Să poposim, deocamdată, în periplul nostru referitor la „facere” în poezia lui Elytis, la al treilea tablou. Dinamica aceasta, a relatiei dintre parte si întreg, tine, de fapt, si de dualitate miscare-încremenire, propriei poeziei acestui autor.
„Dar pînă să aud văzduh ori cîntec
unde pornisem ca să ies la loc deschis
(urcam un nesfîrsit cîmp rosietic
stingînd cu călcîiul istoria)
cu asternutul mă luptam Era ce căutasem
nevinovat si-nfiorat cum doar o vie
si-adînc si fără zori ca partea dimpotrivă a cerului
Un pic de suflet în argilă
Atunci grăi si se făcu si marea
Si-am privit si m-am minunat
Si-n mijlocul ei seamănă lumi mărunte după chipul si asemănarea mea:
Caii de piatră cu coama zbîrlită
pasnice amfore
si curmezise spinări de delfini
Jos Sikinos Sérifos Milos
«Cu fiece cuvînt o rîndunică
ca să-ti aducă primăvara în toiul secerisului» zise
Si multi să fie măslinii
care să cearnă în palme lumina
usoară să se-ntindă si somnul să-ti acopere
si multi să fie greierii
să nu-i mai simti
cum nu mai simti bătaia pulsului la mînă
dar apa putină
ca Dumnezeu să-ti fie si să-ntelegi cuvîntul ei ce-nseamnă
iară copacul singur
fără turmă
ca să ti-l faci prieten
si numele cel scump să i-l cunosti
subtire fie-ti tărîna sub tălpi
să nu ai rădăcina unde-ntinde
si să-ti faci drum mereu către adîncuri
si larg deasupra ta văzduhul
ca singur să citesti nemărginirea
ACEASTA
e lumea cea mică, cea mare!”
A treia sectiune din imn este, deci, centrată asupra mării, marea ca element perpetuu distructiv si regenerator, în mod simultan. Bineînteles, si subliniem acest cuvînt, marea nu poate îngloba decît insule grecesti, în viziunea de care vorbim: Sikios, Sérifos, Milos. În mod real, cele trei fac parte dintr-o „deltă” a frumusetii absolute, din Insulele Ciclade, ultima dintre ele fiind faimoasă pentru statuia numită Venus din Milo, reprezentînd, prin urmare, o metonimie a dragostei si frumusetii, a Kolokagathiei.
Abia acum întelegem cum se cuvine legătura dintre soare si mare, aflate în indestructibilă unitate la greci: pe drapelul abordat pretutindeni, cu cele două culori – alb si albastru – stilizînd realitătile respective; în modelul paradoxal al valurilor rotunde si pătrate, în acelasi timp, care se întrepătrund; în ritmul amplu, dodeka-edric (!), prelung si pătrunzător, de 12 pasi, al dansului popular, al lui Zorbas...
După cum am zis, ocupîndu-ne de această a treia parte, nu trebuie să le pierdem din vedere pe celelalte: numerotînd, prima are în centru lumina, apoi tărmurile pămîntului, a treia – marea, într-o ordine mai schimbată decît în Biblie.
Dacă omul este chip si asemănare cu Dumnezeu, lumea este făcută, în paralel, după chipul si asemănarea omului: „Si-am privit si m-am minunat/ Si-n mijlocul ei seamănă lumi mărunte după chipul si asemănarea mea”.
Un „accesoriu” vital al mării îl reprezintă caii, darul lui Poseidon. Armonia miscare – nemiscare este surprinsă în sintagma „caii de piatră”: „caii de piatră cu coama zbîrlită/ pasnice amfore/ si curmezise spinări de delfini. Poetul vrea să stilizeze, din nou, un motiv foarte cunoscut, cel al valurilor grecesti, repetînd simbolic forma curbă, prin trei substantive cai, amfore, delfini.
Alt simbol, foarte important, este cel al rîndunicii, căruia îi deducem multiple semnificatii, din următorul articol de dictionar: „Orice ar zice proverbul, este un lucru stiut că, asa cum scria Rémy Belleau, rîndunicile sînt ai primăverii soli. În China, odinioară, data sosirii si a  plecării rîndunelelor coincidea cu data exactă a echinoctiilor. Ziua cînd se înapoiau (echinoxiul de primăvară) era un prilej pentru ritualuri consacrate fecunditătii. Împrejurare care, fără îndoială, poate fi asociată cu mai multe legende relatînd despre fecundarea miraculoasă a unor fete după ce-au mîncat ouă de rîndunică (povestea lui Hiandi; povestea străbunului familiei Chang, din care se trăgea Confucius). Dacă se poate spune astfel, Confucius este deci fiul unei rîndunici. Iată si un alt semn al primăverii: plăcinte în formă de rîndunică erau agătate deasupra portilor; aici rîndunica pare să se confunde cu altă pasăre a primăverii care ar putea fi grangurul.
