TINERI AUTORI

Andreea VELEA

 

a ramas soarele peste noapte

 

vremea era demult atunci,

era frig sau era cald.

eram întreg la suflet, mai ales.

dincolo de sunetul clopotului

eram fum de apa vie. eram si noi.

 

de departe se vedea doar coiful

Magului.

la stînga lui era o femeie. de treaba femeie.

la dreapta, un barbat întreg la suflet.

 

peste tot, eram si noi.

De ce?

 

noi n-am încaput nici în cerc.

nici în afara lui.

de aceasta, nici în timp.

 

daca ai existat nu stie Magul.

e mult gol de vreme de-atunci.

 

la stînga e alta femeie de treaba.

la dreapta, barbati în putere.

 

peste praf a batut soarele.

 

***

azi m-a prins steaua rea

 

de picior.

asa cazatoare cum era.

m-a prins de un brat. si de un picior.

 

pe fundul fîntînii se juca steaua.

cu melcisori de apa dulce.

umezi,

ca palmele meduzei.

 

asa cum era, cazatoare era.

cum era cazatoare,

steaua lumina bratul gol

ca o ramura de nuc. fara coaja.

un brat alb

ca însingurata casa. a melcilor de apa dulce.

 

si, draga de ea,

cu aripi rotunde. si cu sclipiri în colturile

ei multe

în jurul meu

alerga. venise de o vreme si noaptea.

 

asadar era tîrziu

(nu se stie pentru cine)

cînd am ajuns pe munte

fara brat, fara picioare. si alte acareturi.

 

si fara sa-mi aduc aminte

de pierderea gestului.

sau de oboseala mersului.

 

ca o stea cazatoare, cadeam prin fîntîni.

 

 

K. Kilimanjaro, muntele de crengi

 

Muntele avea ochi întreg în frunte.

Si oase lungi din crengi.

Si coaste lungi si încovoiate,

ca luna în primul patrar.

 

Si au înghitit tot cerul.

 

Îmi bate soarele în piept.

Ca sa vada si celelalte oase

încotro sa creasca, zimtate.

Si taioase, si arcuite,

întoarse spre dungile cerului.

 

Îmi întind mîinile sau crengile,

sa cuprind aerul ramas lînga soare.

 

Îmi lovesc pieptul

cu pumnul abia înflorit,

ca sa pot rasturna cresterea lumii.

 

Am rasarit dintre crengi sidefii,

din vaza de lînga fereastra albastra.

Vreau sa te vad mirîndu-te

de copacul cu oase,

de razele din scoarta.

 

Ai sa-ti recunosti îngerul, Doamne?

 

 

J. Jocul de-a ochii si de-a dintii

 

Mi-au crescut ochi de sopîrla

în umbra mîinii drepte.

Ei vor sa vada mai bine pe unde calc.

Sa nu ma împiedic prin cer de ceilalti.

 

A fost o vreme

cînd li se strivea pleoapa în saruturi solare.

Si dintii sfîsiau aripi înfipte în umeri.

 

Si au cîntat la nunta aceea

o vioara si înca o vioara, mai albastra.

Aveau trupuri lemnoase, din lemne de ceara.

 

Uita-te în ochiul meu,

care vede si alte porunci.

El vede tot ce ramîne în urma.

Sa-ti închipui o ardere veche,

în urma tot pajisti de foc.

Si ceara topindu-se înca.

 

Cel cu doi ochi nu va întelege.

 

Uita-te acum la dintele meu,

cum sfîsie aripi înfipte în umeri.

Doar dintele meu e nebun dupa aerul lor.

 

Cel cu doi dinti la fel nu va întelege.

 

Lumina se îndoaie dupa clipirea pleoapei,

cum se îndoaie dupa noapte ziua.

 

Cel cu doi dinti la fel va crede.

Ca aripa se termina unde începe umarul tare.

Ca si cînd casa ar fi totuna cu sarpele casei

 

În jocul acesta pier stirbii si orbii de-a valma.