LIRICA FRANCEZA
Pontus de Tyard
(1521-1605)
XL
Tu castitate prea crud inocenta
Cînd flacara învinse orice teama
Si gura mi-a deschis de gînd sa geama,
Inimii pagubos mi-ai fost amprenta.
Si mi-a fost dat, cînd de durere strîns
Eram silit si de acea vointa,
Iar sa descopar cît îmi e fiinta
Sufletul înclestat de-atîta plîns.
Dorinta mea atît m-a obosit
Încît din munci scotînd plîngeri îmi lasa
Umil vorbirea sa-mi vina pe limba:
Cînd ochiul tau curat, mila-n sfîrsit
E, însotind negarea nemiloasa,
Cu fulgeru-i în moarte ma preschimba.
XLI
Astrul divin la nasterea-mi a fost
Ascendent peste toate-n emisfera,
Sub el noroc sau nenoroc îmi spera
Duhul, dupa cum vrea înaltu-i rost.
Luceste prin celesta alianta
În orice cap de sus: nu cap, ci sfera,
Cer potolind dorinta nu himera
Îmi da sau ia-napoi orice speranta.
O, cer ales podoabelor bogate
Cu zodiac si crestere divina
De sacra stea-n esenta fara moarte!
Eu fericit ca am iubit-o-n toate,
Mai fericit ca moartea va sa-mi vina
Prin influenta-i care sfînt desparte.
Epigrama
Întru vapaie, chinului meu limba,
Voios iubita împrejur se plimba.
În inima salbatic foc ridici,
Tu, frumusetea ei, mereu aici.
În jurul lui (ca semn de bucurie)
Joaca rotind cu ea placere vie:
Cu mestera tortura îmi e gîde,
Pentru ca jalnic ard, de mine rîde.
Dar mîine focul asta va fi scrum
Si chinul meu fara sfîrsit oricum.
XLIII
De-orice greseala-n vesnic faptuita,
Sa fii iertata, limba-nduplecînd,
Prin tine rugul fu stiut curînd,
Si sufletul a dat ca sa-l înghita.
Erai cu teama, zavorît palat,
Din ochi întîi (îti multumesc rapita
Mea libertate cînd veni iubita)
S-au smuls vapai ce-Amor a atîtat.
În seara m-am scaldat în bucurie,
Caci printr-un nu stiu ce, o, în sfîrsit
Blîndetea ei te-a-mpins la îndrazneala.
Fa-ti, limba-ngenuncheata datorie:
Slujind-o-n gînd pe veci m-a biruit,
Iar mila ei spre mine nu se-nseala.
XLIV
Eram în jar de vesnice suspine,
Ardeam si iata recele din ea
S-a distilat: din flacara-i venea
Amor cutremurînd plecat spre mine.
Obisnuitii ochi în a cuprinde
În rîul lor asa un val de fiere
Adusera-n asprimea-i înmuiere,
Caci m-a deprins mereu cu stari lovinde.
(Parca miscata-a fost ca umblu-n chin)
M-a fericit cu mila jelitoare,
Mila ce numai ea îmi e scapare.
Avea un chip ca de iubire lin:
Sfîrsit, mi-a spus, la chinul tau voi pune
Si voi începe nopti chemînd minune.
XLV
În flacari ce cresteau ardea Amor,
În inima-mi atîta se umflase
Pîna-a scrumi secretele ramase
În temperat, fiindu-i slujitor:
Cînd am simtit dorinta împingînd,
Însotitoare a atîtor patimi,
Mi-a dat sa aflu sfîsietor lacrimi,
Lacrimi ce ma lasau fara cuvînt.
Deci sfîsiat am întredeschis buze
Spunîndu-i, te iubesc, stapînei muze
Ce-mi arata în asta neplacere.
În van are speranta omu-n piele.
Deliciu soarta pentru ea doar cere
Îndepartînd zeul dorintei mele.
Traduceri de Miron KIROPOL
