Am primit deunăzi un fel de cărti de format mic, în editie bilingvă, ale unor poeti din Iugoslavia, cărticele care seamănă, nici mai mult nici mai putin, decît cu niste... cărti de joc, si poate că această comparatie nu este deplasată, în cazul în care lirica înseamnă hazardul talentului îmbinat cu rigoarea artefactului.
Dacă asa stau lucrurile, să amestecăm cărtile si să facem un experiment, sperăm nu incomod, prezentîndu-i si pe cei cinci poeti, nu în ordine alfabetică, asa cum se obisnuieste, ci invers.
Vasko Popa, probabil cel mai cunoscut, este evocat prin intermediul unor Poezii inedite reunite sub titlul Cerul din pahar. Din foarte putinele poeme ale fiecărui autor, nu ne putem permite să alegem decît unul, încercăm ca alegerea noastră să fie cea mai elocventă – Noaptea de adio: “Sirena vaporului îsi ia rămas bun/ de la dragostea mea si Belgrad.// Dacă-mi esti prietenă, Dunăre,/ grăbeste, zorile sînt aproape.// Iar tu revino, dragoste mică,/ degeaba faci semn cu mîna de pe chei.// Încă e noapte, încă e totuna/ dacă e fecioara sau teiul,// teiul înflorit din stradă!// Ah, dragoste mică nebună”.
De la Vasile / Vasko Popa, nume asociat permanent cu Nichita Stănescu, datorită afinitătilor literare si omenesti, trecem la Nicu Ciobanu, aflat la celălalt pol, din punct de vedere al vîrstei poeticesti, nu si al maturitătii, poet care, din întîmplare, este si directorul Casei Editoriale “Libertatea” Panciova, care a dat la iveală aceste cărti-miniaturi pentru fondurile bibliotecilor.
Afirmăm că este cuprins de o stare poetică (sau anti-poetică) aparte, deoarece placheta sa de versuri, ca si poemul cel mai important din aceasta poartă numele de Depoetizare – “Nimic nu mă mai miscă –/ nici limbajul profetic al pietrelor,/ rătăcit prin biblioteci imaginare,/ nu mă mai fascinează./ Orice metaforă scufundată în vers/ este ignorată de jos în sus/ cu o fortă inegală cu greutatea/ volumului de realitate depoetizată./ Nici cuvintele, si cu atît mai putin cuvintele,/ nu mă vor apropia de esentă./ Doar de desertăciune/ cu desăvîrsire m-apropii./ Nici răspunsurile,/ care niciodată nu vor încolti,/ nu mă mai miscă.// Doar gîndul, singurul, că nimic nu mă mai miscă–/ m-ar putea misca”.
O atitudine similară profesează Vasile Barbu, atitudine recunoscută încă din titlu: Dintotdeauna am murit singur. Totusi, o poezie, candid “se dedică Anicicăi” – Astrologul: “Sînt managerul firmei de trafic/ Al ultimei nopti de păcat./ Cu nave spatiale/ si corpuri ceresti îti testez/ imaginatia./ Pe listele de vînzare sînt:/ Emisfera sudică a Terrei,/ Un Apollo si mai multe Soiuz-uri/ Dar si un excelent astrolog/ Ajuns la noi din Calea Quatro./ De-o vreme/ Toti colegii mei de breaslă/ Mă întreabă de pretul/ Astrologului./ Nu-i interesează nici/ Oceanele, nici OZN-urile,/ Nici ploile de asteroizi./ – Astrologul, mă-ntreabă ei,/ Cît costă? / – Cît dati, e replica mea./ Cel ce dezleagă cerul/ Nu e de vînzare”.
După cum putem vizualiza si pe o copertă si pe alta a plachetelor respective de poeme, forma e foarte importantă, în ambele sensuri, pentru “cvinta” poetilor mentionati: sînt desene suprarealiste, pline însă de însufletire si de culoare vie si regretăm că nu putem face, în acest context, o descriere plastică a acestora.
În orice caz, cărtulia care îl are ca autor pe Ioan Baba, îngrijitorul colectiei, poartă denumirea Poemele D si, prin asociere literară, imaginea reprezentată este “Piatra sfîntă Doksiar”. În interior, citim în unul dintre poeme – Împuscati-vă cu cartuse din dragoste: “De ici colo tot vinerea patimilor/ Era/ Colo-ici către o stea/ Oamenii ar încăleca o rază/ S-ar lăsa pe-o altă stea/ Uitînd mizeria// Dar după o ploaie de pucioasă si de foc/ Si cel de-al treilea fulger la Sodoma/ Oamenii au stat în altii pitulati/ Si-au făcut la raiduri cu gîndurile/ Printre dintii de piepten/ Si n-au mai dat/ Nici de un strop de apă cu miros de busuioc// Taci-nu-taci/ Verbele se ceartă conflagrant/ Si ouăle aruncate se transformă-n pietre/ Din pietrele vinete cînd vor creste păsările// Celor doi îndrăgostiti/ Diferiti/ Îmbrătisati si împuscati// Lumea apucă apoi coada măturii/ Si călătoreste la nebunie/ Oamenii-jetoane/ Oamenii-tichete/ Oamenii-cupoane// Oamenii vizati si nevizati/ Să nu mai priviti îndărăt/ În timp ce zidul cetătii/ Ca un grafitti se prăbuseste-n pagina reală/ Cu numele lui Lot/ Dat jos pe jumătate chiar de tot/ Make Love Not War/ În numele miilor si a celor doi/ Împuscati-vă cu cartuse de dragoste/ Si nu purtati război”.
Ajungem, astfel, la aleph – Slavco Almăjan, a cărui plachetă de versuri se numeste Teiul spiral. Culegem “o frunză” – Descrierea sărutului – “Sărutul trebuie descris cu lenevie/ Să nu mai poată zbura din colivie/ Să încoltească-n neuitare si mister/ Genele s-adoarmă-ntoarse către cer// Sărutul trebuie descris pe îndelete/ Să crească-n asteptare si în sete/ Trebuie descris de parcă ai citi/ O carte ne mai poate îmblînzi/ Sărutul trebuie descris în doi/ Să înteleagă neîntelesul din noi”.
În pachetul de cărti de versuri există elemente foarte disparate pe care, însă, dacă le pui în joc, vei cîstiga măcar putină poezie.


