Amalia VOICU
Lumini si umbre îngemănate în Cîntecele pescarului Seled
de Al. Al. Leontescu
Dacă sau în ce măsură este cunoscut autorul la care vom face referire
în continuare, contează mai putin... Contează însă poezia sa,
pe care o avem în vedere, nu numai pentru că se potriveste subiectului
revistei de fată... Cine este Al. Al. Leontescu? Un poet, prozator si publicist
care s-a născut în 1896, la Săvinesti, si a murit la Bucuresti, în
1978; provine dintr-o veche familie răzesească din Dersca, avînd o
străbunică ce se înrudea cu Ion Neculce, cronicarul, mama însăsi
fiind nepoata unor cărturari de seamă ca Filaret Scriban, rectorul Universitătii
iesene din 1861, si Neofit Scriban, presedintele unionistilor din capitala
Moldovei. Detinînd asemenea „rădăcini” literare si intelectuale, a
fost atras de viata literară încă de pe cînd era elev al Liceului
Laurian din Botosani. Studiile si le-a continuat, după război, la Iasi (Drept
si Filologie). A adunat si folclor (snoave, cimilituri si cîntece populare
pe care le-a publicat în revista „Ion Creangă” din Bîrlad, condusă
de renumitul folclorist Tudor Pamfile). Debutul său literar a avut loc în
săptămînalul craiovean „Drum drept”, editat de Nicolae Iorga, unde
a publicat, în 1915, două nuvele: Vanusa si Boarul Baltă, si cîteva
poezii în „Tribuna” lui Onisifor Ghibu si I.V. Soricu, cînd a
fost încorporat, mobilizat si trimis pe frontul din Moldova. Fiind
comandant de pluton, Al. Al. Leontescu a fost rănit în luptele de pe
Măgura Casinului. În cîteva dintre paginile volumului său Valetul
de pică este consemnată această experientă de război, decisivă pentru formatia
lui. Publicatiile interbelice l-au numărat frecvent printre colaboratorii
lor, acesta contribuind cu schite, versuri originale, eseuri, recenzii, foiletoane
de înaltă tinută literară s.a., semnînd astfel în peste
douăzeci si cinci de ziare si reviste: „Gîndul meu” – Iasi, „Cuvîntul
liber” (director Felix Aderca), „Azi” (sub directia lui Zaharia Stancu),
„Viata literară”, „Dimineata”, „Universul literar”, „Pagini basarabene”,
„Timpul” „Tara noastră”, „Tineretea”, „Idealul armatei”, „Nationalul nou”,
„Ordinea”, „Facla”, „Cuvîntul”, „Tribuna nouă”, „Drum drept”, „Relief
dunărean”, „Tribuna”, „Ramuri”, „Revista noastră”, „Convorbiri literare”,
„Clipa”, „România literară”, „Luceafărul”, „Steaua”, „Familia” etc.
În ajunul declansării celui de-al doilea război mondial, ajunge chiar
prim-redactor al cotidianului „Seara” din Bucuresti. Însusi Lucian
Blaga i-a apreciat elogios, în 1937, eseul La Portile Răsăritului,
un fragment care făcea parte dintr-un studiu mai extins de filosofie a culturii.
Probabil exageratele sale scrupule artistice l-au împiedicat pe autor
să-si adune opera la timp, de prin periodicele în care se găsea răspîndită,
aflîndu-se astfel în situatia prietenului său, Ion Vinea, care
si-a strîns versurile în volumul Ora fîntînilor în
preajma vîrstei de saptezeci de ani. Tot postum a apărut si restrînsa
selectie de proză pe care editura Cartea Românească a oferit-o cititorilor
si care cuprinde nuvele dintre anii 1926 si 1927.
Unele dintre poemele si baladele orientale din volumul Cîntecele pescarului
Seled, la care ne referim, în principal, au fost publicate în
reviste literare ale vremii (Sonata lunii, Sephora, Amitàla, Căderea
regelui Ahaàv).
