Într-o vreme cînd poezia româneascã oscila între formule estetice diverse, “versul liber” fiind cultivat, totusi, cu precãdere, aparitia volumului Versuri (1966) de Leonid Dimov a însemnat revenirea nostalgicã la poezia de facturã clasicã si întelegerea oarecum diferitã a conceptului de “modernitate”. Cãci, în viziunea lui Leonid Dimov, lirica presupune interesul major pentru formã, incluzînd aici nu numai expresia, ci si realizarea ei, prin pãstrarea si respectarea ad litteram a normelor prozodice, amintind în filigran de poezia clasicã de bunã calitate.
Micile “poeme muzicale, admirabil caligrafiate, de o frumusete usor vetustã”1 - cum inspirat caracterizeazã Eugen Simion creatia de început a lui Leonid Dimov - contineau in nuce predilectia pentru armonia artizanalã a întregului bine construit - aproape rotund -, manifestatã, mai întîi, în poeziile din Pe malul Stixului (1968) si apoi în cele din volumul Semne ceresti (1970).
Pe malul Stixului cuprindea numai sonete; Semne ceresti, în schimb, atestã cultivarea asiduã a rondelului -, prin urmare a unei alte forme fixe de poezie. Surprindem în aceastã activitate poeticã diversã trecerea de la formele (si formulele) petrarchiste si eminesciene, pãstrate cu strictete în sonete, la tiparul mult mai liber al rondelului, pe linia lui Al. Macedonski, în care ritmul si mãsura versurilor puteau varia.
Poet al lucrurilor ce se armonizeazã (ori contrasteazã) prin denumire si culoare - amintind, în aceastã privintã, de Ion Barbu -, Leonid Dimov îsi construieste cu migalã propriul univers liric. Fascinatia lucrurilor este evidentã, dar poetul nu se opreste la imaginea acestora, ci cautã sã le pãtrundã esenta si semnificatia, într-o încercare pe care o fãcuse cîndva si Al. Macedonski într-o poezie din ciclul Poema rondelurilor (1927).
Caracterul dialogal al poeziei dimoviene este anuntat încã din titlu, cãci, întocmai ca Al. Macedonski, el îsi intituleazã textul respectiv Rondelul lucrurilor.
Pe de altã parte, apelîndu-se în cele douã poezii la elemente stilistice identice sau asemãnãtoare, se obtine o tehnicã de prezentare comunã, în care personificarea justificã dialogul (potential) si “povestirea”. La Al. Macedonski, lucrurile “Prind grai aproape omenesc”; la confratele sãu mai tînãr cu peste o jumãtate de veac acestea sînt caracterizate tot prin intermediul unei personificãri: “Cum se mai lasã toate mîngîiate”.
Pãstrînd binecunoscuta schemã rimicã stabilitã de poetul medieval francez Charles d’Orléans, pentru rondelurile sale, Al. Macedonski introduce misterul ca dominantã a poeziei simboliste (românesti) care transcende lucrãrile, cãutîndu-le semnificatia. Oricum, poetul este singurul ins (hãrãzit, am spune) care le poate grãbi destãinuirea/ comunicarea, smulgîndu-le astfel din asteptarea latentã în care s-au scufundat fãrã voia lor. Finalul poeziei, mai ales, confirmã necesitatea depãsirii acestui orizont de asteptare si re-crearea prin artã a unei lumi care nu vrea sã moarã.
I. “Oh! lucrurile cum vorbesc
 -/ -vvv -v-     8/a
II. Si-n pace nu vor sã te lase:
 v-v -v vv-v     9/b
III. Bronz, catifea, lemn sau mãtase
 -/ vv-/ - vv-v    9/b
IV. Prind grai aproape omenesc.
 - - v-v vv-    8/a

V. Tu le crezi moarte, si trãiesc
 vvv-v/  vv-     8/a
VI. Împrãstiate-n orice case,
 vvv-v -v -v     9/b
VII. Oh! lucrurile cum vorbesc,
 -/ -vvv -v-     8/a
VIII. Si-n pace nu vor sã te lase.
 v-v -v vv-v     9/b

IX. Si cîte nu-ti mai povestesc
 v-v -v vv-     8/a
X. În pustnicia lor retrase:
 vvv-v - v-v     9/b
XI. Cu tot ce sufletu-ti uitase
 v- v-vv v-v     9/b
XII. Te-mbie sau te chinuiesc.
 v-v vvvv-      8/a
XVIII. Oh! lucrurile cum vorbesc”.
 -/ -vvv -v-     8/a
Plecînd de aici, pãstrînd. adicã. ideea referitoare la misterul lucrurilor, conceputã, însã, pe linia unei interpretãri mderne (în care singurãtatea funciarã a insului creator capãtã conotatii existentiale), autorul volumului Semne ceresti mãrturiseste astfel încercarea sa de a pãtrunde într-un univers virtual poetic:
I. “O! cît de greu privirea mea strãbate
 -/ -v- v-v- v-v   11/a
II. Prin spuza lucrurilor dimprejur,
 v-v -vvv vv-    10/b
III. Cum se mai lasã toate mîngîiate
 vvv-v -v vv-v    11/a
IV. Si cum mã sorb mereu ca printr-un ciur.
 v- v- v- vvv-   10/b
 

