Ion Pachia Tatomirescu, Compostorul de nori, Editura Aethicus, Timisoara,
2004
Antologia esentială Ion Pachia Tatomirescu, Compostorul de nori, Editura
Aethicus, Timisoara, 2004 cuprinde 267 poeme si vreo 20 de sectiuni – Preludiu
cu grîne de lumini; Noul turn Babel; Nouă încîntece din
valea anilor; Graal; Sobor; Demon; Cogaion; Nouă sonete din ,,cartea de aur”
a lui Făt-Frumos; Poeme cardinale; Cosmogonie cu prigorii; Încîntece
de măr în pudra fiintei; Fragment din «marele poem permanent»
descoperit într-un ulcior zmăltuit din vatra templului de andezit al
zeului So-ares de pe terasa a zecea a Sarmizegetusei; După-amiaza ultimului
paradoxist; Sonetele împăratilor; Decasonetul împăratului ultramarin.
Primul ciclu se caracterizează printr-un entuziasm mai putin bine temperat;
al doilea ciclu se referă la frumoasa metaforă a stelelor grele (în
sensul feminin al cuvîntului) de alte stele; al treilea este încărcat
de elocventă barbiană, cu inflexiuni lirice populare.
Sectiunea Graal nu e atît de spectaculoasă pe cît ne asteptam;
mai semnificativ e Sobor care începe cu un titlu major Cuvântul
rombic fulger. Graficul evolutiei lirice a lui Ion Pachia Tatomirescu este
sinuos. Din nou, Demon este mai prejos decît ciclurile anterioare prin
saturatia de limbaj popular (,,Apă spână,/ apă spână,/ soarele/
zace-n/ fântână”).
Dacismul autorului, – azi, o modă –, este evocat în versuri precum
,,prin pletele ninsorii, proptind ochiul în soare,/ în crestetul
de munte asediind cu pini/ vatra celestă’ n de-aer de câmpie, ce nu
moare/ sub’ sîngele-arcuit în gheizer, în lumini” (Muntele
– Dac frumos). De fapt, religia lirică e eclectică în următoarea sectiune
a cărtii, yinul si yangul, românismul si universalismul, se împletesc
uneori de-a valma, uneori ordonat.
Poemele cardinale sînt ceea ce spun: o mostră din Poem în fata
amurgului – soarele e Hristos dus la răstignire. Răstignirea o regăsim si
în Cosmia. Ce este Zoria? Aflăm din următoarele versuri - ,,Insulă
cu aripi,/ stare-n lumina mierii după vînătoare de seară, Zoria,/ aici,
răsai mireasă: mi-e semnul oglinzii/ deasupra sceptrului, vocale adormindu-mi/
în floarea purpurei, lîngă serpi de nectar!” Altădată, ecouri
din proza eminesciană răsar în aceste poezii, cum se întîmplă
în Lilium breve. Printre poemele care îl elogiază pe ,,domnul
Cantemir”, se află unul în care se vorbeste despre sîmburele
Curcubeului.
Continuăm excursul nostru cu Cîmpia din inimă – despre cîmpiile
elizee, cam eterate, ce se numesc România (cu ,,pîntecul de aur
al cîmpiei”, cu ,,crini eterni”). Cosmogonie cu prigorii este alt fragment
liric ce ne atrage atentia. Pachia Tatomirescu inventează cuvinte precum
înzoria, asa ca Murnu, si în Sonetele împăratilor.
,,Doar limba vă e raiu-nvătăturii” spune, cronicăreste, si încheie
această cronică, fireste, cronicarul.
Dezertare din Paradis
Adi Cristi, Dezertare din Paradis, Tipografia Moldova,
Iasi, 2004.
Voluminoasa carte a lui Adi Cristi (Dezertare din Paradis, Tipografia Moldova,
Iasi, 2004) cuprinde, în prima parte, poeme despre Grecia. Ce să mai
spui nou despre Elada? (M-a întrebat cineva de curînd ce îmi
place mai mult, Grecia Veche sau Noua Grecie; am răspuns fără să răsuflu
– Toată Grecia !). Patria-mumă de aici (!) este una mai mult decît
tragică, e aproape sinucigasă, ceea ce nu corespunde cu spiritul ei, decît
în coordonatele martirilor (lamă, plumb, torte vii).
Personajul intertextual (care nu apare totusi la suprafata textului) este
El Greco, cel care a făcut sinteza între Elada si Spania, între
verticalitatea si orizontalitatea flăcării (duble).
De la patrida altora la… tărisoara noastră (poetul e cuprins de griji electorale
si de altele – poate si datorită meseriei sale?).
