Echim VANCEA
povestea pierdută
pe trotuare îngenunche ploaia. fiul golgotei îi zâmbeste
tărânii si pietrei.
lemnul abia încolteste pe retina
lui –
- „am o muscată.” - „muscată-i nevastă-ta!” - „de cine?”
„de soferi!” si zâmbea într-un colt de podea –
pe trotuare
hotul de buzunare îmbătrânise de după câtiva pasi.
cu cerul să nu-ti bati capul. când va fi să dea
socoteală pentru îmblânzirea hulubilor să stii că te va
mai vinde o dată. râdeau îndrăgostitii de cel mai
renumit ceasornicar din oras.
odihna păsării de pradă. iubirea si moartea
profetii mângâie naivi învolburata cenusă a
părintilor sufocati de ritmul tobelor
galbene îndepărtându-se
apăsătoare si
neputincioase.
„esti îndeajuns de frumoasă să fii nevastă si
nu fecioară”
mâine vom fi – poate – si noi la rândul
nostru căpetenii
si ne vom spăla de lacrimi mâinile cu sabia si
vom intra
în temple nuntind printre alesi. regele îndoielii
mă copleseste cu transparenta digestie
a unei imunităti scoasă din pravile si nisipuri ce
nu simt nimic. orasul îsi zuruie trotuarele
în fata templului.
bărbatul se îndepărtează tăcut în siajul unei lacrimi
martor unei nopti fără de dragoste.
neamul lui s-a
bucurat de potrivnicia fecioarei si a căzut. o zi întreagă
s-a auzit zornăitul lanturilor cersetorilor plătiti
ca să cânte vietile altora obosind cerul.
să nu pleci în noaptea aceasta. tocmai s-a mai deschis
un magazin de foloase necuvenite
închis într-o umbră lemnul de cruce se odihneste pe
praguri însfăcând din când în când câte-o
umbră iesită
să stea în picioare noaptea. „mă dor bratele de când vă
tot duc. „sunteti tare grele!” striga fecioara întunericului
si din nou se năstea si căpăta cuvânt ostil femeia. copilul.
bătrânul. groapa din marginea golfului stă să se năruie.
o ia înaintea bărbatului. se râtuie între lumină si întuneric
înfingându-se în trupul femeii. „nu am încredere
în bărbatul care refuză o pereche de coapse asemenea
aurei mele!” – un strigăt în noapte. „tu cel ce esti
împotriva pieirii luminii mâhnitu-ti-ai calea. noi suntem
cu noi. blestemă si binecuvântează!” linistea tărânii îsi
stăpâneste cu greu firea. prea multă lumină-i afară si
hulubii se împiedică în prea multele cuvinte de dragoste.
poemul unui vis care nu a mai fost visat
mă aflu aproape de umbra în care dorm hulubii. căderea
virginei la vremea vecerniei anulează însângeratul
testament al linistii. parte din mângâiere bătrânei –
tot mai tristă de-o vreme – ia drumul bucuriei pierdute.
această ultimă zi aflată sub egida luminii felinarelor
dintr-un campus de vacantă adânceste
ispita cuvântului căzut peste pietre. semnul
ispitei îngenunche îngăduitor toamnei. în numele
vestirii steaua arde în nisipul clepsidrei. acolo si atunci
în somnul căderii ne afundam ca într-un
cuvânt sângerând pe marginea apei.
sonet ascuns în neastâmpăr de ziuă
poemul săturat de umblat printre străini
descenusează sunetul clopotelor cersind iluminarea
si dezamăgită de goliciunea fiului
fecioara devenită mami si-a prins crucea în doruri.
apa dezleagă logodna călcând (pe)
judecata omului. feriti potecile din cimitire. călcati
numai pe morminte.
soaptele subterane sunt un descântec post-lacrimă.
îndeajuns sânge-i doamne pentru o judecată de apoi.
i-ati mâna de pe tineretea mea. sunt încă nebun după
fecioare în doliu si-apusuri.
bă doamne hai s-o punem de o împăcare. adâncul
tău mister îsi este siesi suficientă muză. sunt nebun
după capriciile tale. înaltă-te si ne iartă.