Explicatia autorului care precedă cîntecele propriu-zise este, de fapt,
o descifrare lirică si un subterfugiu: „Am tălmăcit din vechea limbă arameică
– nu singur – cîntecele pescarului Seled, scrise în cetatea Sionului,
pe vremea înteleptului rege Solomon, cel care a umplut de miresme nemuritoarea
sa Cîntare a cîntărilor.
Mă aflam la Ierusalim. (...) În drum, m-am abătut pe la un anticar.
(...)
– Acest mic sarcofag, îmi spune el, are o vechime de aproape trei mii
de ani. În el se află niste suluri făcute din piele de vitel, pe care
sînt scrise versete în arameica veche de către un tînăr
pescar pe care-l cheamă Seled. (...)
În primăvara anului 1925, în luna aprilie, timp de două săptămîni,
am slefuit cîntecele pescarului Seled după tălmăcirea făcută, în
vis, de bătrînul Aminadow”.
Tot scriitorul ne avertizează că aceste cîntece „sînt simple,
naive uneori, iar comparatiile, metaforele si alegoriile poartă pecetea timpului
foarte îndepărtat în care au fost scrise. (...) Si-apoi, nu trebuie
să se uite că sînt scrise de un biet pescar”. Iar Serban Cioculescu,
cel care a prefatat volumul, ne spune si el că Seled îsi cîntă,
în prima parte, Miriam sau Iubirea trupului, „o dragoste trupească,
povestea initierii erotice a unui tînăr cuminte, care n-a cunoscut
femeia înaintea vîrstei de 22 de ani”... Iată cum:
Noapte – “Arome calde vin dinspre Galaàd
Ca o răsuflare fierbinte de femeie...
Apele Iordanului au jocuri de sidef
Si singurătatea mă apasă pe suflet.
Si nu se aude nimic
Si nu se vede nimeni...
Somnul coboară nevăzut
Si s-anină de pleoapele mele.
Un sacal s-a auzit în pustiu
Si inima mea si inima noptii
Au zvîcnit de spaimă.
Dar luna a zîmbit, departe,
În semn de împăcare si liniste,
Deasupra muntilor Galaàd...
Somnul s-anină pe furis, de genele mele,
Ca pestele de undită...
Si nu s-aude nimic
Si nu se vede nimeni...
Aceasta este atmosfera în care începe povestea de dragoste, si
fiecare poem e ca o mătanie într-un sirag, din care spicuim: Cosurile:
„Cosurile mele erau goale/ Si numai într-unul singur/ Am găsit o stiucă
mare, argintie,/ Care se zbătea în închisoarea de lozii”; Drahma:
„Cer de la tata o drahmă/ Si mă duc la negutători/ Ca să cumpăr vase cu miere
adusă din Egipt”/ ... „Cine e mai dulce: mierea, ori femeia?...”; Necunoscutul:
„Poate să-mi aducă roua diminetii/ Ce cade în zori, pe balsàmii
de Galaàd?”; Culegătorul de rouă: «Învată-mă să scriu
si să citesc/ Si spune-mi pentru ce-ti trebuie rouă de Galaàd?»//
Elihoref mi-a răspuns: «Pentru o femeie!»; Taina: „Elihoref iubeste
pe Talfat,/ Femeia lui Ben-Abinadab”; Cărturarul: „Sînt pescar, culegător
de rouă si cărturar”; Papirusul: „Iubiti femeia si pretuiti iubirea,/ Dacă
vreti să fiti întelepti/ Si să biruiti moartea!”...// Si eu am douăzeci
si două de primăveri/ Si nu stiu ce e femeia/ Si nu stiu ce e iubirea...”;
Vinul:
„Într-o noapte, am rămas la Ierusalim
Si am băut vin, într-o crîsmă,
Cu Manahat, prietenul meu.
Un cîntăret purta mîinile pe coarde,
Si o femeie goală, în văluri străvezii,
Juca pe lespezi.
Vinul era aromat si dulce
Si pe ochii mei se teseau fire de păianjen.
Era tîrziu, poate prea tîrziu...
Melodia coardelor era tristă
Si femeia dansa
Cu părul negru revărsat pe spate
Pulpele ei erau ca fildesul
Si sînii – rotunzi –
Ca două piepturi de porumbel...