Deschidem la amanta lui a fi. Cine este ea? Poezia. Usor întepenit
între bratele morilor de vînt livresti, autorul găseste din cînd
în cînd cîte o Rosinantă care să-l scoată din pustiu…Tematica,
deci, nu e deloc nouă.
Ne atrage atentia, însă, un titlu precum cu genele întredeschise
de linia ferată ce reclamă două interpretări – trezirea usoară din somn,
undeva, în tren sau imaginea post-avangardistă a genelor apropiate
precum niste linii de cale ferată (plus sursa eminesciană criticată
de multi, versul ,,cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare”,
a cărei subtilitate este interpretată adecvat de foarte putini, prin prisma
atributului de tip circumstantial).
Un veac de plîns?!
Multi poeti, în zilele noastre, scriu, surprinzător, elegii (ne aducem
aminte de Ionut Tene, spre exemplu). Este si cazul lui Eugen Dorcescu (Elegii,
Editura Mirton, Timisoara, 2003). Să fie acesta un veac de plîns? (ne
întrebăm noi, în manieră rîsu’-plînsu’), căci elegein,
în greacă, tocmai acest lucru înseamnă…
Putin cam excesiv, „personajul liric principal” al acestor poeme este bătrînul.
Ce face el? „bătrînul începe să/ se familiarizeze cu obscura-i/
uimire – instantaneu apărută –” (25); pare greu de crezut, dar „bătrînului
i s-a făcut atît de lehamite/ de ziua/ ploioasă, de/ înfătisarea
orasului” (33); bătrînul a fost bolnav, a înteles încă
o dată,/ ce nenorocire, ce pedeapsă e/ să ai trup// bătrînul îsi
caută de ani si/ ani, sufletul” (34).
Fiecare poezie nu are titlu, ci, asa ca străzile din Statele Unite, poartă
cîte un număr. Apropo de străzi – mi-a trimis cineva prin internet
Cele mai frumoase zece străzi din lume: mă asteptam la faimoasele San Francisco,
Los Angeles, Route 66, însă erau doar niste drumuri fără nume, însă
splendide în simplitatea lor – unul era încărcat de flori de
cires, altul era ireal de verde, un altul fantastic în amurg, iar unul
dintre ele semăna cu o cale secretă din Grădina noastră Botanică…
Cam asa sînt si poeziile lui Dorcescu – par facile, si nu se stie dacă
vor rămîne sau nu în memoria cuiva… Depinde de capacitatea de
regenerare a „bătrînului”, care n-are decît să întinerească
datorită unui eventual nou volum …
Imersiune posibilă / Botezul poetului
Felix Rian, Imersiune posibilă/ Possible immersion, Editura ,,Călăuza v.b.”,
Deva, 2004
Percutantă asocierea dintre denumirea bizantină Engolpion a sectiunii din
volumul de poezii - Felix Rian, Imersiune posibilă/ Possible immersion,
Editura ,,Călăuza v.b.”, Deva, 2004 si genul ales (haiku, tanka). Însă
atragem atentia cititorilor că nu sunt haiku-uri autentice, nici neapărat
prin formă, nici prin continut (nu stim însă de poetul intentionează
acest lucru cu bună stiintă…).
Finetea de tip japonez există totusi, combinată cu franchetea de tip european,
să zicem (,,Pe ceru-n amurg/ Prunii, negru filigran./ Aer limpede”(. Excesiva
nuantare cromatică uneori dăunează (avem cel putin cinci culori într-un
haiku - ,,Înnegrit salcâm/ Azur vitraliu, amurg/ Busuioc uscat”).
Este adevărat că poezia de tip japonez este preponderent statică, însă
pasivul atrage dinamismul în ea (v. ,,În bezna noptii/ Steaua
lumina tare/ La Nasterea Lui”). Poetul are o propensiune către
geologic si în sectiunea de tanka: ,,Drumul livezii/ Flori înalte,
uscate./ Pământ ud, reavăn/ Scoarta de prun, rosie/ Lumină vegetală”;
fulgii sunt stalactite lichide pe crucile fără brate din cimitirul evreiesc;
soarele e floare care lasă în urmă miros de tămâie.
În final, erata cronicarului – lumina cea adevărată nu e doar din slujba
de seară, ci din sfânta liturghie, în general, adică, la ortodocsi,
de dimineată până undeva, spre amiază… Ne place să credem că, de fapt,
crezul autorului e închis între versurile referitoare chiar la
crisalidă, pe care le transcriem, în engleză, ca să mărim doza de ermetism
a celui ce-l citeste: ,,I had feel asleep in the quiet/ Tiny amber rock//
Together with the mammoth’s/ Tusks,/ Little bug that I am.”