CATRENE DINTR-O VALE A INSPIRATIEI

Cînd auzim de George Popa, asociem acest nume cu scrierile orientale, căci prin traducerile si operele autorului se numără Omar Khayyam – Rubaiyate, Rabindranath Tagore – Antologie lirică, Hafiz – Divanul, A.K. Coomaraswamy – Hinduism si Budism. Cu micul volum Catrenele din Valea Vinului (Cugetarea, Iasi, 2002), ne îndreptăm spre acelasi drum al Damascului, adică al iluminării si al certitudinii, în ceea ce priveste poezia acestui scriitor. Chiar primul catren certifică acest lucru – “Depline-acum sînt toate si-o formă au anume,/ înscrise cert pe-o pînză albastră de poveste./ Iar către seară Rembrandt ia aur de pe creste/ si pune-aureole si suflete în lume”.
Dacă Omar Khayyam era excedat de preaplinul inspiratiei, meritul autorului nostru este că observă cu un ochi curat, re-creat, începuturile celor ce sînt, în pofida blazării grele, postmoderniste, care s-a lăsat peste lume (“Îmbracă zorii muntii în strălucit stihar,/ liturgic reîncepe utrenia culorii./ Suprema jertfă-a noptii pe-altarul aurorii,/ luceafărul se-aruncă în nesfîrsitul jar”.
Categoria cu care se operează cel mai adesea în aceste catrene este sublimul – “Cu cîtă voluptate o stea coboară  muntii/ si fata în parfumul reginei noptii-si spală!/ Si-n palmă-mi sapă drumul către poemul nuntii/ pămîntului cu cerul în valea siderală”; “Dacă n-avem răspunsuri e pentru că nu stim/ ce să-ntrebăm viata. De-am fi însă în floare/ am întelege, poate, că orice întrebare/ un singur răspuns are: a fi este sublim”.
În logica esteticii enuntate are loc si împărtirea cărtii în trei sectiuni – prima aflîndu-se în legătură cu mirarea primordială, cu axa a cuvînta-cuvînt, a doua cu erosul generator, a treia cu frumosul propriu-zis.
În ultimă instantă, se vede că vinul inspiratiei este de provenientă pur românească, fiindcă nu mai produce amărăciune, ca la persani, ci seninătate si sănătate deplină a versurilor.

