Fiind un volum de sonete, cartea lui Ovidiu Constantinescu, Frumosul si Iubirea (Editura Semne, Bucuresti, 1998), poartã un titlu clasic, ce poate pãrea banal. Este paradoxal, poate, cã poetul, desi tînãr în spirit, si-a ales aceastã formulã, care are origini în Evul Mediu.
Chiar dacã rigoarea lui Michelangelo predominã, si, mai ales stãruinta continuã de a cizela poeziile la modul artistic, versurile nu sînt îngrãdite total de conformism, ci din ele strãbat si irizãri moderne. Încã de la început, sesizãm influente baudelairiene – „Mã-nchin în fata ta, ca într-un templu/ Împodobit cu bronzuri si odoare/ Si-aidoma vestalelor fecioare,/ Vin sã-ti slujesc si-adînc sã te contemplu!” (Elogiu soarelui). Tot în acest sens, al concilierii clasicismului cu modernismul, survin invocãri si evocãri referitoare la Cioran (în Poetule), la Lucian Blaga (La „Cumpãna de ape”: „Mirabila sãmîntã, în vesnicã migrare,/ Se-naltã peste vreme, lãsînd în urmã spinii,/ Cum pure se ridicã din dalta lui Bernini/ Perechile sublime de grupuri statuare”), la Stefan Augustin Doinas (Cu-al tãu „Multiplu unu...”). Asadar, aflãm din sonetele respective care au fost maestrii mai noi ai lui Ovidiu Constantinescu si, implicit, lecturile sale, alãturi de dascãlii „antici” ca Omar Khayyam, Rafael Sanzio („Umplîndu-i Vaticanului peretii,/ Se cam grãbi poetul frumusetii/ Ca, marsului funebru sã-i dea tonul// Si-n cunoscutul sãu registru liric/ S-asculte-n somn frînturi de panegiric,/ Cînd Caron îl va trece Aheronul...”).
Trebuie sã repetãm, poate, cã dincolo de servitutile fatã de printul-severan numit Sonet (asa cum îl omagiazã si poetul), existã o deschidere spre alte orizonturi, cel putin din punct de vedere tematic: asa se întîmplã si cu sonetul Azilul de bãtrîni, în care, dupã prima strofã, în stil bacovian, apare cea de-a doua, dupã cum urmeazã: „E frig, tãcere si monotonie/ Si mult pustiu în sumbra lor enclavã!/ Stropeste luna cu inertã lavã/ Depozitul de cruci si de sicrie...”.
În afara modelelor actuale, poetul revine mereu si mereu la cultul sãu pentru frumos, – readucîndu-ne si pe noi, cititorii, la Frumosul si Iubirea, sonetul ce poartã titlul volumului, apoi la poezia Laudã Sublimului („Sublimul naste-n freamãtul pãdurii,/ Se-avîntã în virtuti spirituale,/ Dînd glas viorii, coardelor vocale,/ Ce-nsufletesc tãcerea partiturii”).
Operînd cu ajutorul unor categorii estetice mai putin uzitate azi, Frumosul, Sublimul, Gratiosul, poeziile de fatã aduc un element de noutate tocmai prin încercarea de re-punere mai pregnantã în valoare a acestor... valori. Ceea ce este demn de ladã la acest poet este si faptul cã, împotriva asteptãrilor, nu mai asociazã sonetul cu un sentiment exclusiv apolinic, ci îl situeazã sub semnul „noptii” lui Michelangelo (de care vorbeam la început): “«– Nu îl treziti... Vã rog, vorbiti încet»/ Veghind odihna gintei Medicis/ Se-apleacã «Noaptea» peste-acest înscris/ Privindu-l pe magnificul estet./ Prin Laurentiu moartea a ucis/ Un generos Mecena si-un poet./ Deasupra lui, «Amurgul», violet/ Între-a pleca si-a sta nu e decis.// De piatrã-as vrea sã fiu, Sã dorm într-una,/ Sã nu mai simt mizeria moralã/ A unei lumi ce-i rugineste struna,/ O lume ticãloasã, neloialã// De ipocriti, farsori si de lichele!/ Gîndea scîrbit si-ndurerat Michele”.
Iatã cã, printre altele, poetul nu se mai lasã încorsetat de armura medievalã a sonetului, adicã de cele douã catrene urmate de douã tertine, ci învesmînteazã expresia poeticã, de aceastã datã, în trei catrene si un distih.
Dacã acest numãr al revistei noastre este închinat constrîngerilor de un ordin sau altul, în poezie, am dorit sã relevãm, si prin prezentarea volumului de sonete al lui Ovidiu Constantinescu, cã se poate trece peste barierele poeziei cu formã fixã, în mod fericit, facilitînd integrarea în modernism, numitã altãdatã, de Lovinescu, sincronizare cu modelul european.
 

