TINERI AUTORI
Marian Nicolae TOMI
Lumi paralele
Intru în mine ca-ntr-o existentã
pe care neapãrat trebuie s-o am
sã fiu în ea ca-ntr-o femeie
ca-ntr-un concept abia înteles.
Trebuie sã fiu acolo ca si cînd
acel loc ar dispãrea fãrã mine
ca si cînd logica ar avea ceva a face
cu fiinta mea atotcuprinzãtoare
ca si cum salvarea de nonsens
ar sta în lucrul acesta banal:
sînt crisalida din care prin disparitie
acolo si acum devine mai mult
ca si cînd eternitatea se reinventã
în trupul meu de biet muritor.
Viziunea lui Pablito
În fata ochilor mei marea
de cînd lumea frãmîntã aluatul
sãrat si viu al deschiderii siciliene.
Am privit-o mereu si mereu
pînã cînd a cãzut în cuvinte
ca securea în despicãtura lemnului.
De cînd am scris aceste cuvinte
banale marea a dispãrut îndãrãtul nimicului
devenit peste noapte o eternitate deschisã.
Cînd viata moare din ea se strecoarã
feciorelnice si distante vorbele.
Albul perfect existã?
Am asteptat lîngã mine foaia albã
– sperietoare de poeti si de iubãrete rime –
ca nimeni sã nu se mai sperie de gripã
– ar putea fi spaniolã dacã n-am sti
cum stãpînesc ei de bine lumea celor scrise –
si’ntr-o noapte cu luna spartã de nori
foile mele albe
– tot atît de albe ca asteptarea si ca unduirea
soldurilor tale spre mîna poetului –
au fost furate de vis si apoi asternute
– grozavã furtunã! –
la poalele muntelui despre somn
un loc bine precizat al zicerilor fãrã poem
unde – spre oroarea mea sincerã –
nici albul nu este perfect
cu atît mai putin grija
care elibereazã asteptarea
si soldurile tale dintre vis si...
Lumi paralele
Intru în mine ca-ntr-o existentã
pe care neapãrat trebuie s-o am
sã fiu în ea ca-ntr-o femeie
ca-ntr-un concept abia înteles.
Trebuie sã fiu acolo ca si cînd
acel loc ar dispãrea fãrã mine
ca si cînd logica ar avea ceva a face
cu fiinta mea atotcuprinzãtoare
ca si cum salvarea de nonsens
ar sta în lucrul acesta banal:
sînt crisalida din care prin disparitie
acolo si acum devine mai mult
ca si cînd eternitatea se reinventã
în trupul meu de biet muritor.
Viziunea lui Pablito
În fata ochilor mei marea
de cînd lumea frãmîntã aluatul
sãrat si viu al deschiderii siciliene.
Am privit-o mereu si mereu
pînã cînd a cãzut în cuvinte
ca securea în despicãtura lemnului.
De cînd am scris aceste cuvinte
banale marea a dispãrut îndãrãtul nimicului
devenit peste noapte o eternitate deschisã.
Cînd viata moare din ea se strecoarã
feciorelnice si distante vorbele.
Albul perfect existã?
Am asteptat lîngã mine foaia albã
– sperietoare de poeti si de iubãrete rime –
ca nimeni sã nu se mai sperie de gripã
– ar putea fi spaniolã dacã n-am sti
cum stãpînesc ei de bine lumea celor scrise –
si’ntr-o noapte cu luna spartã de nori
foile mele albe
– tot atît de albe ca asteptarea si ca unduirea
soldurilor tale spre mîna poetului –
au fost furate de vis si apoi asternute
– grozavã furtunã! –
la poalele muntelui despre somn
un loc bine precizat al zicerilor fãrã poem
unde – spre oroarea mea sincerã –
nici albul nu este perfect
cu atît mai putin grija
care elibereazã asteptarea
si soldurile tale dintre vis si...
