PREFERINTELE MELE SE ÎNDREPTAU CĂTRE POETI DE VÎRSTA MEA

   
Cassian Maria Spiridon – Dragă Călin Vlasie narează împrejurările debutului tău în presa literară, care ti-au fost mentorii etc.
Călin Vlasie – Nu as putea preciza o dată anume a debutului meu pentru că, în cazul meu, debutul s-a petrecut în mai multe rânduri. Între primul debut si ultimul debut trecând vreo zece ani. Primele texte publicate, câteva poezii fireste, au apărut în revista liceului de băieti din Pitesti în 1969, pe la 15 ani. În clasa a XII-a am devenit si redactorul-sef al acestei reviste, al cărei nume, Junimea, îmi producea o exaltare nemaipomenită. Eram foarte mândru pentru că reusisem să conving directia liceului să revină la fostul nume (de dinainte de ultimul război) al revistei centenarului liceu înfiintat de Brătianu, liceu care îi avusese ca elevi pe Ion Barbu, Ion Minulescu, Vladimir Streinu, Cezar Baltag, Daniel Turcea. Am debutat deci în Mlădite în 1969, iar în 1971 toamna, redebutam în Junimea. Tot în acel an redactorul-sef al revistei Arges, poetul Gheorghe Tomozei mi-a republicat o poezie extrasă din revista liceului. Pe atunci Arges nu doar că era una dintre cele mai importante reviste literare saizeciste, dar reusise performanta de a crea în Pitesti un nucleu intelectual exceptional. Lucrau pe atunci în redactie Cezar Ivănescu, Florin Mugur, Al. Monciu-Sudinski, Al. Cerna-Rădulescu, Miron Cordun, ca să nu mai spun de numele impresionante ale colaboratorilor permanenti pe care Tomozei îi invita periodic la Pitesti, de la Marin Preda până la Nichita Stănescu. Este extrem de important pentru un tânăr, elev de liceu, să deschidă usa literaturii si să constate că după acea usă se află o încăpere fastuoasă.
    Au urmat alte câteva debuturi. În Luceafărul, în primăvara lui 1973, gratie lui Ion Gheorghe, care încă nu dăduse în patima citirii pietrelor. Munceam pe atunci într-o mină de cărbune de pe lângă Cîmpulung-Muscel si mă pregăteam să sustin examenul de admitere la psihologie-literatură română la Bucuresti, după esecul din 1972 la Iasi. Un episod pe care îl povestesc în recent apăruta mea carte Poezie si psihic. Poeziile mele din Luceafărul nu semănau cu cele publicate în revista liceului sau în Arges si nici cu cele publicate de Nicolae Manolescu în 1978 în România literară, ultimul meu debut, alături de poeziile a încă zece tineri care făceau parte din Cenaclul Centrului Universitar Bucuresti. În 1978, Cenaclul de luni, căci despre el este vorba, încă se numea Cenaclul Centrului Universitar Bucuresti. La 25 de ani, eram unul dintre cei mai bătrâni debutanti, abonat al debuturilor succesive si aproape nesfârsite.
    Publicarea în revistă nu este însă, după opinia mea, singura formă de debut. La fel de important mi se pare debutul în „revistele vorbite“, în cenacluri adică. Si aici am avut parte de mai multe debuturi: în cenaclul literar al liceului, apoi al orasului, al revistei Amfiteatru, si, în sfârsit, în Cenaclul de luni.
    Mentorii mei nu au fost persoane în viată. În 1969 nu mai trăiau nici Bacovia, nici Ion Barbu, nici Arghezi, nici Vergiliu, nici Poe, nici Rimbaud, nici Bertrand, nici Tzara. Saizecistii nostri erau atât de omniprezenti, iar poezia lor anistorică atât de contrastantă fată de ceea ce mi se întâmpla mie în fiecare zi, încât preferintele mele se îndreptau spre poeti de vârsta mea, din clipa în care mi-am dat seama că există foarte multi tineri care vor să scrie altceva, care au alte crezuri estetice si morale.

