Poezie si lumină
 
 
NOCTURN SI DIURN ÎN BASMUL „FĂT-FRUMOS DIN LACRIMĂ” DE MIHAI EMINESCU


                                                 

                                                    Pavel TOMA



Perspectivã prozodicã

O analizã prozodicã pornind de la o prozã literarã stîrneste firesti nedumeriri, care pot fi spulberate cãutînd a descifra în miezul textului artistic acele structuri interioare care sustin ansamblul lirico-narativ, relevînd o corelatie evidentã între continutul de idei exprimat si modalitatea adecvatã a redãrii.
Cu sigurantã cã Eminescu nu si-a propus ca în pagina x a basmului sã introducã un fragment liric sau o formã ritmatã. Actul creator, subconstient, este cel care ordoneazã materialul sub impulsul matricei poetice.
Analiza prozodicã a unui basm în prozã comportã o altã modalitate de abordare si eliminarea unor idei preconcepute, formate în timp prin limitarea demersului analitic la texte poetice clasice. S-a observat interesul, – chiar a metricienilor consacrati* – spre analiza poeziilor cu formã fixã, interes ce scade în cazul poeziei moderne în vers alb, heterometric, foarte rar fiind abordatã proza poeticã sau narativã.
Este necesarã precizarea cã nu segmentarea în strofe, prezenta rimei si a unui anumit ritm sînt coordonatele care garanteazã poeticul. Starea liricã (si nu prezenta rimei si a strofei) este semnul poeziei, stare ce poate fi asociatã, asa cum o dovedeste si basmul în studiu, cu narativul. Împletirea celor douã moduri de expunere este evidentã în creatiile de mari dimensiuni, în care actiunea îsi aflã un binemeritat respiro liric (nuvelele si basmele în versuri sau în prozã).
În basmul Fãt-Frumos din lacrimã ritmul alternantei noapte-zi capãtã conotatii care tin de estetica romanticã dar si de registrul folcloric, pe linia aventurii eroului în directia dominãrii timpului si a spatiului. Retinem ambivalenta semnificatiilor pe care le însumeazã noaptea ca spatiu benefic si malefic în egalã mãsurã precum si ziua aflatã sub semnul soarelui ocrotitor dar si devastator. Dionisiacul si apolinicul interfereazã.
Textul care urmeazã surprinde manifestarea unei forme de dor, specificã basmului, care opereazã ca impuls obsesiv: dorul voiniciei, nutrit de energia fastã a zilei:
„Pe drum horea / si doinea, / iar buzduganul si-l arunca /
    V-   V-   /   VV-   /     VVV-V      VVV-
sã spintece norii, de cãdea / departe de tot cale de-o zi.”
  V-VV    -V /   VV-  /  V-V   V-V       V-
Narativ prin excelentã, basmul uzeazã de verb pentru sustinerea actiunii, pentru a exprima fondul spiritual românesc si fascinatia supranaturalului. Intentia autorului este de a contura aici adevãrata dimensiune a eroului de basm: feciorul de împãrat ce revine la portul strãbunilor presupune integrarea în topos si în arhetip. Experientele sînt asumate si repetate, retrãirea lor constituind forta existentei. Structura popularã este evidentã în prezenta propozitiilor scurte, coordonate, si în monorima care particularizeazã stilul oral.
La nivel prozodic, este sesizabil un ritm al acumulãrilor silabelor în celule care structureazã cuvintele – rimã. Prin aceastã dezvoltare ritmicã (V-, VV-, VVV-): iamb-anapest-peon IV, coroboratã cu rima de tip masculin si cu valorile notionale ale cuvintelor horeà, doineà, aruncà si cãdeà se sugereazã dominarea spatiului în plan orizontal si vertical. Simetria verbelor din rimã, corespunzînd unor sfere simbolice distincte (horea, doinea – spiritul / arunca, cãdea – înfãptuirea), subliniazã ideea de echilibru, folosirea timpului imperfect instaurînd atemporalul, un nexus de interferentã între prezent-trecut-viitor.
