Hugo Gutierrez VEGA
Din nou cade deasupra casei
talazuirea instantanee a lunii.
Noaptea se înflacareaza
si se simte
invazia albinelor argintate.
Noaptea raspunde
printr-un zumzet neîncetat.
Ora de intrare în oras
trebuie sa fie aceea a asfintitului,
cînd soarele atinge turnurile
si biserica capata contururi
aurite neclare.
Cîmpul
sub forma a milioane de pasari
invadeaza orasul.
Tremura laurul
vizitat de aripi
iar amiaza devine un cînt neîncetat
pe care doar vîntul îl poate descifra.
Cînd vine noaptea, tacerea
întrerupta de scurte rumori
straluceste în aerul caldut,
si arborii tac.
Zboara prevestirile
peste inimile treze
sub greutatea laurului.
Ceva se ghiceste,
si moartea îsi înalta secera lunii
deasupra turnurilor nocturne.
I
Înalta, în aceeasi amiaza
a acestui vis pe care vîntul mi-l rapeste,
te vad ajungînd tacuta,
cu mîinile deschise
în lumina stinsa
a acelor zile.
Pentru a-ti simti corpul
trebuie sa sterg toate lucrurile
în care tu nu existi.
Reusesc s-o fac.
Poti sa vezi asta, nimic nu s-a schimbat.
Sîntem într-o dupa amiaza
într-un octombrie palid,
frunzele se rotesc în acelasi parc
iar batrînul eucalipt se-nfioara.
Ma apropii de tine
si vazduhul nu ne observa.
Mîinile mele deja îti mîngîie sînii.
Nimic nu se misca.
Doar rîul curge
pe sub podul de ieri.
Chipul apei ne pastreaza
imaginile.
Poate ca este ora sapte în aceeasi amiaza,
în aceeasi lumina
si sub cerul transparent
al aceleiasi amieze pentru totdeauna a noastra.
II
Cum am lasat sa treaca acele zile,
fara sa le prind de plete
fara sa le simt
istovite la pieptul meu.
Astazi în zorii tremuratori,
Sub un polog reavan
mi le amintesc
si le urmaresc de-a-lungul strazii înguste.
Alearga cu mine cîinii noptii
– Ogarii ceresti,
îndureratii cîini ai infernului?-
La capatul strazii stau zilele,
aproape sa le atingi cu mîna.
Pot sa le simt mîngîierea
pe obraji
si desi nu sînt aceleasi
cele care au plecat,
le voi deschide usa.
VI
Toamna...
Au disparut cuvintele
si în singuratatea miezului zilei
se desfac privirile.
Ma întreb daca trebuie sa povestesc
despre lucrurile care mi se întîmpla
sau sa ma tînguiesc în fata soarelui
pentru aceasta absenta a preocuparilor.
Nu foloseste la nimic sa ne plîngem
din cauza timpului
sau pentru ca ne ataca
noi forme ale singuratatii.
Gata cu privitul pe fereastra:
aici este soare,
norii se misca lent,
fiintele trec
si exista timp,
exista timp,
exista timp pentru a nota aceste lucruri
si pentru a comite inevitabilul plagiat
al unui poem.
Asemenea celui care în timpul visului
construieste punti catre fericire
si o lovitura a zilei îl va expulza din visul sau,
tot asa cel care încearca sa schimbe viata
si ajunge la o fundatura
care îl obliga sa accepte prezentul;
asemenea celui care vede lucrurile
si simte ca sînt fructe ale inventiei sale,
si deodata afla
ca orele, zilele,
frumoasele anotimpuri, tacerile,
calmul, fiintele omenesti si vuietul
sînt doar conspiratori
uniti împotriva propriului sînge,
asemenea marinarului ce arunca ancora
în mijlocul marii,
sperînd ca portul visului sau
va aparea odata cu fantasmele lunii.
Asemenea lor sîntem
tu, eu si cei care s-au dus
si au visat la o realitate
inventata în vis.
Astfel,
fara ca oglinda
sa poata sa o spuna,
fara ca mîna ta
sa cerceteze noile riduri,
ignorata geografie
a celor trecute
dulce
asemenea ondulatiei marii
astfel
te ating si împreuna întarim
aceasta palisada
pentru ca timpul
sa nu mai fie
sau sa fi trecut,
sau sa fie
ceva inventat
si nu mai putin real
decît geografia deformata
a corpurilor
învinse
de curgerea rîului impur.
I
Dupa amiaza
cautam trifoi
cu patru foi.
Cerul
anunta furtuna.
Mi-ai spus
ca îti era teama,
o anxietate nedefinita,
ceva asemenea unui nor
acoperind soarele.
Putin ajuta
mîna mea
într-a ta.
La caderea ploii
nici macar
n-am încercat sa fugim
de sub micile ei picaturi.
Am deschis larg ochii
si în cîmpul
de trifoi
cu trei foi
am ramas
simtind
cum teama ta
se risipea odata cu ploaia.
II
De copil
toti spuneau
ca nu avea
notiunea timpului.
Ramînea privind
asfintitul
iar noaptea
îsi agata privirea
de scînteierea
unei stele.
Zilele sale erau
asemenea unei succesiuni
de minute în extaz,
o curgere de lumina
caldura,
strazile cu lume,
marea lacrima
a lunii.
Cerul sau nu era niciodata
cu totul negru.
Asa nu va iesi nimic,
proferau
si el ramînea
cu steaua sa
în ochi.
Traducere de Elena Liliana POPESCU
|
|