 MI-E FOARTE GREU SĂ JUDEC CINE PE CINE A INFLUENTAT: MANOLESCU PE NOI SAU NOI PE MANOLESCU

Cum s-a născut „Cenaclul de Luni”? din cîte stiu ai fost unul din întemeietori. Cîteva amintiri de la întîlnirile acestui Cenaclu.
Cenaclul de luni s-a născut practic în acea atmosferă de refuz a normelor estetice oficializate creată de tineri scriitori, poeti în majoritate, care nu se simteau deloc în largul lor nici la cenaclul lui Păunescu, nici la cenaclul lui Cezar Ivănescu de la Luceafărul, nici la Amfiteatru, nici la cel al UTC-ului. Prima încercare de grupare a tinerilor poeti, studenti în Bucuresti, într-un alt cenaclu s-a întâmplat în primăvara lui 1976 la Casa de Cultură a studentilor „Gr. Preoteasa“. Eu, Gabriel Stănescu, Dinu Adam si altii de care nu-mi mai amintesc acum, ne-am întâlnit la „Preoteasa“ (majoritatea frecventam cenaclul Amfiteatru, dar si Cenaclul Charmides de la Facultatea de filozofie condus de N. Tertulian si Junimea condus de Crohmălniceanu, la Filologie), ne-am mărturisit intentiile, dar în clipa în care tov. Bontas, presedinte al Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti din Bucuresti, ne-a obligat să întocmim un regulament de functionare aprobat bineînteles de el si probabil de CC al UTC, eu m-am retras spunându-le prietenilor mei că nu pot accepta un astfel de târg. Nu toti au refuzat, iar acest cenăclut a continuat până în februarie 1977. Naiv, am crezut că toti vor refuza târgul cu Bontas. Abia în februarie 1977, într-o seară, am aflat că amicii mei nu renuntaseră si că în răstimp se întâlniseră în fiecare duminică la „Preoteasa“ si că se alăturaseră grupului initial si studenti de la filologie: Radu Călin Cristea, Ion Stratan, Florin Iaru, Traian T. Cosovei etc. Ei bine, în acea seară mă aflam, tot la „Preoteasa“, în redactie la Convingeri comuniste (eram redactor la COCO, redactor-sef fiind tânărul asistent univ. Vasile Macoviciuc) când pe usă a intrat un băiat desirat si extrem de amabil care ni s-a plâns că au si ei un cenaclu în care, din păcate, se ceartă „ca chiorii“ si, si mai din păcate, nu au unde să publice si că dacă dvs. d-le prof. ati fi de acord să ne publicati bla bla, glas subtirel, emotie gâtuită. „Care cenaclu?“ l-am întrebat pe Radu Călin Cristea. Am aflat cu surprindere care cenaclu si bineînteles că i-am povestit ce se întâmplase cu nouă luni înainte. Bla bla. Destindere usoară. Zic din nou: cu publicatul nu-i problemă, problema e cu cenaclul acesta. E nevoie de un critic consacrat. Un Simion sau un Manolescu. Vorbeste cu ei. Dar eu îti spun că Simion n-o să accepte, e prea bătrân să mai înteleagă ce facem noi, Manolescu însă, da. Dacă acceptă, atunci în 2 săptămâni putem să avem prima întâlnire. Bla bla. După încă o săptămână Radu a confirmat acceptul lui Manolescu, iar peste altă săptămână, joi, 3 martie 1977 s-a petrecut prima întâlnire a Cenaclului de luni. Am citit eu, din partea „filosofilor“ si Vasile Poenaru din partea „filologilor“. Am fixat ziua de joi în mod intentionat pentru a bruia cenaclul Amfiteatru. A doua zi s-a produs nenorocirea.