Vinul era aromat si dulce
Si ochii mei aveau perdele de ceată.
Manahat a plecat, eu am rămas.
Si în noaptea aceea am cunoscut femeia...
Era mai dulce ca mierea,
Mai îmbătătoare ca vinul...”;
Femeia: „La ea am dormit noaptea/ Si ea m-a trezit din betia vinului/ Si
m-a îmbătat cu vinul voluptătii”; Miriam: „Prietene Manahat, – ce zici?
–/ E frumoasă Miriam,/ Căci în papirus scrie/ Că toate curtezanele
sînt frumoase/...”; Iubirea: „De ce iubirea lunecă pe lîngă sufletele
noastre,/ Cum lunecă pestele printre degete,/ Cînd vreau să-l prind
din apele Iordanului?”; În cumpănă: „O femeie –/ Nu-i nici blîndă
si nici vicleană ca o pisică/ Si nici rea si crudă ca o tigroaică;/ Dar are
gheară de pisică si ochi de tigru”; Elihoref: „Ei, tinere, acum nu mă mai
întrebi/ Pentru ce-mi trebuie rouă de Galaàd?...”.
Luminile si umbrele care se insinuează în palimpsestul liric se desfăsoară
mai departe – Betie: „Melodia coardelor e tristă/ Si o altă femeie joacă
în locul Miriamei”; Schimb de vorbe: „– Miriam, tu nu mă mai iubesti,/
Căci ieri noaptea un altul/ A strivit crinii din asternutul tău!”; Plecarea:
«Viata are zîmbetul Sfinxului de la Gizeh/ Si noi numai pe astăzi,/
Dar numai pe astăzi, sîntem stăpîni!»/ Auzi Seled?... Numai
pe astăzi!... Iartă-mă si uită-mă!...”; Lacrimile: „Unde te-ai dus si pentru
cine te-ai dus?...”; Singur: „Amintirile îmi răscolesc carnea/ Si sîngele
meu de amant o cheamă/ Cu glas de pasăre desperecheată...”; Uitare: „Am douăzeci
si patru de primăveri/ Si la vîrsta mea – spune un papirus –/ Rănile
dragostei se vindecă lesne...”.
Din celălalt poem, Gomera sau Iubirea sufletului, cam melodramatic, selectăm
din Fericirea: „Pentru întîia dată atunci,/ Ochii ei/ Se vor
apleca peste papirusul/ Peste care s-au aplecat si ochii mei.../ Poate fi
altă fericire?...”.
La acest scriitor, irizările unui limbaj poetic simplu se întrepătrund
cu aspectele dionisiace ale unui erotism excesiv. Dincolo de un oarecare
extremism de tipul celui din urmă, se întrezăreste, în final,
firul strălucitor al iubirii...
Dacă nu am istorisit, concret, plot-ul acestui poem initiatic, n-am făcut-o
deoarece am urmărit o intentie anastatică asupra poemelor pescarului Seled
si, profitînd într-o anumită măsură de alianta Hermes-Eros, care
e la modă în ultimul timp, am dorit să aruncăm o nadă de lumină cititorului,
care cu sigurantă va fi subjugat de sacralitatea erosului de aici.
La o narghilea, boier Costin si kir Pokemon
Al treilea volum de poezii ,,pro-dus” de Raul Constantinescu, apărut
la Modus P.H., Resita, 2003, frizează barocul sau anti-barocul, dacă luăm
în considerare si titlul de factură costiniană: Neviata lumii, ce ne
proiectează în ,,A lumii cînt cu jale cumplită viiata”. De fapt,
dacă e neviata lumii, si păstrînd paradigma lui Miron Costin, ar trebui
ca, prin antiteză, să dăm peste o carte plină de optimism si vervă a limbii...