Ordinea precisă a întîmplării/ La Mécanique du hasard
Din Franta, în toamna anului trecut, de la o autoare
născută în 1976, o carte cu titlu-oximoron – Ordinea precisă a întîmplării
(Ex Ponto, Constanta, 2004). Este vorba, desigur, despre Dumnezeu. Multe
poeme au motto-uri din psalmi – „La part qui me revient fait mes délices;
j’ai même le plus bel héritag!”.
Totusi, primul poem trimite la păgînătate – zeita greacă sau despre
surditate („ea avea capul încins de o coroană,/ împrăstia venind,/
zăngănind monede de aur lovindu-i sandaua”).
Sîntem obisnuiti ca poetii să se adreseze, de obicei, cîte unuia
dintre cele cinci simturi – majoritatea văzului, azi, în special, tactilo-kinesteziei;
versurile Cristianei Eso aduc în auzul cititorului sonorităti de aripi,
de chei, de heruvimi, de albatrosi, de săbii, de arbori, de cai, de valuri,
de păsări cu coame, pentru că auzul e cel mai fin si cel mai subtil contact
cu divinitatea.
Nu avem a spune prea multe despre această a doua carte a studentei de la
Litere din Nancy, fiindcă ea însăsi nu divulgă încă destul –
este un volum „apofatic”, adică spune ceea ce nu este. Ca dovadă – un fragment,
foarte reusit, din mozaicul poeziei care se războieste cu ea însăsi,
din poem dedicat tăcerii sau liturghia mărturisirii: „mărturisesc: îmi
place să cînt cînd tăcerea/ se face mai densă si mai strălucitoare/
strivesc cu războinica-mi răsuflare/ plăpîndă mitră a secundei// poet/
este cel care aduce uitarea” (p.128).
Bănuiesc că textul în franceză apartine autoarei (iar „greselutele”
din română – tiparului); să savurăm inflexiunile acestei limbi –
,,la mer sans âge est un désert palpitant
fait de clés, d’étoiles, bouches d’oreilles,
de lampes, de fer-blancs et de monnaie
j’existe, mon bien aimé, désormais au pluriel
il restera le souvenir, la mer
écrasés par nos âmes,
passons de l’autre côté heurtant le seuil,
blessant de nos poitrines le ciel”.
Poeme reîntîlnite sub Sirius
Alexandru Cristian Milos, Poeme reîntîlnite sub Sirius, Editura
Tipomur, Tîrgu Mures, 2004
Cu „stelele deasupra si legea morală în sine”, Alexandru Cristian Milos
mai scoate un volum de poeme (Poeme reîntîlnite sub Sirius, Editura
Tipomur, Tîrgu Mures, 2004). Autorul are, ca de obicei, o nestăpînită
capacitate de comunicare, convertită în dorinta de a întîlni
civilizatii extraterestre (si la propriu si la figurat) pe Sirius, în
Soare etc.
Fată de altii, poetul este de lăudat că este consecvent cu sine însusi.
Profesează un soi de sublim modern (unele versuri constituie invocatii către
foc, către busuioc, stele s.a.; încearcă să constituie limba română
„cosmică”…).
Să vedem Pasăre si somn – „Pasărea îsi va întinde aripile peste
lume./ Iesim din somnul infinit/ Tinîndu-ne de mînă” (pagina
12) sau Memoria sîngelui – „Acum se face primăvară/ Albinele amintirii
vin să mă întepe/ Undeva pe străzi tata împrăstia seminte de
copaci/ Îl ascult si-i aud mîna curată ca zăpada” (p. 16).
Cu acest volum, Alexandru Cristian Milos se pare că ar vrea să închidă
un curriculum al propriilor sale poezii: cele cu tentă pseudo-traditionalistă
si celelalte. Dintre ultimele, cîteva spicuiri – „Oameniigări ! Cuvinte
nerostite, scrisori, sperante!/ Îi întîlnesc mereu !/ Pleacă
si vin ca niste trenuri vii – / În al iubirii Cosmic Cucubeu” (Oameniigări);
„În acest Ocean înghetat al Vietilor Repetate, parcă –/ Linia
granitei de apă a memoriei de Iceberg,/ Descifrînd jumătătile tale
cufundate în Timp/ Si aduse, iată – în interfetele istoriei omenesti”
(Iceberg).
Relativ noi sînt, la autorul de fată, versurile ce contin o erotică
inocentă, precum „Extract de noapte/ Întins ispititor pe tine. Pe feliile
negre ale/ Noptii. De un negru dens”; „Fiindcă în acea seară iatacurile
intuitiei/ Erau deschise, mari hîrtii ne/ Asteptau noile chipuri, sunete
dezbrăcate –/ Prelungeam acea seară si acea vizită”; „Ea avea ochii negri/
Buzele aurii/ Părul înflăcărat/ Sub sfiala rochiei subtiri/ Ascuns
bănuiam trupu-i cu arome solare”.