    Prima sedintă a Cenaclului de luni a trecut la 24 de ore de cel mai devastator cutremur. S-a reluat abia prin octombrie la Catedra de limba si literatura română de la Facultatea de filologie, clădirea de la „Preoteasa“ fiind închisă pentru renovare si acolo a continuat până în vara lui 1978. Abia pe la sfârsitul anului 1979 l-am botezat chiar asa, „Cenaclul de luni“, la propunerea metodistei de la „Preoteasa“, Liliana Dumitrescu, mai mult din lipsă de inspiratie. Radu C. Cristea insista să-l numim „Emil Botta“, nume neacceptat de majoritatea cenaclistilor. Manolescu, liberal, ne-a lăsat să ne batem capul vreo doi-trei ani, dar când a auzit propunerea Lilianei Dumitrescu a râs si a zis „De ce nu!“. Desi initial sedintele se tineau joi, din toamna lui 1978 ziua de întâlnire s-a schimbat cu cea de luni dintr-o simplă întâmplare: luni după-amiaza era singura zi când Manolescu nu avea cursuri, asa încât ora opt seara convenea tuturor.
    Prin Cenaclul de luni au trecut, până în 1983 când a fost desfiintat, sute de scriitori, din toate colturile tării. Practic, din 1980 a devenit un cenaclu national. Manolescu a crezut initial că va găsi câtiva studentasi cu bubulete pe frunte, iubitori de poezie si literatură. În primii ani a avut parte de surpriză după surpriză: poetii care citeau, nu prea semănau unul cu altul, nu scriau adică la fel, ceea ce îi unea era structura diferită a discursului, concret, vorbăret, mă rog, colocvial, impregnat de ironie, se râdea nebuneste ori de câte ori versurile aminteau de existenta de zi cu zi, o poezie diferită de cea a saizecistilor în mare vogă, o poezie care trimitea mai mult la avangardisti, la Bacovia, la Tonegaru, la Dimov, la poetii generatiei beat, la acel tip de poezie extrasă din concretul „eu“ si care ritma stilistica trăirilor cotidiene, nicidecum construită din alăturări de substantive lesinate, din verbe eroice, din adjective suave sau din cuvinte-simbol scrise cu majusculă. În fiecare luni seara se derulau, cum am spune astăzi pe internet, instantaneu si netrucat, paginile celei mai frumoase reviste literare vorbite, căci de publicat nu se prea putea pune problema. Dl Manolescu ne sfătuia să publicăm oriunde, numai să publicăm: în reviste studentesti, în cele marginale, oriunde vigilentei cenzuri îi picau ochii de somn. Bun pedagog, Manolescu stimula competitia. Vorbea întotdeauna la urmă, iar luarea lui de cuvânt făcea tot atât cât o cronică favorabilă publicată în România literară. Astăzi, după 25 de ani, mi-e foarte greu să judec cine pe cine a influentat: Manolescu pe noi sau noi pe Manolescu.
    Despre Cenaclul de luni ar trebui scrisă o carte, sau mai multe, influenta lui fiind uriasă, comparabilă cu cea a Zburătorului lui Lovinescu. Noi stiam acest lucru încă de pe atunci. Asta nu înseamnă că generatia ’80 se confundă cu Cenaclul de luni. În epocă a existat un soi de sincronism, aceleasi idei, aceeasi estetică au apărut simultan în mai multe centre culturale, la Cluj, la Iasi, la Timisoara. Cenaclul de luni însă a functionat ca un creuzet, ceva similar cu evenimentele din Bucuresti din decembrie 1989. De fapt, anii 1977-1980 au produs o revolutie culturală desăvârsită politic si social în 1989. Iată de ce ceausistii, culturnici sau / si aparatnici nu au înghitit niciodată fenomenul optzecist. Nici până în 1989, nici după 1989. Iată de ce s-a dorit si încă se mai doreste ca această generatie să fie considerată o „generatie pierdută“. Toate grozăviile care au fost „demascate“ despre ideologia si spiritul critic ale acestei generatii, despre estetica ei, sunt, ca să psihanalizăm putin, vorba lui Doru Mares din anii Cenaclului, reflexe primitive ale temerii că ierarhiile literare si culturale comuniste, prestabilite o dată pentru totdeauna de un Dumnezeu ateu, fireste, sau mai precis de burghezia culturală comunistă, nu trebuie să fie atinse.