Asa si este, pînă la un punct, căci particula negativă, tot negativă
rămîne, orice s-ar întîmpla, fanic, de la o copertă la
cealaltă copertă a cărtii. Dar să vedem ce se întîmplă: ,,Cîtă
frunză iarbă munti de steril/ nori de obiecte lăcuste viermi/ flori tot mai
putine seci/ tîrziu stingher pe stînci/ rarissime flori roditoare/
cerul de frunze sufocat orbit/nori de molii otravă ning/ peste actorii din
ring/ aceeasi piesă la nesfîrsit jucînd/ prin jungla sterpilor
spînilor/ în dans cu moartea toti toti/ intrînd iesind
din labirint/ acelasi joc continuă/ cu alte măsti pentru măsti/ moartea mereu
aceeasi/ una/ rînjind din mii de chipuri” (Moartea de fiecare zi);
Se prostituează moartea top-model: ,,Ce seductii oarbe sinapse cutreier/
ce foame absurdă de a fi în plurivers/ se prostituează moartea din
mers/ se bat cap în cap idei instincte în creier”.
Obsesia mortii ca stare de fapt este iluminată si prin cuvinte ce trimit
la o realitate pseudo-arhaică precum ar fi oama, Platon, geneză, Apeiron,
soma de înger, discipolii diavolului, monastiri, Fenix, vierme, vierme
si iar vierme... După acest ,,Mane, Tekel, Fares” liric nu ne rămîne
decît să ne amuzăm hiper-copios cu mica epopee a Pokemonului, pe care
am mai remarcat-o si cu prilejul volumului anterior:
Pokemonul cu dîrmon
cerne plin de parapon
vieti cu ekonomikon
vine pleacă
goală teacă
o tureacă
marghiloman cinzeacă
gîtitei să placă
aia baia turtucaia
narghilea
pe sofa bey de mucava
ochi la ceafă
gît girafă
pe picioroange pîndă
oase de osîndă....
La care adaugăm noi – Unde esti, boier Miroane, / Să grăiesti în pokemoane
? ... asta pentru că, urmează autorul ,,să bea kir pokemon/ din ciur si din
dîrmon/ metafizice imagini/ din postmoderne pagini...” Sic!... transit
gloria mundi (în traducere post-modernă – Pe la punctul de tranzit
a trecut coana Gloria imundă!)
Zeflemigravitatea
Cu o copertă ,,frustrantă” din Magritte, cu cei doi iubiti care se sărută
avînd fiecare cîte o pînză pe chip, Marian Nicolae Tomi
ne prilejuieste al 8-lea volum al său de versuri (Despre supliciile perfecte,
Editura ,,Grinta”, Cluj-Napoca, 2003).
Unii poeti îmbină tonul fals grav cu mesajul ludic; la M.N. Tomi,
situatia e inversă – sub cuvinte jucăuse se ascunde un clopot (el) de alarmă:
,,Sus-pus Soarele rîde cu dinti de cascaval/ topindu-se apetisant peste
casele/ de asteptare golite/ ca de foame si cîini/ ca de-un vis urît
mirositor/ ca de-o baie în sînge de motorină/ sînge picurat
din motorul universal/ – bietul de mine! –/ beat în brate cu ultima
clipă rămasă în jur”. (Portret cu umbre); Noapte viseuană (,,Luna cu
cornul întors dusmănos/ înteapă dranita albă tăiată/ din molidul
ce si-a strunit asteptarea/ iar in adîncul pivnitei parfumată tuica/
se răceste de căldura gurii noastre păcătoase// Între ele sfînta
biserică din Viseu lemn scump/ ce sade si-acum la vorbe-n sezători/ sprijinind
si-a noastră lună si hăul pivnitei”; «„Ehei eu cred că se juca/ cu
stelele de-a dura/ mai înainte ca ele să fie prea fierbinti pentru
joc/ si mai înainte ca El să găsească/ ideea cu lumea în trei
dimensiuni” rîse copilul» (Dialogul înteleptilor). Asa
că, gratie programului alb-negru al versurilor scriitorului (sau alba-neagra
lirică), unul ,,moare cu zile”, altul mai ,,moare cu nopti” si asta numai
deoarece copil rătăcit e cuvîntul.