De altminteri, ritmul în conformitate cu anotimpurile (yin-yang) al migrării rîndunelelor este însotit de o metamorfoză: rîndunica se refugiază în apă (yin, iarna) unde, afirmă Liezi, se preschimbă într-o cochilie, dar redevine rîndunică însotind miscarea ascendentă a soarelui (yang, vara).
În acelasi sens, Isis se preschimba noaptea în rîndunică, se rotea în jurul cosciugului lui Osiris si se tînguia cu tipete sfîsietoare pînă la înapoierea soarelui. Simbol al vesnicei întoarceri si vestire a învierii.
În spatiul mitic celtic, rîndunica este reprezentată cu numele de Fand, sotia zeului mării, Manannan. Îndrăgostindu-se de Cûchulain, ea îl invită pe lumea cealaltă, unde petrece o lună alături de dînsa. Apoi o părăseste si revine la sotia lui, Emer. Cuprinsă de dor, Fand se înapoiază la sotul ei, venit după ea. Un alt personaj mitic legat de numele rîndunicii este Fandle, unul dintre cei trei fii ai lui Nechtan Scene, ucis de Cûchulainn cu prilejul primei sale expeditii la frontiera Ulsterului. Fandle fiind extraordinar de usor, lupta la suprafata apei. Si aici, rîndunica apare legată de un simbolism al fecunditătii, alternantei si reînnoirii.
Pentru triburile bambara din Mali, rîndunica este un auxiliar – o manifestare – a demiurgului Faro, stăpînul apelor si al cuvîntului, expresie supremă a puritătii, în opozitie cu pămîntul, care la început a fost murdar. Rîndunica îsi datorează rolul important faptului că nu se lasă niciodată pe pămînt, prin urmare este ferită de a se murdări. Ea este cea care primeste sîngele victimelor sacrificiilor oferite lui Faro, pentru a-l înălta în spatiile superioare de unde va coborî sub forma ploii fertilizatoare. Rîndunica joacă deci rolul unui vehicul în mecanismul ciclic al fecundării femeii, cu ajutorul sucului de rosii sălbatice, pe care, de asemenea, îl duce la cer.
Rîndunica este în Islam simbolul renuntării si al însotirii bune, fiind numită Pasărea Paradisului. La persani, ciripitul rîndunicii desparte vecini si camarazi: singurătate, emigrare, separare, fără îndoială datorită naturii sale de pasăre migratoare”.
Secventa pe care o comentăm, mai scurtă decît celelalte, de numai 37 de versuri, fată de 51, respectiv 45 de versuri, este, totusi, cea mai încărcată din punct de vedere liric, chiar dacă cea mai simplă din alt punct de vedere – al prezentei figurilor de stil.
Anotimpurile, pe de altă parte, se confundă, se suprapun unul peste altul: „ca să-ti aducă primăvara în toiul secerisului”, versuri care ne amintesc altele, cunoscute – „Una e rînduneaua/ si primăvara-i multă/ Ca să revină soarele/ trebuie trudă multă;/ trebuie morti cu miile/ să se-opintească-n roti/ si trebuie si viii/ să-si dea sîngele toti”.
Trecem, treptat, de la unicitate la multitudine: „si multi să fie măslinii/ care să cearnă în palme lumina/ usoară să se-ntindă si somnul să-ti acopere”, „si multi să fie greierii/ să nu-i mai simti/ cum nu mai simti bătaia pulsului la mînă”. Se propagă, astfel, în textul liric, discret, două lucruri: întîi, măslinii timpului hristic sînt, de data aceasta, binecuvîntati, pe cînd cîntecul greierilor devine totuna cu ritmul vietii; în al doilea rînd, se creează o stare ataractică.
Cu altă ocazie, am relevat importanta simbolului maritim în Memento mori de Mihai Eminescu, la început avînd conotatii negative, apoi exclusiv pozitive. Reamintim imaginea furiei orfice, al cărei rezultat este faptul că aruncă harfa în mare: „Dar el o zvîrli în mare... Si d-eterna-i murmuire/ O urmă ademenită toat-a Greciei gîndire,/ Împlînd halele oceanici cu cîntările-i de-amor./ De-atunci mare-nfioară de sublima ei durere,/ În imagini de talazuri, cînt-a Greciei cădere/ Si cu-albastrele ei brate tărmii-i mîngîie-n zadar”. Simbolul dinamicii vietii, apare, în paralel, în forma următoare: „Si cu-albastrele ei brate tărmii-i mîngîie duios”. Există oarecare asemănare între imaginea eminesciană si cea de la Elytis, ambele avînd ca punct de legătură forma rotundă sau de semicerc ce se atribuie mării.
Marea – pîntece al vietii si al mortii este, încă o dată, unul din elementele cele mai pregnante si Odysseas Elytis îi compune, de fiecare dată, un imn înăltător.

Home