Care  a fost odiseea aparitiei volumului tău de debut, Neuronia?
Manolescu, spuneam, ne sfătuia că e bine să publicăm oriunde, la România literară sau Luceafărul neavând nici o sansă. Era necesar să apară tipărite textele noastre pentru a fi marcate într-o istorie de necontestat. Am publicat în COCO, în „Opinia studentească“ si în Arges – reviste mai putin „importante“ pentru cei de la cenzură. Asteptam din 1978 să-mi apară primul volum. Depusesem si eu si Matei Visniec volumele noastre la Editura Eminescu în 1978, dar, după trei ani, desi Daniela Crăsnaru ne soptise că volumele noastre aveau cele mai bune referate si cele mai mari sanse să fie premiate si implicit tipărite, V. Râpeanu ne-a tras clapa. Asa că în 1981 (anii treceau…), sfătuit de Manolescu, am găsit formula cu placheta introdusă în paginile revistei, plachetă pe care o obtineai împăturind paginile mari. Criticul Sergiu I. Nicolaescu, redactor-sef al revistei Arges, a acceptat propunerea mea care continea, „diplomatic“ o mică postfată semnată de Manolescu (N.M. mă „asigurase“ că nimeni nu va scrie de rău) si în numărul din septembrie 1981 a apărut Neuronia, în suplimentul literar, fără să mi se schimbe o virgulă măcar. Îi port lui Sergiu I. Nicolaescu o recunostintă specială, practic el este întâiul meu editor, dar si lui Manolescu care a regizat debutul meu editorial. Ce s-a întâmplat la câteva săptămâni e o poveste lungă. Scânteia, prin C. Stănescu, m-a atacat dur la modul cincizecist, mod care credeam că e îngropat, sub un titlu infernal: „Megalopsihia si avatarurile ermetismului gratuit“. Cel mai tare a pătit-o Sergiu, care si-a rupt o perehe de pantofi tot făcând drumuri între redactie, judeteana de partid, comitetul judetean pentru cultură si educatie socialistă, securitate si comitetul culturii si educatiei socialiste de la Bucuresti. Sergiu I. Nicolaescu este însă aceeasi persoană care pe atunci a publicat si alti optzecisti, poeti, în paginile Arges-ului, desigur incomozi, care a găzduit si premiat pe cei mai importanti poeti optzecisti studenti într-o finală a „Cântării României“ la Pitesti, prin 1978. Pentru tinerii de azi „Cântarea României“ si poetii optzecisti par cuvinte de nealăturat. Dar pe atunci, singura posibilitate de a convorbi liber era să folosesti chiar mijloacele si formele inventate de „dusman“. Asta nu au stiut ei, iar noi am profitat din plin.

