CRONICA LITERARA
Amalia VOICU
Ioana Dinulescu , Dumnezeu pe acoperis , Editura Ramuri, Craiova, 2004
Cu titlul volumului Dumnezeu pe acoperis , Ioana Dinulescu face parte dintre poetii care se mentin, în ultima perioada, pe ,,acoperisul” literaturii, sustinînd o echilibristica artistica demna de luat în seama.
Profesînd ceea ce s-a numit erezia lui Kazantzakis (autorul volumului Francisc al meu din Assisi ), autoarea are îndrazneala de a afirma existenta unui Dumnezeu personal chiar de la început, din primul poem, dupa ce spune: ,,Dumnezeul meu/nu e un batrîn cu barba alba. / Nu sta gramadit-comoara/ fara stapîn – deasupra vietii mele. // Nu se lafaie pe acoperisul de carton presat/ al Craiovei, la zaruri, cu primarul, /jandarul, redactorul sef” etc., aflam ca ,,El este Metafora ce ma poarta în palme/ de la facerea lumii,/ acum ca s-a sfîrsit si farsa aceea idioata/ cu sfîrsitul ei”, admirabila metafora a metaforei, si, deci, a Poeziei. Deci, cînd ,,Dumnezeul meu nu e al vostru ” , mai spune, ,,Fiecare cu dumnezeul lui ”.
Dupa Dumnezeu, în ierarhie, sta Vaduva trandafirie ; în reprezentarea colectiva, ea e un paianjen diafan, dar totusi un paianjen, o altfel de denumire a Celei vesnic la coasa , sau, chiar un alter-ego, aparut prin diviziune egolatra…
Aceasta vaduva este înconjurata de ,,primarul chelos, marunt, slinos”, de ,,scribi nemernici”, de ,,editorul milos”, de ,,vivandiera locala”, de prefect, de jandar, de redactorul sef si de multi, multi altii, care sufoca, în oarecare masura, paginile acestei carti.
Toate fenomenele abstracte încap, la Ioana Dinulescu, în vesminte concrete – ,,Demonul plictisului îsi scutura pletele/ adolescentine/ si rîde mînzeste”/ ( Demonul plictisului ); ,,Ca un pisoi de pripas, viata mea mica/ se catara pe umerii diminetii de mai, / se înalta într-o poveste pe care n-o mai recunosc/ nici eu, / iar îngerul meu gardian – nici atît!” ( Dimineti fara frîne ).
Niculina Oprea , aproape negru , Editura Muzeul literaturii române,
Bucuresti, 2004
Titlul volumului Niculinei Oprea, aproape negru , ne trimite într-un timp primordial, al marilor Mume, si versurile la fel: ,,între somn si neîmplinire dansez/ pe marginea cercului de foc” ( dans ); ,,în goliciune defileaza/ orbii orasului” ( zbor ); ,,flacara trupului dezgropa/ întunericul: îl vedeam în splendoarea/ nimicniciei lui/ strîmb/ orb/ si cu limba spurcata” ( cina ). Doua elemente – imundul , si deci lepadarea de lume, într-un fel, se întîlnesc în poeziile Niculinei Oprea.
Îndeobste, întunericul este cel mai des invocat (atentie, nu puterile întunericului!) – peste penele lui de aur/ a tras întunericul / pamîntului”; ,,eu strîng ramasitele noptii ”; ,,ca sarpele stie sa se faca nevazut”; ,,tot ce iubesc devine umbra ” etc., partea întunecata a vietii.
În poemele autoarei de fata, îngerii, care nu sînt trup, se reflecta în oglinzi… Daca proiectam razele X, nocive zic unii, ale criticii literare, asupra textului, vom descoperi urmatoarele – ,,radiografia visului poarta miros/ de trup îmbalsamat// cîinele saliveaza adulmecînd/ jumatatea care împinge în pieptul / mortii// singura usa deschisa duce/ într-un stomac gol gata sa digere/ aripi care nu stiu zbura// cu fiecare ceas pielea îngerului/ îmbatrîneste// ,,plamînii lui ventileaza” ultimul/ strop de iubire//. Ce legatura este deci, între mumie – cîine – aripi înghitite – înger – iubire ? Mesajul este ca Cerberul întunericului poate fi învins de Înger cu ultimul strop de iubire…
Poezia Niculinei Oprea trebuie transata, consumata bucatica cu bucatica, într-un act primordial de canibalism sacru; e ermetica, iar pentru a ajunge la satietate, sa ne înfruptam dintr-un poem perfect (ibil) precum arcasii timpului .
Ioan Mazilu-Crângasu , Gradina cu sonete ,
Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2004
Unii ar putea spune despre volumul lui Ioan Mazilu-Crîngasu, Gradina cu sonete , ca este anacronic. De fapt, cine se mai ocupa în zilele noastre de sonet, în afara de o mîna de cavaleri rataciti ici-acolo prin lume… Totusi, aceasta forma literara tine de Ou-Kronos. Numai marii îndragostiti pot scrie versuri precum – ,,… Danseaza lin, cum ar cadea ninsoarea/ Si rupe-te din beznele sfielii – / Priviri se-neaca-n valurile pielii/ Mijind din pîntec ochiul, ursitoarea…”
Dar nu femeia e motiv de zarva în textele acestui autor, cu toate ca, deseori, rimele sonetelor sînt feminine. Poetul preia surîsul voiculescian si îl tradeaza, la modul artistic.
Jungherul este sonetul, o lama de Toledo, cu ascutisuri si ascunzisuri perfecte: ,,Din cînd în cînd mai bat un cui sonor/ În cufarul din piept plin de avuturi” în fatidicul ( Sonet XIII ).