POESIS, MUZA ARTELOR POETICE

Volumul Poesis, cu subtitlul Triumf al iubirii de frumos... (Editura Semne, Bucuresti, 1999) se constituie ca o continuare fireascã a unui alt volum, Frumosul si Iubirea. Poetul Ovidiu Constantinescu ne-a obisnuit, de acum, cu stilul encomiastic, în genere, si la adresa poemului numit sonet: „O, Templu de ivoriu si carate,/ Nãscut din fantezia creatoare/ A lui Jacopo da Lentini!/ Soare al poeziei, versul tãu strãbate,/ În armonia undelor curate,// Neantul sufletelor muritoare,/ Cum Dunãrea, prin „porti” biruitoare,/ Spre mare-si duce apele-nspumate” (Sonetului, neîncetat omagiu!).
Deoarece Poesis, binecunoscutã de cititori, patroneazã aceastã carte, volumul în întregime, nu numai un singur poem, reprezintã o adevãratã artã poeticã.
Dacã în volumul anterior de sonete, Frumosul si Iubirea (substantive scrise, bineînteles, cu majuscule), asistãm la o relationare a sonetului cu regimul nocturnului, cu un aspect obscur, oarecum amorf, de data aceasta elementul care este avut în vedere si cãruia i se dedicã un întreg ciclu de poeme – numit de scriitor „coroanã de sonete” este marea (care este stilizatã si pe copertã). Într-adevãr, ne retin atentia strofe precum: „Imensã, necuprinsã este marea!/ Învingãtoare, niciodatã-nvinsã/ Atîtea vieti si nave-si aflã, însã/ În cimitirele-i acvatice, chemarea...” (I); „Nelinistitã, vesnic frãmîntã/ Deslãntuind mîniile furtunii.../ Cu licãriri de aur, cornul lunii/ În valuri tremurînde se împlîntã” (II); „Ea valurile-n spumã si le-avîntã,/ Acumulînd vigoare selenarã.../ Dupã aceeasi lege milenarã,/ În propriile-i valuri se-nmormîntã” (III). „Si-ascunde, furibundã, Vesnicia/ În teritoriu-i stãpînit de moarte,/ Argintãrii si porcelanuri sparte/ Si... cugetãri vizînd zãdãrnicia” (XII); „Cînd linistea cu bezna se îmbinã,/ Clãdesc, din sedimente, stîlpi de halã,/ Cum cresc coralii-n sus pe verticalã” (XIV).
Vã întrebati, poate, de ce primul vers al fiecãruia din aceste sonete speciale a fost subliniat, si la propriu, si la figurat, de cãtre poet? Rãspunsul este cã, aidoma entitãtii marine pe care o venereazã în acest fel, Ovidiu Constantinescu dã nastere unui fel de flux-reflux poematic si se întoarce, în cele din urmã, la continutul initial, creînd un al XV-lea poem (cu unul în plus fatã de numãrul standard al versurilor dintr-un sonet!) din „cununa” amintitã, sonet-pilot asezat, contrar obiceiului, la sfîrsit, si format, pe rînd, din fiecare vers prim al celorlalte 14 sonete care-l precedã, versuri luate însã în ordine inversã: astfel, primul vers al sonetului XIV coincide cu primul vers al poemului emblematic.
Tot din punct de vedere formal, sonetele lui Ovidiu Constantinescu se deosebesc de cele ale mentorului sãu Mihai Codreanu (care încercase totusi si el alte forme ale sonetului). Mai degrabã ia în considerare modelele voiculesciene, fiindcã adoptarea alexandrinului românesc în catrene urmate de un distih – de care am mai discutat – îsi aflã originea, fãrã îndoialã, în Ultimele sonete închipuite... ale lui Voiculescu. Autorul realizeazã în acest mod o sintezã între douã tipuri de sonet, dupã model italian si dupã moda englezeascã. Catrene englezesti în endecasilabi italieni, „coroana de sonete” de influentã frantuzeascã, toate acestea denotã o stiintã a poeziei care serveste artele poetice. Oscilînd între clasic si modern, modernul manifestîndu-se si sub forma tulburãrilor interioare pe care le provoacã destinul creator, ca la Wagner sau Beethoven, poetul gãseste pînã la urmã alinarea si linistea supremã, rechemînd-o, cum altãdatã fãcea Ovidiu cel exilat pe triumfãtoarea Poesis...
 