 NINGEA AL DRACULUI SI EU TRĂGEAM CU SANIA MICUL MEU O.Z.N. MULTIPLICAT

Cum s-a manifestat cenzura timpului asupra celui de al doilea volum de poeme Laboratorul, transformat în unul spatial de cerberii ideologici?
Bineînteles că după indignarea proletară din Scânteia, nu am mai publicat nimic până prin 1983 când tot Sergiu I. Nicolaescu mi-a găzduit o rubrică, tot în Arges, „Poezie si psihic“, si ea desfiintată după o vreme. Sergiu însă, nici în acest text, care apărea în serial, la distante rare, timp de vreo doi ani, nu a intervenit cu absolut nimic. Nu acelasi lucru mi s-a întâmplat la Editura Albatros. Între timp Neuronia apăruse în „Caietul debutantilor – 1980-1981“, în 1981, pentru concursul din 1980. În 1981, volumul meu a fost în sfârsit premiat, primind „viza“ de aparitie în volum separat. A apărut abia în decembrie 1984 după ce în aprilie prima variantă a fost topită în urma unui referat dărâmător al lui Liviu Călin, referat pe care mi l-a citit jenat Mircea Sântimbreanu, pentru a se scuza într-un fel, si care demasca si înfiera influentele „naziste“ (!!), pe filiera Nietzsche, din poezia mea. Cauza era în altă parte: Vadim publicase Idealuri care continea fraze antievreiesti si cenzura a cerut ca tot ceea ce era în tipar în acel moment să fie recitit, cu infinită vigilentă si pentru fiecare volum să se întocmească un nou referat. Liviu Călin a văzut în mine probabil un antisemit. Cartea mea a căzut deci. Mircea Sântimbreanu mi-a sugerat să schimb întreg textul cărtii si să amânăm aparitia către sfârsitul anului. Asa că am adus alte cicluri din cartea mea (varianta topită continea textul „Întoarcerea în viitor“, care a apărut în 1990), si am propus ca titlu „Laboratorul“ (gândindu-mă, în afara conotatiilor estetice, în secret, că România toată e un anume fel de laborator si că eu însumi lucram într-un laborator … de sănătate mintală, la Pitesti, ca psiholog-logoped). Redactorul cărtii, Gabriela Negreanu, în care avusesem deplină încredere, m-a năucit: pentru fiecare poezie din noua carte a insistat să-i dezvălui mesajul! Cred că ea a fost artizanul titlului final Laborator spatial si al subtitlului „poeme SF“ – în texte n-a umblat pentru că acolo unde ea a umblat am scos definitiv textul. Am fost fericit că măcar poemele sunt intacte. Schimbarea cu „spatial“ si „poeme SF“ am descoperit-o când mi-au parvenit exemplarele de semnal. Decembrie 1984 a fost o lună cu zăpezi cumplite, am primit semnalele si câteva zeci de cărti prin postă. Le-am cărat de la postă pe sanie. Ningea al dracului si eu trăgeam cu sania micul meu o.z.n. multiplicat. Pe copertă, la sugestia mea, Tudor Jebeleanu desenase un războinic cu chipul în profil, plin de gândiri si gata de luptă cu un dusman monstruos si vesnic.

Consideri, cum atentionează Gheorghe Crăciun în prefata la antologia bilingvă Neuronia (2003), c-ai fost marginalizat ca poet, trimis prin titlul Laboratorul spatial, către ceea ce el sugerează, poezia S.F.?
Nu. Mai degrabă m-am auto-marginalizat. La un anumit moment mi-am dat seama că universul meu imaginar este jignitor fată de o existentă reală insuportabilă. Până prin 1983 încă circulam prin tară, la Bucuresti, la Târgu-Neamt, la Sighisoara. Mă întâlneam cu mai toti colegii mei de generatie, schimbam idei, ne citeam între noi, adăugam pagini noi revistei vorbite din anii studentiei. După 1978 plecările mele s-au rărit tot mai mult. Până la 30 de ani ai dreptul să spui că esti genial, după 30 de ani trebuie să iei în serios propria ta devenire si să te comporti normal, echilibrat, hotărât. Tensiunea intuitiilor si a textelor mele îmi producea necesitatea extragerii din „eu“-rile cotidiene, din „literatură“. Singurul lucru care m-a interesat constant până în 1989 a fost poezia mea si nu literatura. Literatura decolorează poezia, opera. Cine crede în operă nu poate să ia foarte în serios si relatiile extrinseci operei. Literatura, sursă de relatii exterioare, controlabilă, usor psihopată, redundantă în fond, obiectivatoare la un mod penibil te îndepărtează de substanta autentică si infinită care este trăirea în si prin operă. Altfel, autorul operei devine activist. Eu nu pot fi activistul propriei mele opere. Schizoidia trăirii în si prin operă are cel putin un avantaj: gradul de moralitate este maxim. Ori opera nu se naste din ambiguităti morale.

