CALEA

Sub marii arbori negri, de murmur legãnate,
O, sufletele noastre de ele au uitat!
De-a lungu-acestor ziduri cu ea am admirat
Ades umbrele noastre ca-n vis îmbrãtisate.

Cînd am parcurs, bogatã în urme spulberate,
Calea pe care singur de-acum o s-o strãbat,
Aducerile aminte dragi m-au împresurat
De pasii mei stîrnite prin frunzele uscate.

La zilele apuse trist inima-mi visa:
Tãind în douã norii, luna-n plimbarea sa
Albi de-odatã zidul cu-nfãsisare sumbrã,

(Ochii-mi fixînd cu groazã numai absenta ei)
De dor mînatã crîncen, pe însisi pasii mei,
Umbra mea o pornise dupã nestinsa-i umbrã.
 

IOV

De mii de chinuri, grav, atins,
Durerea-i o sã vi-o prezinte
Fiind în teama lui convins
Cã nu o sã luati aminte.

O sã vã steie înainte
De toate bolile încins
Si o sã vã rãmînã-n minte
Un om ce plînge înadins.

I-s suferintele supreme,
Însã dacã privim prin vreme
Destule altele-s mai grele.

Vorbe de necrezut, severe,
De i s-au spus, s-a plîns de ele,
Ci eu cunosc si mai mizere.