CÎT DE DULCI SÎNT CIRESELE AMARE

Ieseanca Bianca Marcovici ne trimite de la Haifa, în plină iarnă, niste Cirese amare, o carte de poeme apărută la Editura Radu Bărbulescu, Colectia „Verba”, München, 2002.
Doreste să ne „amărască” si să ne „îndulcească” în acelasi timp, mărturisindu-ne cîteva din sentimentele încercate si înnoite cu ajutorul limbii poetice. Ciresele amare trimit la senzualitatea gestului de a musca, exprimînd un soi de posesivitate, căci poeta tine la versurile sale, asa cum putem citi si în motto: „întotdeauna tin/ la ultimul poem (la fel ca la primul semn al celui/ care ne-a recunoscut!”.
Este într-adevăr, supralicitat sentimentul: suferinta („«te joci cu cuvintele/ dă-mi răgazul să termin mesajul/ de dureri si uri/ găsind adaosuri mai mult decît potrivite.»/ într-o suferintă adevărată, matură/ dictează însă/ conjunctura politică a stelelor” etc. – esti magică, mi-ai spus); dragostea (mai există asa ceva?) – „doar tu tu tu/ într-o îmbrătisare/ fără sfîrsit/ îmi dai răgazul odihnei/ cu capul sprijinit/ pe umărul tău balsam – fericite si nefericite semne ale istoriei unei femei; singurătatea, vulnerabilitatea – „tu îmi/ umbli cu cutitul în rană/ eu tac si primesc asta/ cu plăcere diafană!” – răni si vulnerabilitate; ură – „pe acoperisul lui Gaudi/ încearcă să întelegi mesajul/ lacrimi calde/ ce poate stinge răsăritul de soare”– între dragoste si ură (1) si multe altele.
Surplusul de sentiment provine din ipostaza situării implacabile a omului în fata timpului, acest „terorist modern” – „n-am putut schimba nimic din/ tot ce mi se întîmplă/ coplesiti de consecintele/ războiului de uzură”.
Poemele si traducerile, partea a doua a cărtii, adîncesc senzatia de frumusete amară – „but let’s go back to poetry/ it’s like a golden star everywhere,/ provoking allergy,/ but I hold it like a shield” (în traducerea lui Noemi Marcovici); die blaue Sanduhr – „ich sprach mit Dir in jedem Gedanke/ vor einer kaminattrape mit echtem Feueur.../ im Herzen” (din traducerile lui Radu Bărbulescu).
Roadele poetice de ultimă oră pe care ni le-a oferit autoarea de care am amintit sînt „bune foarte”, ca să vorbim în limbajul Vechiului Testament, si se cer a fi gustate pe îndelete...


PLANETĂ DE POET

Fapt de domeniul stiintifico-fantasticului, Bistrita a nat născare, după cum stim, în mileniul trecut, traditionalistului Cosbuc, si în mileniul acesta, unui super-modernist, numit Alexandru-Cristian Milos.
Spicuim, pentru cei care nu-l cunosc pe acesta, din Bibliografia prezentă la sfîrsitul volumului (Cartea oceanului G – Astropoeme, Editura Dacia, 2002, Cluj) – a colaborat la reviste din tară si străinătate precum “România literară”, “Poesis”, “Poezia”, “Cronica”, “Contemporanul”, “Vatra”, “Miorita Magazin”, “Caiete internationale de poezie”, “Lumină lină” din USA, “Plume libre” – Belgia, la reviste din Norvegia, Canada, China, Israel, Franta, Brazilia; a obtinut cîteva premii ale Uniunii Scriitorilor, fiind el însusi membru al acestei asociatii; printre cei care s-au ocupat de poezia lui se află Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Emil Manu, Petru Poantă, Constantin Cublesan, Cezar Ivănescu, Petru Scutelnicu, O. Nusfelean, Daniel Corbu etc.; este prezent în Dictionarul Who’s Who, Cambridge, Anglia; e inclus în Biblioteca Virtuală; prezent în diverse antologii (una din ele de Ioan Cioba), în dictionare literare; face parte din Asociatii literare internationale din USA (IWA si LITERAT XXI), din Osaka, Japonia; este membru al unei Academii care îmbină stiintele si literele (!), din Messina, Italia; reprezintă unul din initiatorii poeziei de inspiratie SF.
Ce sînt astropoemele si cel care le cultivă, astropoetul, aflăm din Manifestul-2000 – Cosmopoezia si astropoetul (Manifest al realitătilor multiple), căci poezia lui Milos este, în fond, o poezie angajată: “Atentie totul e relativ!/ Atentie la orizont – stelele, cosmosul, întoarcerea în ele! istoria omului/ ATENTIE LA ORIZONT – COSMOARTA SI ASTRO-ARTISTUL!/ Omul revenit la starea sa valorică, initială, “PARADISIACĂ” – HOMO COSMICUS – PURUSHA – OMUL COSMIC, CU CULTURA SI/ CONSTIINTA COSMICĂ! La ORIZONT – COSMOLITERATURA/ TRIDIMENSIONALĂ, OBIECTUALĂ: UN OM MERGÎND PE STRADĂ E UN OBIECT DE ARTĂ, ARTISTUL,/ FIZICIAN MULTIDIMENSIONAL LUCRÎND, SONDÎND SI CERCETÎND/ CU AJUTORUL INSTRUMENTULUI-CUVÎNT – REALITATEA,/ VOLTMETRU ULTRA-SENSIBIL AL ACESTEIA, CALCULÎND ÎN/ TERITORIUL LUI NON-A SAU ÎN SPATIILE MATEMATICE – REIMANN/ SAU NONABELIENE, E UN OBIECT DE ARTĂ, ECUATIA LUI/ EINSTEIN E = mc2 E UN OBIECT DE ARTĂ, ASCULTAREA/ STELELOR CU TELESCOPUL E UN OBIECT AL STUDIULUI/ STIINTIFIC PRIN STIINTELE ARTELOR! ÎN CUVÎNTUL TEHNOLOGIE –/ TEHNO – ÎNSEAMNĂ ARTĂ! SEMNĂTURĂ SPECTRALĂ A OMULUI/ MEMORIA SA CROMOZOMIALĂ”.
Pornind, involuntar, de la poemul La steaua, A.C. Milos, în mileniul III, al tuturor posibilitătilor, ne transmite aceste astropoeme prin care intentionează să împace două aspecte contradictorii – stiinta si arta: să ridice arta la rang de stiintă, iar stiinta la nivel de artă.
Cartea oceanului G este un volum multidimensional, unde G vine de la glob si de la globalizare (?!).