 DACĂ N-AR FI FOST RĂSTURNAREA DIN 1989, N-AS FI PUTUT EVOLUA CA SCRIITOR

Te-ai Întors în viitor  în 1990, cu o carte cu acest titlu, scrisă însă între 1981-1989. Dacă n-ar fi fost răsturnarea din ’89 ai fi putut să-ti publici volumul?
„Întoarcerea în viitor“ din 1990 este o altă parte a Cărtii mele, ca si „Un timp de vis“ din 1993. În 1984 a fost practic interzisă. Am avut două nesanse: de a dori să scriu decât o singură carte si de a fi obligat să fragmentez tipărirea cărtii mele. „Actiunea interioară“ din 1999 este Cartea mea, unica. Ar fi trebuit să apară în 1989, când am scris, în februarie, ultima poezie si nu în 1981, nici în 1984. Împrejurările m-au determinat să fragmentez continutul acestei cărti. Restul e literatură.
Dacă n-ar fi fost răsturnarea din 1989 n-as fi putut evolua ca scriitor. În epocă, mai ales în ultimii ani, mă gândeam tot mai des că voi fi un scriitor postum. Mă si pregătisem psihologic să devin un scriitor postum. În adolescentă am fost impresionat mai mult de Bacovia si nu de Blaga. Bacovia, „minorul“ (cum îl catalogase prost Călinescu) luminează orbitor întreaga poezie modernă românească. Bacovia s-a înăltat în cerul cuvenit abia după moartea lui, gratie si generatiei mele. Deci se poate si asa.

Consideri poemul ca „produsul propriu si unic al poetului care nu trăieste în mod absolut nici în lume, nici între cuvinte, nici în plan ideal, nici în plan real, nici în plan impersonal, dar nici în plan personal, ci într-un laborator poetic populat cu fapte reale si cuvinte supuse si unele si altele observatiilor, probelor, experientelor si experimentelor cele mai imprevizibile”. Propui si practici o poetică cu mult diferită de cea promovată de cei care au frecventat Cenaclul de Luni. Fapt, din păcate, prea putin remarcat. Care ar fi cauza? Cum îti explici acest hiatus de receptare?
Poetica mea încurcă oarecum cele câteva automatisme, care se tot repetă de vreo două decenii, despre modernism si postmodernism. În Poezie si psihic, jurnalul meu „de creatie“ început pe la 18 ani în 1972 si încheiat în 1990, publicat luna aceasta, noiembrie, a anului 2003, se regăsesc toate intuitiile, tezele, trăirile mele referitoare la „poetic“, „poeticitate“, „real“, „construct personal“, „psiheism“, „teoria generală a sistemelor poetice“, „cerebralitate“ etc. Toate aceste observatii făcute în timp particularizează, explică, dacă se poate asa ceva, poezia mea. Faptul că poetica mea e diferită fată de cea / cele a / ale poetilor Cenaclului de luni măreste valoarea acestui cenaclu care a promovat diversitatea. În aparentă, poetii de la Cenaclul de luni păreau asemănători, în realitate, ei erau si sunt foarte diferiti unii fată de altii.
E o pură diferentă de metodă: eu am venit dinspre stiintele sociale, dinspre psihologie, pe care am practicat-o vreo 13 ani, întâi într-o scoală ajutătoare, apoi la un centru logopedic si, cel mai mult, într-o clinică de psihiatrie, până prin vara lui 1990. Am studiat cu atentie si m-am confruntat cu forme ale limbajului defectual, ale personalitătii psihopatologice. Observatiile cotidiene profesionale, observatiile consecvente despre propria mea interioritate, despre mecanismele care produc poezia, propria mea proiectie a realitătii înconjurătoare, m-au preschimbat din privitor si utilizator al ceasului într-un individ care se simte mai bine dacă demontează si remontează functiile interne. Fac parte din acea categorie a poetilor alimentati nu atât de furia poetică, cât de o curiozitate a procesualitătii si de încercarea de obiectivare, nu atât de dorinta de a provoca un proces, cât de dorinta  de a-l stăpâni, de a-i detecta constantele si imprevizibilitătile.
Poezia mea poate fi interpretată si ca o tensiune maximă a cuplurilor de dualităti în rezonantă cu totul. E o viziune a interdependentelor multiple, a spatiilor virtuale, cu mult înainte de aparitia internetului, fără a putea vreodată să tragi o linie fermă între concret si imaginar, între timp subiectiv si timp obiectiv, între liniste si zgomot, între mijloc si scop, între formă si fond, între artificial si natural – cu sigurantă este o trăire în real resimtit ca un tot al unei subiectivităti în actiune. Poeticul se extinde la infinit si devine un adjectiv al fiintei concrete, al psihismului fenomenal. Am fost mai putin interesat de cum mă văd altii, de cum sunt receptat si mai mult de cum mă trăiesc pe mine.

