CRONICA LITERARA

 

Amalia VOICU

 

Ultimul picur din Castalia…

Ruxandra Anton, Izvorul zidit , Editura Cronica, Iasi, 2004

 

 

Este pentru prima data în ultimul timp, cînd întîlnesc o armonie potrivita între versurile unui scriitor – Ruxandra Anton – si transpunerea lor în grafica proprie acelui autor, în nuante de gri, de mov, de rosu bizantin…

Sentimentul predominant al volumului este de tristete (acuta sau cronica?) – „Umbra batrînului nu mai e/ o pluta pe luciul lunii,/ doar tinta lacrimilor lui/ ce se zdrobesc de spatarul scaunului/ lînga fereastra, lînga destramari îndurate si paienjenisul pieirii” ( Reflexele umbrei ). „Izvorul zidit”, „zborul într-o colivie de lux” sînt emblemele unei artisticitati mereu pe fuga , si în sensul muzical al termenului („Trec strada si nu-mi mai recunosc rafalele unor intentii,/ doar ceva asemanator cu o infuzie din toate,/ o respiratie prea plina,/ un zbor într-o colivie de lux”; „am vazut frînghia pe care calci/ dar n-am vazut abisul”).

Nu stim daca poeta a citit sau nu pe Seferis, însa dictiunea sa se aseamana uimitor cu a grecului. „Raneste cu ranile tale somnul lui/ si nemiscarea îti este calauza,/ sa poti sapa în vijelia unui alt înteles,/ cum îmblînzesti salbataciunea soarelui, la amiaza” ( Îmblînzirea nevazutului ); „ceea ce este fara de moarte în tine, tu esti” – „umblam de-a lungul mortii, oricum”, si un vers precum „Stiam ca am ajuns în adînc” ne aduce aminte de „Meíname sto bithó” – „Tot în adînc avem salas”.

Deseori, poeta face nu simple descrieri, ci descriptii afective: „Greu esti ca focul stins…/ unde este întelepciunea visului/ cînd te îmbraci în enigmatice ploi?” ( De prisos ); „Sovaielnic, rîul se-arunca-n înaltimi vijelioase/ si linistea orbeste;/ sîngeros e drumul lui”.

Daca Unul e Totul, cum spune Parmenide, atunci e firesc sa traim în paradigma lui totul sau nimic , si autoarea zice: „În preajma îngerului, la fel de greu e sa nu mai vrei nimic”.

Finalurile poemelor se constituie într-un permanent cogito (si, în acelasi timp, dubito ) – „Foaia scrisa este ruina foii albe,/ chiar daca acum este iluzia paradisului”; „Doar cel cu gîndul masurat va cunoaste vesnicia launtrului”; „Printre rîndurile ploii, gauri în nemurire sapam,/ de sîngele nostru ne ascundem”.

Partea a doua a cartii e, aparent, în proza. Doar prin ironie cunoastem ce e aceea aparenta si esenta, asa ca, de fapt, si aici e tot poezie – „Înca mai simt mirosul lutului umed din încaperea coplesita de izvorul zidit si amenintarea de a nu deslusi, în nici o alta gradina, gustul merelor crude rasarite în marul majestuos din spatele casei” – si chiar întrezaresc însemnatatea lor.

Chiar daca e zidit , izvorul acesta de poezie, dintr-o carte excelenta, face fericiti pe cei însetati, ca aceia se vor satura

 

Sezon închis… de poezie

Indira Spataru, Salbaticul anotimp , Editura Axa, Botosani.

 

Odata cu volumul de versuri Salbaticul anotimp , poeta Indira Spataru se izoleaza si, în acelasi timp, descinde dintr-un punct cardinal boreal, aflîndu-se mereu în starea déja attendu ; daca Gib Mihaescu astepta o etern-efemera „rusoaica”, „poeta de la Mircesti”, cum i se spune, este în asteptarea unui personaj masculin fabulos care, se pare, are suflet slav si inima autohtona („În usa bate toamna/ cu gheata de vlajgan/ si spargator de nuci e zgomotul acela./ Înfofolita-n blana ea deschide/ si sînii ei zîmbesc” – Insistenta ).

Ambivalenta mortii sta în faptul ca e vazuta sub semnul masculinitatii – „cînd moartea ma curteaza/ în straie elegante, barbatesti/ de ceafa îl apuc si îl sarut/ pîna-i trezesc Dorinta/ Dansînd/ irascibili/ fericiti”.

Nuante intertextuale biblice îsi fac simtita prezenta în poemul Echitabil – „Pentru rastimpul cît latra vulpile în vie/ si carul mare îl poarta pe Ilie/ gigantii isca din pietre altare/ si zîmbetul tau trist îmi incendiaza miocardul/ ca-ntr-o anarhie sîngeroasa a cartilor/ pentru rastimpul cît vitraliile îngîna psalmii/ si firele de telegraf acopera biroul tau de scris/ sa împartim aceasta calimara/ ca pe odaia singuratatii în doi”.

Desi unele poeme au mai firava lumina inspiratiei ( Izbirea ceasului isca întotdeauna Tacerea , Oda bucuriei , Sechestrata , Emigranti ) sau sînt usor muzeo-grafice (!), remarcam textul final Post Mortem , aici în întregime – „Ma învîrtesc în jurul statuii/ atenta sa-i prind zborul/ în felinar mocnea un gînd/ Brusc focul izvorî din piept/ si-am alunecat definitiv/ într-un cavou/ prin ochii tai cînd morti cînd vii/ si trupul meu prin cap de soim tipa/ deasupra pietrei funerare/ iar noi – Giganti ca scosi din stînci/ ne sarutam sub fasonata ploaie”.