POETUL – NATIUNEA COSMICĂ

În loc de introducere a prezentării antologiei Natiunea cosmică (Junimea, Iasi, 2002), de Alexandru-Cristian Milos, vom cita din autocaracterizarea aflată în interior: „Autorul este recunoscut si considerat unul din findatorii scolii păoetice de cosmopoezie, initiator al curentului de inspiratie SF din lirica românească, un adept al experimentalismului, un neoavangardist – scriind proză SF ca si poezie SF – aliniind si stiinta interdimensională, cosmică – a poeziei – la era digitală a computerelor, a bitilor, a cipurilor si internetului, a cyborgilor, a ciberneticii, televiziunii, a căutării fratilor spatiali cu undele telescoapelor, a ipotezei paleoastronautice a originii Omului, a zborurilor interstelare cu rechete fotonice, cu viteza luminii, a întoarcerii Omenirii în Zbor, în Stele, propunînd măsurarea noului romantism cosmic, al noului sistem de valori uman din Mileniul 3, 4, 5, 6, 7 etc., cu o Grilă cosmică,  cu o Constiintă si o Responsabilitate Cosmică, într-un Timp Cosmic, cu o Etică Galactică. Omul Nou, Omul Cosmic pe Terra, cu Gena Cosmică trezită, înviată, zburînd cu rachete, nemuritor, prin Stele si Universuri, avînd ca nationalitate si identitate cosmică numele de membru al Natiunii Cosmice Universale”.
Cartea cuprinde poezii din următoarele volume: Cîntec pentru zorii de zi – poeme, Editura Albatros, 1987; Stele amintite – poeme, Editura Tipomur, 1994; Fiinte de lumină – poeme, Editura George Cosbuc, Fundatia Transilvania, 1994; Nume din cer – poeme, Editura Tipomur, 1995; Sertarul astral al profetului – poem,e, Editura Tipomur, 1996, editie bilingvă română-engleză; Poeme omului electric, poeme, Editura Clusium, 1998; Poemele plantelor –poeme, Editura Eminescu, 1999; Drumurile cerului – poeme, Editura Mesagerul, 2000; Timpul Babylonului albastru, poezii, Editura George Cosbuc, 2001.
Fată de Cioran care se considera „cetătean al lumii”, Milos se vede pe sine însusi „cetătean al Natiunii Cosmice”.
Este vorba de un poet „spatial”, în sensul că este sedus de spatiu, mai mult decît de timp – de aceea, poemele sale,  să le numim „pămîntene, de pînă la Sertarul astral al profetului vor rămîne în constiinta cetătenilor, fată de cele „astrale” care, desi ambitionează să se adreseze tuturor epocilor, sînt mult mai restrictive.