 METAFORITA ESTE UN EXCES AL POEZIEI MODERNISTE

Care este miza ta poetică? Te consideri un poeta artifex, cum te cataloghează Gheorghe Crăciun?
Gheorghe Crăciun, unul dintre cei mai rafinati teorieticieni ai fenomenului literar, este si unul dintre cei mai subtili cititori de texte literare, capabil de un spirit critic pe care putini critici literari „profesionisti“, de azi, îl dovedesc. De altfel, cei mai importanti scriitori optzecisti sunt dublati de un acut spirit critic. Iată un motiv pentru care criticii literari optzecisti nu au aceeasi notorietate cu a poetilor, prozatorilor, dramaturgilor optzecisti. Dacă în cazul generatiilor anterioare, conform teoriei lui Călinescu, criticul trebuia să „rateze“ alte genuri pentru a-si detasa propria artă, optzecistii procedează invers: topesc, fără a rata, spiritul critic în corpul textului. O astfel de practicare a spiritului critic ocoleste judecăti penibile despre unul sau altul. E de ajuns să-l recitim pe Călinescu, pentru a constata defectul metodei. Îi prefer pe Crăciun, Cărtărescu, Iova, Ioan Moldovan, Antonesei si nu pe Teposu, Cistelecan, Buduca, Perian etc. În măsura în care acestia din urmă produc o critică didactică, reflexiv-istorică, opera lor poate regla sistemul valoric. Floricele de stil amestecate cu parfum de intuitii, nu induc o operă critică. Nu facem critică de poezie sau proză pentru că am ratat în tinerete poezia sau proza si credem că suntem în drept să cercetăm un gen sau altul doar pentru că ne-am atins cândva de structurile intime ale poeziei si prozei si pentru că utilizăm tehnologia limbajului critic. Si metoda critică are nevoie de o scuturare a judecătilor unipolare. Criticii nu se împart în „impresionisti“ si „obiectivisti“, în „senzitivi“ si „cerebrali“, cum nici poezia nu este rodul exclusiv al „senzitivitătii“ sau al “cerebralitătii“, al „naturalului“ sau „artificialului“. Critica literară care îsi sprijină judecata pe formulări sententioase, de dragul retoricii didactice, este o critică suficientă, întâmplătoare, de identificare si atât. Critica literară, pluristructurală, metodologică, pregăteste viitorul bun-gust si bun-simt  al viitorului grad de culturalitate sau de rafinament cultural interiorizat.
Gheorghe Crăciun este poate cel mai important spirit critic al momentului, nefiind interesat de critica si istoria literară propriu-zise, asa cum acestea sunt întelese de la Maiorescu la Manolescu si, să zicem, N. Oprea. „Poeta artifex“ la Crăciun are alt sens decât ar putea să aibă la un critic „de meserie“. El este printre putinii care au înteles că viziunea clasică a utilizării discursului critic este în impas. Iată de ce criticii literari optzecisti, plăcut acumulativi altcum, nu au reusit să schimbe paradigma critică asa cum colegii lor de generatie, poeti si prozatori, au făcut-o în poezie si proză. Cel putin până acum.