Întreg volumul este retro (asa cum se poarta acum vesmintele retro ); singura capcana a poeziei de aici este sa nu devina cumva vade retro !

 

 

Aparentele quint-esentei

Bogdan Ezichel, Focul sacru , Editura Paralela 45, Pitesti, 2005.

 

Bogdan Ezichel, muntean stabilit în Norvegia, unde scoate „Foaia românului”, fiind liderul comunitatii „Stefan cel Mare si Sfînt”, debuteaza, cu greutate (!), prin intermediul volumului Focul sacru .

Bucatile de poezie sînt extrem intertextuale, interculturale si trebuie sa te strecori foarte abil printre capcanele lor, ca între Scylla si Carybda. Eul liric este chinuit de ispitele culturale din Luceafarul si Miorita , pe care le combina si le recombina. Autorul supune la grele încercari hermeneutice cititorul (multumescu-ti, Doamne, ca sînt filolog, în ambele sensuri, si mai stiu si greaca!), din cauza cuvintelor metonimie, metafora, anagogie, steresis, hyle etc.

În vreme de Craciun, poetul scrie, cu doruri nestinse de tara, Taina sfînta , un text foarte miscator: „La ceas de Taine, cînd opaitul sleit clipeste adormit,/ Si mai suspina vreun taciune de-atîta slujba ostenit,/ Racoarea se coboara-n vatra, iar în simtire un fior/ Cînd vezi pe geamuri flori de gheata si-nchipuieste/ Prea Sfînt Odor”.

Într-o sinteza culturala bulversanta, apare si prozopopeea Persoanei – „Cînd ignorînd uitarea privesti a sa figura,/ Eul mascat cu farmec alunga Sfînt mister,/ Cu soapte te atrage Persoana si-a ei gura/ Ecou în amfiteatru, creeaza efemer”.

În ritmuri antice (simili-hexametru), citim o interesanta alegorie în care Ulisse devine fiul risipitor. De unde se vede ca dorul de tara arde (si uneori face scrum ideile poetice…).

Imaginea creatorului este surprinsa în versuri mai pline, din punct de vedere artistic – „Caci nu formeaza prin adaos,/ Ci margineste si separa,/ Far' sa sporeasca la plamada/ Dinspre-nauntru în afara.// Astfel lucrînd el se opune/ Naturii însasi prin tendinta./ Cînd stavileste, limiteaza,/ Nu creste mugur din Fiinta” ( Voind cu patos ).

Poezia lui Bogdan Ezechil este o poezie buna; ar fi si mai buna daca ar binevoi sa coboare, din cînd în cînd, din turnul sau de ivoriu în mijlocul multimii cititorilor.

 

 

Havel Havalim Hakot Havel

Nina Voiculescu, Ma ninge vesnicia , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004.

 

Dintre poetii Tîrgu-Jiului face parte si Nina Voiculescu, autoarea volumului de versuri Ma ninge vesnicia . Sensibila si comunicativa, ambele deodata, asa este poezia sa – „Ratacita în noptile chinuite ale orasului/ Dorul ma roade adînc ca o boala fara leac./ Leaganul meu…/ La poalele muntelui unde padurile/ Curg în valuri ca parul Mariei…”, sau: „În candela brazdata de rugina,/ Îsi sapa întunericul mormînt,/ Ma urla lupii blestemîndu-mi gerul,/ Se-nclina-n fata mea tacerea,/ Plîng” ( Ma ninge vesnicia ).

Uneori, în poemele Ninei Vociulescu, iubitul se confunda cu Dumnezeu – „Te trag cu buzele usor de gene/ Sa-ti simt retina galbena de toamna/ Cum ploua reci peste ele,/ Si nu-nteleg de ce atît de rece/ Si cum încape-n ea atîta toamna?/ Ca-ai fost mai tînar decît mine, Doamne,/ Si mult mai verde ca o primavara” ( Si mult mai verde, Doamne ).

Numele celei nenumite se regaseste în ludic si în baladesc – „Cîte-o urma cîte-o urma/ Pîn-oi ramînea farîma,/ Pîn' m-or lua furnicile/ Sa-si cîrpeasca-opincile”. Dulcea ceremonie a mortii capata amploare în Trubadur , în Asfintit de trup , în Marturisire s.a.m.d.

Mai multe poeme se numesc, simplu, meditatii . Este meditatia la o morala amara si absurda – „Plîngea noaptea, ca o femeie parasita,/ Cu fata îngropata în frunze./ Era durerea ei tacuta si amara./ A trai în pacat, însemna întuneric./ Pîna si noaptea ura întunericul./ Ea iubea stelele, iubea lumina felinarelor,/ Iubea împotriva legii lumina” ( Plîngea noaptea ).

Daca poeta ar reduce sentimentul, care, deocamdata, este în surplus, la ceva mai abstract, s-ar obtine versuri de calitate, cum sînt si urmatoarele: „Dac-as mai trai un veac,/ I-as veni mortii de hac./ As plînge-o la mormîntare,/ Din laute si chitare”.

Tradusa în franceza, poezia capata conotatii noi – „Né ni ange ni bète/ L'homme ne saura jamais/ de quel côté s'incliner”;

„Pleure la graine légcre

Sous l'aile de la terre

De dor des rayons

De la paume de l'homme”.

 

 


Home





Intimitate.ro
Alegeti dintr-o sumedenie de intalnire cupluri pentru a gasi persoana potrivita. Cautati prin sutele de mii de profile!
Crestere Potenta
O bogata varietate de produse pentru potenta la preturi excelente la comanda online.