MELOPEEA TĂCERII

Volumul Marea tăcere al cunoscutului autor Serban Codrin, volum publicat la Editura Star Tipp, Slobozia, 2001, cuprinde 10 sectiuni intitulate O sărbătoare a felinarelor stinse, Vedere prin oglindă, Sălcii vechi si noi, Păsări ezoterice, O pată pe zid, Între patru anotimpuri, Dincolo de tăcere, Scoici fără perle, Missa Requiem, Grădina Zen.
Marea tăcere este compusă, si folosim acest termen din ratiuni care se vor clarifica pe parcurs – precum o simfonie în care inspiratia si expiratia, plinul si golul de tip oriental se întrepătrund în manieră armonioasă. Poezia în stil japonez are ascunzisurile ei, însă autorul a ajuns la plinătatea exprimării acelei absente numite zen.
Vom încerca să intrăm în substanta acestor – interesant – macropoeme alcătuite din micropoeme, într-o ordine nu prestabilită, nici măcar de autor. Frapant este titlul O sărbătoare a felinarelor stinse care înseamnă si bucurie exuberantă si nostalgic senzualism, – „Calea Laptelui/ în strachina cu apă/ a tîmplarului –/ m-asez la masa de lemn/ cu lingura în mînă”. Cele 5 elemente în cele cinci versuri; „Geamul vecinei/ de-o primăvăratică/ iluminare –/ destăinuirea-acestui/ cîntec fără sfîrsit” sînt versuri în care se simte celebrarea luminii si eliberarea de sub tirania unei ierni a simturilor.
Din cînd în cînd sau din ce în ce mai des se face auzit sunetul misterului: Păsări ezoterice este o altă secventă importantă, de „100 poeme-legate”. Decupăm sau, dacă vreti, tăiem fără milă si fără regret, supunîndu-ne fragmentarismului, asa cum cere poezia timpului nostru: „Tictac de pendul –/ un gong taie în două/ noaptea de vară”; „După dragoste –/ luna pare mai putin strălucitoare”.
Descoperim apoi o mică trilogie calendaristică, pentru că, orice s-ar spune, O pată pe zid, Între patru anotimpuri, culminînd cu Dincolo de tăcere, sînt secvente izotematice, ultima parte purtînd titluri si subtitluri suprapuse în arpegii, urmărind o logică fantezistă a motivelor zodiacale traditionale si chinezesti, a plantelor dintr-un calendar laic si sacru deopotrivă, ecumenic, împodobit cu unele caracteristici ale lunilor anului (ex. „Luna cînd se Întorc Broastele”, Solstitiul de iarnă etc.) – „Lumina lunii –/ O margine ciobită/ a paharului”.
În acest ritm, zădărnicia amestecîndu-se cu frumusetea clipei adaugă cîte ceva vorbelor Ecclesiastului – „Munca de-o noapte –/ pescarii trăgînd la mal/ bărcile goale”. În mod nesperat, în contrapunct sau în contra-timp cu astfel de distilerii temporale se află, în tonalitate minoră (termenul nu e peiorativ!), Sălcii vechi si noi si Scoici fără perle din care extragem si noi cîteva nestemate ale inspiratiei – „Cu o gîză urcîndu-mi/ pe deget ating cerul”; „După dragoste –/ numele tău scrijelat/ pe-un colt de stîncă”. Expresia „după dragoste”, repetitivă, ne trimite la un post festum generalizator, substantializat în explozia de energie lirică si sensibilitate proliferantă.
Cu sunete mai aparte, în această Mare tăcere, se situează partea a II-a, Vederea prin oglindă, în care se vădeste plăcerea poeziei „în grup” (renku), partenerii orchestratiei lirice fiind, alături de maestru, pe rînd, David Alexandru, Laura Văceanu, Mioara Gheorghe, Radu Patrichi, Sonia Cristina Coman, Manuela Miga, Constantin Severin, Valentin Busuioc, Elena Manta-Ciubotariu, Vasile Moldovan, Bogdan Pascu, Dumitru Radu, Emilia Dumitrescu, în diverse combinatii care produc tot felul de ecouri – „Stînd împreună –/ se scutură stejarii/ si-artarii în gol”.
După tăcere, Missa Requiem domină tonurile lirice desfăsurate în această carte – „Iată salcia/ fără lacrimi si nimeni/ nu o priveste –/ iată singurătatea/ si n-o găseste nimeni”. E o muzică meditativă care, într-un final, conduce spre linistea din Grădina Zen – „Uscături smulse/ de vînt îmi umplu soba/ de-acum trei zile – cum dau să aprind focul/ le aflu înflorite”; „Cu vesminte/ de-a valma risipite/ prin alte odăi/ armonia perfectă/ si goală-a trupului tău”.
Tematic si supratematic, formal si, în fond, unitar, volumul Marea tăcere armonizează melodia Orientului cu unele zgomote ale masinăriei Occidentului, făcîndu-le pe acestea din urmă să dispară.

Home