Pontus de TYARD
(1521-1605)

Cîntec

Sînt silit atît să laud
Si să caut
Ceea ce am înteles
În tine perfectiune,
Ce îmi spune
Să devin tie ales.

(…) Stiu că a mea judecată
Cu minciuna nu-i dedată,
Strigînd lauda măreată:
De n-am spus îndeajuns,
N-am ajuns,
Nu-s eu vinei acea fată.

Gîndul meu la a ta fire,
Fără sir e:
Ce m-atinge în făptură
Întrece totul mereu,
Glasul meu
Si ce cîntă astă gură.

Sper, astept si nu mă schimb,
Că în timp
Ai să afli în sfîrsit
Că al tău sînt întru toate,
Nu se poate
Să fiu alteia sortit.

(…) Doamnă-asupra mea alege,
Mie lege
Dată de Amor în bine:
Dacă stii că viata-mi cere
Peste mine să-ai putere
Ce nu ai nici peste tine.




XXXIII

Cînd lîngă tine caut un repaos
(Tu singura-a minunii viziune)
Din zbuciumul ce gîndului se spune
Si cînd Amor în glas îmi e adaos:
Chipul ti-l văd naiv de trandafiri,
Si cînd e alb, cînd rosu dintr-o rază:
Si pal si iar în purpură se-asază:
Culoarea preschimbată o prefiri.
Cînd aerul în arcul său se mută
În sute de culori, aceasta-nseamnă
Că umed si ploios timpul i-aproape:
Deci peste chipul tău, nu o fi, Doamnă,
Asa schimbări, vreo prevestire crudă,
(Un curcubeu) cînd ochii mei sînt ape?

XXXIV

De-ar putea marea tînguirii mele
Ochii-n tristetea mea să nu-mi mai scalde,
De-ar înceta în mine cazne grele,
Duh risipit în suspinări înalte:
De n-as mai respira vrînd mîngîiere
Ce în zadar în ea vesel mă-nseală:
În frămîntarea ce îmi e greseală
Speranta-mi slabă de-ar uita să spere:
Cred că Amor mi-e rea plăcere-n gură,
Îmi smulge totul, plîngeri si dorinte
Ce-mi usurau prea viile tenebre.
Si-atîta chin vomez în scriitură,
Întreg tipătul tristei neputinte,
Ale durerii nemilos funebre.

EPIGRAMĂ

Atunci Natura drept statornicită
Făcu doar suverane giuvaeruri
Cînd puse mîna pe a mea iubită
Urmînd idei deja create ceruri.
Asa-i de înteleaptă si cuminte,
Desăvîrsirii toată înainte
Încît în ea cusur n-ar fi deloc,
Dar inima-i geroasă mă îngheată,
Iubirii mele-arzînde nu-i dă loc
În nici un fel lăuntrica ei fată.

Traduceri de Miron KIROPOL