moarã rontãind aldine”; Ascuns – „Dupã cuvîntul acesta/ Surîsul tãu/ Ca dupã coltul strãzii/ Un liliac în floare”; Iarnã: „Cenusa amintirii în suflet mi-o presari” (Traversînd parcul); Elegiile clipei: „Dantelã de piatrã e versul” (Inscriptie); „Cîte putin/ trec în lucrurile toate” (Cîte putin); „Singurã, aripa versului/ mã poartã/ mai sus,/ acolo unde cresc/ splendori nestiute/ în formã de cruce” (Pe serpentinã); Desene rupte: „Idei viu colorate/ strãbat bulevardele vremii/ printre copaci/ cu chelii pronuntate./ Frumusetea beteagã/ duce la reparat/ un ceas grecesc,/ ocolind bãtrînii în frac/ ce plimbã landouri goale,/ salutînd statuile surîzãtoare.// Eu stau pe banca tãcerii/ si desenez/ spectacolul miscãrii în cerc,/ pe cînd Timpul,/ în spatele meu,/ rupe desenele toate”; Oase cîntînd; Iesirea din latrinã; Hotar; Ti erotis; Ironie; Universul; Jocul cu numerele. Uneori, poetul este adeptul lui invenies, cum este cazul în Douã poeme într-un vers (cu ecou). Altãdatã, limpezindu-se apele poeziei care fac cercuri, cercuri, aflãm ce ascunde „misterul CP” – mezoni, neutrini, lucruri care ne aduc aminte de ruperea simetriilor, pe care am întîlnit-o în scoala de prozodie unde am deprins diverse chestiuni ispititoare.
Cineva, celebru, – dar al cãrui nume nu mi-l aduc aminte –, spunea, odinioarã: „Nu vã temeti de perfectiune!... N-o s-o atingeti niciodatã!...” Si totusi...

Home