Nu stim ce logică vor fi avînd toate acestea sau ce i-logică si cum
vor întelege cititorii acest lucru. Un alt lucru e sigur: poezia lui
Tomi e comunicativ (mai ales că trimite si un salut prietenului său iesean
Emil Brumaru: ,,Dincolo de zid/ acolo unde stă poetul nu e nimeni/ decît
el cu el însusi/ privind (dacă vede!) spre prietenul/ răzimat de fereastră/
ca de un abis scufundat/ în alcoolul din pahar” (Dincolo de zid).
Căderea în sus a Niagarei
Orice volum scriitoricesc este, adeseori, atins de auto-intertextualitate
care nu-i nici în totalitate rea, nici totalmente bună. Asa se întâmplă
si în cartea lui Beke Sandor, Poezie de dragoste despre cascada Niagara,
versuri, traducere de Cornelia Moldoveanu, Editura Pegasus Transilvan, 2004,
ale cărui poeme se aseamănă cu cele din Mi-am clădit în inimă o biserică
de acelasi autor.
Cu identitate mai marcată sînt poemele Dacă n-ai exista (Ha nem lennel),
Frământare (Toprenges), Brosa neagră (A fekete brosstu), Sărutul tău
(Csokod), Vine toamna (Osz lesz), Rugăminte (Keres), din care retinem Frământare:
,,Dacă mă despart de tine/ O să fie mult mai rău/ decît dacă te-as
fi înmormîntat./ Căci dacă te înmormîntez/ stiu că-ntotdeauna/
te găsesc/ cînd îmi vii în minte/ si vreau/ să vorbesc
cu tine.”
Este o dragoste autentică, din care orice artificialitate
– de televizor, de internet, de revistă – este alungată, ca în poemul
ludic Puiul de cătel (A kis kutyakolyok): ,,Era seară/ cînd l-am înmormîntat./
După aceea am început să-l caut/ în spatele casei,/ pe locul
unde obisnuia să stea./ Dar puiul de cătel/ a sărit deodată gardul/ – uitîndu-se
încă o dată la mine –,/ apoi a sărit pe lună,/ de-acolo a fugit printre
stele/ si, dus pe gînduri,/ a-nceput să se joace/ în gradina
cerului.”
Din larg spre îngust…
Dintre cei aproximativ o sută de poeti pe care i-am ,,îngurgitat”,
si la modul pozitiv, în ultimii 2-3 ani, mi-au rămas în memorie
vreo cinci nume. Spun nume – însă nu le pomenesc –, căci pentru ceilalti
s-au întipărit în minte doar unele versuri; unul dintre acestea
este Valeriu Valegvi.
Totusi, cu volumul Din larg spre larg, Editura Sinteze, Galati, 2004, sîntem
martori la un spectacol în care luminile scad (spre deosebire de volumul
anterior – După-amiezile unui capricorn). Deoarece, care este rostul unor
versuri precum: ,,Noi doi si între noi/ fîsîitul de aripi
al clipelor/ noi doi si peste noi/ storurile ploii de toamnă trase/ noi doi
si împotrivă-ne/ crivătul urărilor de bine treaz” (Noi doi).
Din păcate, unele din cele mai încărcate de sentimentul
iubirii dintre poeziile sale sînt si cele mai descărnate.
De semnalat versurile în stil haiku, proaspete,
chiar dacă urmează o fashion pusă în miscare de ceva timp.
De ce oare una din cele mai bune poezii e exilată la sfîrsitul
cărtii? – ,,Între a-ti surprinde mîna mărită de dorinti/ si a-ti
roti făptura de lumină/ te surprind adesea ezitînd// nici nu stii cînd
astrul s-a rostogolit/ peste miristea potolită de vînt/ jetul de întelesuri
taie calea străinului o nici nu stii/ că mai presus de înmugurire e
candoarea ‘naltului// stai în fata caisului tulburat de vise/ de fecior
si astepti/ ce astepti? (Caisul tulburat de vise de fecior).