Dacă simbolistii si-au propus să ia gîtul elocintei, tu vrei să alungi metafora din poezie. Metaforele le consideri „o jignire  a existentei”. După moartea metaforei ce mai rămîne în poezie?
Rămâne „constructul poetic“ care nu înseamnă nici metaforă sau alt procedeu aiuritor stilistic, nici discurs sau elocintă, nici temă, nici subiect liric, nici meta-limbaj. Oricare caracteristică în exces, din cele enuntate mai sus, micsorează conceptual poezia. După câteva mii de ani de poezie putem discuta în termeni de legi si caracteristici ale poeziei si poeticului care determină valoarea. „Constructul poetic“ derivat din „constructul psihic“ nu poate fi redus la o anume  parte a sistemului integral, cum nici psihismul concret uman al unui om concret nu poate fi redus doar la functii de perceptie sau numai de gândire. Metaforita este un exces al poeziei moderniste. Eu am intuit acest fenomen pe la 18 ani. Excesul indecent de metaforă plasează poezia în impersonal si anistoric – ceea ce vine în contradictie cu trăitul concret, personal si istoric. Psihologia m-a ajutat, ca metodă, să înteleg mecanismele poeticului mai bine. Psihologia, însă, nu te ajută să dimensionezi valoarea, de acest lucru se ocupă spiritul critic. Numai că eu am extins caracteristicile presupus postmoderne ale poeticului nu doar la realul trăit, la biografism, subiectivitate, ci si la imaginar pe care, din moment ce îl percep ca fiind concret, îl resimt ca pe o altă dimensiune a realului. „Aceste lucruri există pentru că sunt imaginare“. Am găsit această frază la Anatole France pe la 25 de ani si am avut revelatia propriei mele gândiri. Anatole France nu s-a gândit niciodată la consecintele unei astfel de revelatii.

 PROFESIA DE EDITOR ESTE A TREIA MEA PROFESIE IMPORTANTĂ

Esti un editor de succes. Editura Paralela 45 s-a impus ca una dintre primele patru-cinci edituri importante pe plan national. Cum ai ajuns la această performantă managerială (întreb pentru că este destul de răspîndită prejudecata că un poet n-ar avea astfel de abilităti)? Cît din energia creatoare a poetului si eseistului care esti îti absoarbe editura si nu mai putin revista pe care o conduci?
Renuntând complet si la psihologie pe care, spuneam, am practicat-o vreo 13 ani, dar si la poezie, în acelasi timp, în 1989 – în 23 decembrie la psihologie, în 11 februarie, la poezie. Eu sunt un fost poet si un fost psiholog. Profesia de editor este a treia mea profesie importantă. Am avut câteva intuitii în urmă cu 14 ani pe care mi le-am dezvoltat în timp punându-mă serios pe studii economice, de marketing, de tehnică editorială, de poligrafie. Cu managementul propriu-zis mi-a fost mai usor pentru că, derivând din tehnici de creativitate si din psihologia interrelatiilor, nu am făcut decât să aplic cunostintele proprii de psihologie. Editarea te transformă într-un scriitor complet, chiar dacă aproape întreg timpul ti-l petreci în editură, iar capul tău e pătruns pe dinăuntru de un nor urias de cifre. De un an am renuntat să mai conduc revista Calende, fireste din lipsă de timp, dar si din dorinta sinceră si responsabilă de a nu încurca lucrurile.

Ce ne poti spune despre reverie si poezie, de altfel tema numărul 4 (iarna-2003)?
„Reverie si poezie“ este o temă tipică poeziei si esteticii saizeciste, moderniste în general. Nu o resimt ca pe o temă proprie poeziei mele. Nu-mi aduc aminte de prea multe momente de reverie. Timpul trăit nu mi-a permis luxul reveriei. Când esti în război permanent cu un „în-afara-ta“ care nu ti se potriveste deloc, nu ai timp pentru reverie. Poeziei ultimilor 25 de ani i-a scăpat, din fericire, experienta reveriei existentiale. Reveria este un termen boieresc, si numai de boierie nu am avut parte. Prefer termenul de revelatie celui de reverie, chiar dacă acesta din urmă are o conotatie psihologică precisă.

Cîteva cuvinte despre revista de cultură poetică POEZIA.
Ce să spun? Să rămână pe mai departe si cât mai mult timp o revistă, asa cum spui, de cultură poetică, un poetic extins, generator de bun-gust. Pedagogia poeziei nu e mai prejos decât algoritmii intrinseci ai poeziei.


Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON

Home