NADIR SI ZENIT ÎN SONETELE LUI OVIDIU CONSTANTINESCU

Firesc, volumul Aurore si genuni de Ovidiu Constantinescu – Editura Perpessicius, Bucuresti, 2001, are în centrul tematicii sale muzica, care vine imediat dupã simbolurile noapte si mare surprinse la nivelul sonetului. Sonetul, printre celelalte poezii cu formã fixã (rondelul, glosa, pantumul) si-a cîstigat un statut aparte pe care autorul doreste sã-l consolideze, asemenea unui sculptor de poezie. În sprijinul acestei idei amintim un citat din prefatã: „Aceasta înseamnã cã se simte atras de lumea sacrã a statuilor, la a cãrei însufletire perpetuã contribuie cu versul sãu înaripat, cioplit cu migalã în piatrã si turnat cu îndemînare în bronz nu o datã, pentru a-si apropia, cît îi îngãduie Creatorul, perfectiunea”. O. Constantinescu a cultivat pînã acum acest fel de poezie urmîndu-i pe Petrarca, Michelangelo, Shakespeare, Théophile Gautier, M. Codreanu.
Frumosul devine, la un moment dat, o religie si o stereotipie – „Michele cu materia se-ntrece/ Mergînd, cu ferma lui pãrere, pînã/ A declara cã ARTA e stãpînã/ Pe-ale naturii lucruri intrinsece” (Frumosul pur).
Aurore si genuni este titlul unui volum în care efortul creator cunoaste, alternativ, momente de inspiratie strãlucitoare si de tensiune maximã sau de amîndouã deopotrivã, momente surprinse în poeme precum: Drumul poeziei („Anevoioasã, uneori abruptã/ E calea POEZIEI, care-ti cere/ Sã-i înalti coloanele-n tãcere,/ Din slãvi sã-i parã arhitrava ruptã”); Pianista-Pianul („Mi-e dor cumplit de tine, Pianule, print negru,/ Aristocrat de vitã al lumii muzicale!.../ Tu conversai c-un public initiat, integru,/ Cînd revãrsînd torente, cînd murmur de vocale”); Toamna la tãrmul mãrii („Se plimbã Toamna tristã, pe faleze,/ Privindu-si hergheliile pe mare,/ Cu coamele-nspumate, de-alergare,/ Cum se grãbesc spre tãrm, sã înnopteze”); Lebãda (II) („Jerseu – imponderabil de puf, de fulgi si pene,/ Ca niste bibelouri din spumã de-alabastru,/ Ca niste balerine, plutind aeriene!”.
Alteori, alãturi de melodia luminii, este chematã mai vechea iubire, noaptea, în sonetul Rãmîi cu mine, Noapte! (I) – „Cît încã-mi esti, Printesã, mãsura idealã,/ În lungul si plãcutul travaliu,-n care stãrui,/ Ingãduie-mi, o, Noapte – din visul meu sã-ti dãrui/ Sclipiri de vers, turnate în antracit si smoalã”. Remarcãm predilectia, la nivel lexico-gramatical, nu neapãrat pentru niste „genuni” de sens, dar cel putin pentru ambiguizãri sau dificultãti voite, care îl recomandã, adesea, pe poet ca pe un „poet livresc”. Însusi semnatarul postfetei, A. Voica, îl creioneazã astfel: „Poet livresc prin excelentã, amintind si în acest sens de mentorul sãu, Ovidiu Constantinescu îsi intituleazã unele sonete cu numele scriitorilor, muzicienilor si artistilor plastici evocati: Hai la Petrarca, Heredianele „Trofee”, Chopinianã, Gala „Paganini”, Memoriei lui Michelangelo, Rafael Sanzio etc.
Dacã se poate analiza, mai în profunzime, armonia poeziei lui Ovidiu Constantinescu, se poate observa, si cã la nivel prozodic, ea este intens perceptibilã; luãm, aleatoriu, drept pildã, poezia Tu, titerã..., mai precis, prima strofã: „Tu, titerã fidelã, a sufletului, treazã/ Rãmîi spre a rãspunde ecourilor triste/ Trecutului nostalgic!/ Cînd corzile-ti vibreazã/ Au, cine – exaltãrii – putea-va sã-i reziste?!”, o strofã în care, în afara celulelor accentuate pe prima silabã, se iscã acorduri demne de un Paganini, cîntarea pe o singurã strunã fãcîndu-se simtitã si prin prezenta multiplelor cazuri corespunzînd numeroaselor exclamatii sau interogatii.
Titlul Aurore si genuni are multiple semnificatii, una din ele avînd legãturã cu relatia artã-mestesug, de care s-a ocupat Arghezi.
 