Poezii de dragoste si credintă
Dialogul lui Beke Sandor cu Dumnezeu, din cartea de poezii
religioase Mi-am clădit în inimă o biserică, Editura Pegasus Transilvan,
2004, este ilustrat prin fraze de genul: ,,Ti-am promis cerul si pămîntul,/
Si în greselile mele / Te credeam si-ntruna greseam” (Păcat); poetul
multumeste ,,pentru aura de stele/ pe care Tu ai pogorît-o/ asupra
rugăciunii mele pe veci…” (Ocrotitorul meu); ,,Pe cînd asteptam această
convorbire/ intima cu Tine,/ mă gîndeam/ cum să numesc/ în poezia
ca două mîini împreunate/ această liniste multasteptată” (Poezia
ca două mîini împreunate).
În acest fel de poezie, găsim numai un Deus temporar
otiosus (,,dar din încăperile reci ale suferintei/ tocmai lipseste
Dumnezeu” – Lipseste cineva; ,,lîngă uscior stă posomorîtă/ crucea
ruginită a lui Hristos – La poarta unui nou mileniu), secondat, uneori, de
un homo otiosus – ,,si de cît timp nu Ti-am mai cerut nimic” (26).
De fapt, numai omul matur nu poate avea credinta asa cum
trebuie: la B. Sandor există o schemă aproape figurativă a poematicii, al
cărei punct de plecare este timpul copilăriei, extins la scară cosmică si
ajungînd la Hristos – ,,Un radar din copilărie/ îmi stă în
fată,/ se înaltă deasupra mea,/ din inima mea de copil/ turnul bisericii/
se catără spre cer” (Aprind din nou candela).
În fine, o poezie asa-zisă de dragoste (cu literă
mică si majusculă simultan) – ,,În marea mea/ singurătate/ sînt
într-adevăr/ curat./ Neprihănit,/ singur,/ ca atunci/ cînd încă/
nu mă învelisem/ cu trupul tău…” (Mărturisirea sufletului).
Prozopoezia
Poezia prea lirică dăunează timpului nostru. Ca să ne salveze din aceasta
monotonie, Geo Olteanu a scos recent o carte de poezie, Primul concept, la
Editura Astra-Nova, Brasov, 2003.
Piperul epic adăugat versurilor dă gust si facilitează reveria. Sînt
versuri despre Societatea bolnavă, despre Anormali, despre Echilibru, despre
Absurd, despre Ambitie, despre Revelatie, despre Cucoana neagră, despre Dionyssos;
despre operatiile chirurgicale făcute asupra femeilor, începînd
cu gura…; despre Heraclit ca emul al lui Dumnezeu, despre multe notiuni cu
literă mare…; despre cum poti să devii bogat; despre eternul – zid chinezesc
al tăcerii care există între îndrăgostiti; despre multe altele.
Cînd nu scrie direct ,,despre”, G. Olteanu se învesmîntează
în metafore si în prosopopei si devine fabulist modern – nou
este faptul că, în fabulele poetului, morala îsi face singură
morală.
În poemul Puiul de brad, de pildă, personajul întruchipat de
acest arbore se avîntă cam mult spre spatiile celeste, temperat fiind,
la un moment dat, de Cel de Sus, în felul următor :
,, – Auzisi Petre ce-a zis bradul ăsta?
– Am auzit Doamne!
– Si tu ce zici, e bine?
– Nu e bine Doamne, dar mare e puterea Ta”.
Pînă aici, poezia ar fi fost perfectă, dar poetul are slăbiciunea s-o
,,lungească” – cuprins de o poeticoree actuală – asa cum face si cu
Elena-i lîngă tine si cu Domnisoara.
(Asa că, dragi cititori, nu mai întoarceti foaia la poemele respective…).
Contrar asteptărilor, poetul nu se îneacă în fîntînile
de inspiratie, ci iese voiniceste la liman, ocrotit de duhul lui Nichita,
al lui Topârceanu si al altora:
,, Izvorînd din călimară
vine versul domnisoară
si cuprinde maiestos
trupul tău de abanos.
Ca o iederă-nserpată
te cuprinde, te desfată,
în spirale te-nfăsoară
peste coapse, domnisoară,
peste solduri, peste sîni,
peste umeri, peste mîini” (Domnisoară).