Avantajul acestei specii literare este ca îti lasa libertatea sa te preocupi de marile probleme ale omenirii fara a cadea în ridicol, cum se întîmpla altor poeti postmoderni, atrasi de acestea ca fluturii de lampa – ,,Mi-ascut creionul ca pe un bisturiu/ Sa incizez în magma înc-un vers./ Apoi, finit, secunda-l va fi sters, / Prezentul dovedindu-se tîrziu…” ( Sonetul XVIII ).
Se vede ca poetul are orgoliu creator, caci fiecare sonet e articulat cu articol hotarît, conferindu-i unicitate. Exista note originale în închipuirea mortii precum o mare precupeata : ea face si desface, arunca pe taler cu nonsalanta vietile si greselile muritorilor, furîndu-te din ochi si înselîndu-te… Important e motivul eratei (erata la Ecleziast) si al agoniei, al îndreptarii greselilor, la acest scriitor; asa cum este si vesnicul tintirim.
Raul Constantinescu , Rostirea lui Zalmoxis , Editura Emia, Deva, 2005
De departe, cea mai buna, – pîna în momentul de fata, dintre cartile lui Raul Constantinescu este Rostirea lui Zalmoxis (Editura Emia, Deva, 2005).
Lepadîndu-se, la modul originar, de încarcatura de neologisme din volumele anterioare si folosind si poezii mai vechi, autorul da la iveala unele scîntei ideatice pe care le cuprinde în poemele de fata, ,,lustruind” si în alt sens, comorile de întelepciune veche, ale tracilor si dacilor (,,Unicul tainicul zeu/ cel deasupra a tot si tocite mereu/ nu se arata oricînd oricui/ nu-l tulbura mareele sîngelui/ nu-vestesc salve surle/ misterul nu-si tradeaza// prin inima miezului trece nestiut/ ceasornicul lumii fiinta-i vegheaza// peste lumi revarsa mari de iubire/ revarsa”).
Întotdeauna scriitorul de poeme ,,citit ” obliga cititorul sa mearga la sursa, pentru a avea un limbaj comun. De aceea începe un poem în felul urmator: ,,Cu creanga de aur înflorita în suflet,/ de pe Kogaion coboara Zamolxe cu harul dintîi,/ din pestera în pestera. Dînd deoparte eclectismul dacism-crestinism timpuriu, plasticitatea imaginilor e surprinzatoare si persista: ,,Calator neobosit ce am fost,/ din Hyperboreea de taina tarîm – / pe ale lumii din afara drumuri/ largindu-mi cercurile vîrstei; / din Tracia-n Hellada, în Egypt si-n Babylon,/ pe mari si munti si rîuri mari si-n piramide/ si-n alte nerostite locuri/ pasii mi i-am întiparit/ din margine-n nemargine,/ ce îmi lipsea peste tot cîntînd,/ în toate ma cautam pe mine mereu”.
Fireasca articulatie a poemelor si a ideilor, Brîncusi apare sa lumineze spiritul acestei carti – sculptura poetica.
Visul lui Zamolxis
,,Noaptea, orhidee în ferestre –
Visul meu sub stele a-nflorit,
la sînul de izvoare spornic
verzi luceferi germinînd.
Din imperii de linisti
irumpe Pasarea Maiastra în zbor continuu,
cu ochii de lumini avizi, gravizi,
pe toate coordonatele universului în expansiune,
opace, sterpe decoruri, valuri de ceata,
fara oprire mereu sfîrsind,
torente de divine lumini –
tot mai înalte focare –
înfloresc la nesfîrsire în gînd ”
George Badarau , Simbolismul , Editura Institutul European, Iasi, 2005
George Badarau ne încînta curiozitatea intelectuala cu un volum sintetic despre simbolism, aparut la Institutul European anul acesta.
Cum era si firesc, initial realizeaza legaturi între simbolismul european si precursorii simbolismului românesc si nuanteaza specificul simbolului literar.
Aplicarea metodica a autorului se recunoaste în faptul ca fiecare concept este prezentat pe scurt, de obicei, într-un paragraf, pentru a nu încarca memoria cititorului din acest secol al super-vitezei.
Curentele literare dezvoltate în epoca respectiva servesc încadrarii temporale si privirii diacronice, absolut obligatorie în contextul în care simbolistii, ei însisi, privesc ,,dincolo de aparente”.
Daca lectorul e atras îndeosebi de partea dedicata decadentilor si de tendintele contradictorii ale timpului, se fixeaza foarte clar coordonatele simbolismului autentic: virtutile sugestiei, inadaptarea la mediu, evadarea din viata reala, atmosfera culturala etc.
Avînd piloni critici reprezentati de Nicolae Manolescu, Lidia Bote, Daniel Dimitriu, Const. Ciopraga, Ioan Mihut, Vladimir Streinu, dar si autori straini, aceasta lucrare se constituie într-o schematizare precisa (!) a trasaturilor ideologice simboliste, în general, si a celei românesti, în special (ex. stupefiantele morale , agonia lumii , realitatea suprasensibila , inefabilul spleen ).
O parte mica, dar însemnata se ocupa de receptarea fenomenului în epoca, alta de estetica, o alta se refera la tematica, la erotica simbolista, cu toate ca, uneori, motivele se întîlnesc cu cele din romantism.
Revistele literare specifice ale vremii si operele în sine, mai ales cele ale lui Macedonski semnifica materialul de prima importanta analiza si pe mai departe… Felurile simbolismului sînt si ele diverse – ostentativ, tragic, canonic si multe altele.
Astfel, si prin concluzii, simbolismul, acest Ism printre atîtea altele, devine un istm , al analizei critice literare, în ultimul timp mai strîmtorat, mai lasat deoparte, în orice caz un mic teritoriu important pe care sa-l trecem de la un curent literar la altul, de la o viziune la o supraviziune.