STANTELE EULUI DE CECILIA GABRIELA FEIER

Sensibilitate si franchete – sînt douã cuvinte ce pot caracteriza volumasul de poezii Stantele eului al Ceciliei Gabriela Feier, apãrut anul acesta la Media Print. Precizãm cã franchetea, mai ales în cazul poetei, înseamnã mult mai mult decît sinceritatea si, de aceea, putem citi, la un moment dat, un poem imaculat – „optimist/ strigãtul sinceritãtii/ se mai aude/ în sufletul meu”.
De aici decurg definitii ale poetului: ce e poetul – „un clinchet al clapei/ de pian”; sunt – „EUL/ o albã magnolie/ sau firav ghiocel/ oazã de liniste/ poate vîntul alizeu”; pagini de carte – „tu, nescriso/ spune ce/ doar tu stii/ cîte stante poate/ sã cuprindã/ un suflet/ singur”. Jocul de cuvinte stante/stante, cu aluzii arhaice sau moderne, induce în mintea cititorilor imaginea unui tipar interior al sufletului de poet, nemaiasemuit cu nimic altceva.
Ocrotit de sensibilitate, se iveste un grãunte de misticism, capabil sã miste sufletul si al celui mai blazat dintre cititori – „întinde-TI rogu-te mîna/ si scrie Sfinte douã litere/ dacã esti multumit/ brodeazã linistea cu grai/ în opera mea”.
În acest fel, se alunecã usor spre poezia cu influente japoneze... – „în fiecare dimineatã/ un concert de mierle/ în visinul/ de la fereastrã/ ascult” (stare permanentã).
Din poezia peste mãsurã („orgoliul-smecher cu ochi albastri/ pãr negru buclat/ lãsat pe umeri”) derivã o atitudine nouã pe care o profeseazã poeta – faptul se dezice aparent de tagma poetilor: un musafir nepoftit („asearã melancolia/ a dat buzna/ în camera mea/ s-a asezat comod/ cu mine la masã –/ o intrusã/ întreb ce doreste/ si cine e”); o lume fãrã poeti; crez.
În ce mai crede autoarea: în zodii, traditii, obiceiuri populare care sînt ilustrate cel putin în poezia cunosc zburãtorul. De altfel, deseori, poeta si poezia sa se „copilãresc” – dragi amintiri, poemul iernii, intimitate.
De foarte multe ori, poeta ne oferã cîte un dar – „o orhidee/ muzica primãverii/ unui suflet nepereche/ îi sînt rãsfãtul”. Aceastã sintaxã complicatã este clarificatã, mai departe, prin faptul cã EUL este considerat un fel de „sef”, un fel de supra-eu, ca în conceptia psihanalistã.
În orice caz, glasul acesta oltenesc, al Ceciliei Gabriela Feier, amestec straniu de gratie si ironie, poate produce multe ecouri plãcute.

Home