Când singurătatea nu este acasă…
Iulian Dămăcus, Când singurătatea, Cluj-Napoca, 2001
Opus titlului volumului pe care-l prezentăm (Iulian Dămăcus, Când singurătatea,
Cluj-Napoca, 2001), care este cam dulceag, spiritul său este un pic acid.
,,Pisica neagră-/ Ea întârziată/ Eu, matinal”; ,,Mosnegi în
parc-/ În fuste mult mai scurte/ trec amintirile”.
Între acestea, gustul amar al vietii si al dragostei
- ,,În fugă-/ Luna trage cu ochiul/ în cusete”; ,,Jalnic se zbate/
Umbra falnicului zmeu…/ O sopârlă tresare”; ,,Hangiul râde-/
E plin de petale/ Paharul uitat”; ,,Idilă în parc-/ un fluture pe-o
floare/ ipocrit, vântul”; ,,Faruri în noapte/ lungind picioarele/
tipesei din colt”; ,,Noapte cu lună-/ betivul numărând/ plopii răsturnati”;
,,Pasi depărtati-/ Langă sticla goală/ cântă un greier”; ,,E fr\nt
vecinul-/ Toată seara s-a luptat/ cu Grasa de Cotnari’’.
Altădată, poetul se referă la realităti perfect românesti:
,,Vechiul Trabant/ umilit zilnic/ de câinele vecinului”; ,,Venind de
la târg/ tăranul discută cu gâsca/ noile preturi”; ,,Între
stâlpi/ sireaguri de rândunici-/ Criză de locuinte”.
Emilian Marcu, Iadul de lux, Junimea, 2004
Lectura romanului am resimtit-o ca o campanie anevoioasă
într-un război care mi-a fost si mi-a rămas ostil – al noroiului, al
mortii urîte. Al spatiilor chinuite care morfolesc individul cu determinarea
unei batoze pusă pe recoltat existente în baloatele uniforme ale colectivizării.
Mă întreb, ce copilărie, ce adolescentă o
fi avut autorul unei astfel de cărti? De ce le poartă în spate de un
sfert de veac, precum Antimul său hainele celui ucis. Cînd lepădarea
de cel mort pe pămînt începe cu pomana, iar pomana începe
cu dăruirea hainelor. Ce vrea să nu uite, furisîndu-se prin marginea
satului de vorbe, a Iasului de ciori artizane de guano-trotuare, în
pădurea în care pe Dumnezeu îl claustrează în hotie, în
biserica de bureti?
Dacă a vrut să mă contamineze cu o rană, a izbutit;
dar nu-i multumesc pentru angoasă, pentru noapte, pentru ploaia mîloasă.
Musai să îmi clătesc ochii cu o poveste în care... si au trăit
fericiti pînă la adînci bătrînete iar, dacă nu au murit...
Sătul de fermentii furajelor literare ale celei
mai ciudate ierni de Iasi, ignorînd spaima din tillu, m-am pus pe cartea
prietenului cum se tolăneste un cal în iarba rece si reavănă a noului
an. Dar nu era loc cu verdeată, ci durere si întristare si suspin.
Cu acea minte de cal de plug înpotmolit, tot am înteles că Emilian
Marcu le-a scris cîndva mortii, noptii, noroiului, ploii, vinei, dragostei,
neputintei.
Si nu i-a răspuns nimeni. Nu se poate citi nimic
deslusit în sîngele de pe hainele mortului, în zborul haruspicial
al ciorilor de la Fundatie, în albul trupului Martei. Să plătesti cu
scrisul luxul unei rătăciri în iad! Cu toată litania către un Dumnezeu
– presupus – complice. Ori subaltern.
Cartea prietenului a venit după o re-lectură a lui
Zahei orbul, altă negură, alt blestem. De care mă lepăd. Mai urma să intru
iar în Pădurea spînzuratilor si eram bun de pus la coltul viu.
Mort.
Asemenea roman ar fi o metaforă, dar autorul nu
pare a lua drumul drept tintă, căderea drept popas. Dacă la Emilian Marcu,
iadul, de lux, de clasa a II-a a unui tren fluerînd deznădăjduit, paralel
cu soseaua Păcurarului, de Sfinx, de toate zilele, de Euridice si de Orfeu
tinînd – mortis – să privească îndărăt, nu e o definitie a repetitiei,
înseamnă că mi-a făcut o figură bruma mea de bagaj de stilistică.
Aceasta e o convingere pe jumătate; alta, la trei
sferturi, e că după împărtăsirea cu anafura acestei cărti poate să
primesc dim aceeas mînă si addenda unui vin – să nu îmi stea
în gît.