V. Pãrerile de vesnicii uitate
 v-vv vvv- v-v    11/a
VI. Îmbracã azi vesminte de augur.
 v-v- v-v vv-    10/b
VII. O! cît de greu privirea mea strãbate
 -/ -v- v-v- v-v   11/a
VIII. Prin spuza lucrurilor dimprejur.
 v-v -vvv vv-    10/b

IX. Nãluci, identice-n singurãtate,
 v-/ v-vv vvv-v    11/a
X. Au ridicat în fata mea un mur
 vvv- v-v- v-    10/b
XI. Si tot un mur au ridicat în spate
 v- v- vvv- v-v   11/a
XII. De dupã draperia de velur
 vvvvv-v vv-     10/b
XIII. O! cît de greu privirea mea strãbate”.
 -/ -v- v-v- v-v   11/a
La o primã evaluare constatãm cã un continut similar (în datele lui esentiale) este redat prin intermediul formei fixe, a rondelului, în care numai pozitionarea versurilor care se repetã (respectiv: I- VII- XIII si II- VIII) este respectatã. Fiindcã schema rimicã a rondelului macedonskian (abba//abab//abbaa) cunoaste urmãtoarea alcãtuire în poezia lui Leonid Dimov: abab// abab/ ababa. Dar trebuie neapãrat sã mentionãm cã Al Macedonski însãsi, în Poema rondelurilor, utilizase aceastã schemã de mai multe ori. Ea se regãseste în Rondelul cupei de Murano, în Rondelul privighetoarei, în Rondelul ajungerii la cer, dar si în altele, ceea ce demonstreazã cã simbolistul român încercase mai multe scheme rimice, ritmuri si mãsuri în cadrul unei “forme” numai relativ fixe!
Desi ritmul este acelasi (iambic) în cele douã poezii citate, mãsura versurilor diferã: 8/9 silabe la Al. Macedonski; 11/10 silabe la Leonid Dimov.
Totusi, aceste aspecte devin minore pentru lectorul obisnuit, care nu sesizeazã decît apartenenta celor douã poezii la aceeasi formã fixã: rondelul. Mai mult: abordarea temei este asemãnãtoare, ba chiar si exclamatia retoricã existentã la începutul celor douã rondeluri are o functie expresivã identicã:

A: “Oh! lucrurile cum vorbesc”
 -/ -vvv -v-
B. “O! cît de greu privirea mea strãbate”.
 -/ -v- v-v- v-v
Deosebirile nu lipsesc nici ele, iar schemele ritmice le urmeazã îndeaproape.
Dacã în ambele cazuri exclamatia retoricã este exprimatã (prozodic) printr-o silabã independentã accentuatã (-), receptarea obiectivã a realitãtii poetice se traduce printr-un amfimacru (-v-). Asadar, “lucrurile” sînt observate “cum vorbesc” (-v-). Asa procedeazã Al. Macedonski (poetul cãruia îi corespunde versiunea).
Dar în versiunea B (apartinîndu-i, prin urmare, lui Leonid Dimov), amfimacrul corespunde unei simple aprecieri (“cît de greu”   -v-), fiind lãsatã pe seama subiectivitãtii poetice interpretarea respectivei realitãti. Luînd forma unei dipodii iambice legate (v-v-), ea se referã strict la persoana poetului: “privirea mea” (v.v.).
Fie cã “Prind grai aproape omenesc” (A - IV) sau “Cum se mai lasã toate mîngîiate” (B - III), lucrurile - numite la Macedonski (“Bronz, catifea, lemn sau mãtase”), ori numai sugerate la Dimov (“Nãluci, identice-n singurãtate”) apartin unui orizont care se lasã cercetat sau, dimpotrivã, se opune cunoasterii depline.
Replica lui Dimov nu întîrzie asadar sã se producã.
Dacã la Macedonski “lucrurile” erau bine individualizate prozodic (cazurile mobile cerute de punctuatie fiind un argument în plus):
III. “Bronz, catifea, lemn sau mãtase”,
 -/ vv-/ - vv-v
la Dimov, dimpotrivã, ele îsi pãstreazã misterul, totul aflîndu-se dincolo, dupã o cortinã grea si matã:
XII. “De dupã draperia de velur”.
 vvvvv-v  vv-
Curios este faptul cã Leonid Dimov, recunoscut pentru ingeniozitate cu care (în general) îsi alege rimele, nu se îndepãrteazã prea mult, de aceastã datã, de baremurile stabilite de Macedonski pentru rondelul sãu. Platitudinea rimelor maestrului poate fi evidentiatã prin simpla lor enumerare: “vorbesc/ sã te lase/ mãtase/ omenesc// trãiesc/ case/ vorbesc/ sã te lase// povestesc/ retrase/ uitase/ te chinuiesc/ vorbesc”. Nici la Dimov ele nu ies în relief în mod deosebit, desi neologismele par a fi în numãr mai mare: “strãbate/ dimprejur/ mîngîiate/ ciur// uitate/ augur/ strãbate/ dimprejur// singurãtatea/ mur/ spate/ velur/ strãbate”. Dar replica - asa cum se întîmplã si în teatru - se produce într-un registru asemãnãtor, dupã anumite reguli, de obicei respectate. Nici Leonid Dimov nu procedeazã altfel, desi ar fi putut s-o facã.

NOTE:
1 Eugen Simion, Scriitori români de ani, III, Editura Cartea Româneascã, Bucuresti, 1984, p. 266.

Home