Dorul voiniciei îl mîna pe erou cãtre palatul Genarului, pentru a-i rãpi fata. Drumul sãu dureazã o noapte si o zi, textele consecutive dezvãluind structuri metrice deosebite si interpretãri în consecintã.
Introducerea liricului în naratiune se produce fãrã a fi asimilat ca element strãin. perspectiva basmului romantic cult este cu totul alta în raport cu cel traditional.
Propunem unei analize comparative douã texte descriptive, corespunzînd regimurilor nocturn si diurn (text A + text B).
Text A:
„Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsã
  V-     V-V     V- / V-        V-V    -V
si cînd rãsãrea dintre stînci bãtrîne luna cam palidã,
   VVVV-    VV-       V-V  -V     V-VV 
ca fata unei fete moarte,
  V-V   VV-V  -V
atunci vedea din cînd în cînd
  V-   V-     V- V-
cîte-o streantã uriasã atîrnatã de cer,
 VV-V       VV-V  VV-V  V-
ce înconjura cu poalele ei vîrful vreunui munte –
   VVVV-    V-VV  –  -V     -V   -V
o noapte sfîrtecatã, un trecut în ruinã,
  V-V    VV-V /   VV-   VV-V
un castel numai pietre si ziduri sparte.”
  VV-   -V   -V     V-V   -V
La St. Jean de la Croix, în cunoscuta metaforã a „noptii ‘întunecoase”, întîlnim bivalenta pozitiv-negativ acordatã simbolismului nocturn: semnul beznei si al deznãdejdii pe de o parte si, pe de altã parte, locul privilegiat al comunicãrii de neînteles, o jubilare dionisiacã de tip vegetal.
Versurile de mai sus ilustreazã primul sens, negativ, însumînd elemente cosmice si terestre, în egalã mãsurã supuse procesului distructiv, alteritãtii.
Elementele romantice abundã, sugerînd o lume inversã, cu legi strrãine, ostile vietuirii. Ritmul parcurgerii spatiale este bine subliniat de preferinta pentru iamb din primul rînd, alternanta silabelor accentuate cu cele neaccentuate fiind semnul depãsirii obstacolelor.
Privirea este condusã treptat cãtre un punct maxim ascensional, evidentiat prozodic de folosirea mesomacrului (VVVV-), care potenteazã ideea unei aparitii insinuante, înlesnind jocul umbrelor, joc reliefat si de abundenta iambilor din rîndul al IV-lea
Rîndul al V-lea are un pronuntat caracter descriptiv, cei trei peoni III fiind obtinuti prin sintagmare si pe baza cuvintelor tetrasilabice.
Desi în prozã, descrierea poate fi redistribuitã, astfel încît rimele sã fie usor sesizabile. Din lipsa de spatiu, redãm doar cuvintele-rimã:
trecerea-rãsãrea-vedea-înconjura
moarte-aparte
atîrnatã-sfîrtecatã, conform urmãtoarei scheme ritmice:
a Trecerea
a ... rãsãrea    Subconstientul creator eminescian a rãmas fidel poeziei,
b ... moarte    punctînd muzical prin rimã o descriere care putea deveni
a ... vedea    monotonã.
c ... atîrnatã
a ... înconjura
c ... afîrtecatã
b ... sparte
La nivelul foneticii expresive, diftongii din rimã (ea) si prezenta asonantei vocalice (înconjura), precum si fixarea ictusului forte pe vocala a conduc spre ideea unei deschideri a orizontului perceput panoramic. Dimpotrivã, dominanta consonanticã din cuvintele de rezonantã: moarte, atîrnatã, sfîrtecate, aparte, castel, pietre se adreseazã atît planului abstract cît si celui concret, fenomenal, producînd o stare de inadecvare si de disconfort spiritual, generat de imposibilitatea acoperirii planimetriei gotice, prin excelentã ascensionalã, conform Apusului faustic însetat de expansiune.
Textul B:
I. „Cînd se luminã de ziuã,
   VVVV-        V-V
II. Fãt-Frumos vede
     -V-      -V
III. cã sirul muntilor dã într-o mare verde si întinsã
      V-V   -VV   –    VV-V   -V    VV-V
IV. ce trãieste în mii de valuri senine, strãlucite,
      VV-V   V-    V-V    V-V /  VV-V
V. care cutreierarã aria mãrei încet si melodios,
      VVV-VV  -VV   -V  V-   VVV-
VI. pînã unde ochiul se pierde în albastru cerului
     VVVV-V      V-V    VV-V    -VV
VII. si în verdele mãrii.”
      VV-VV   -V
În opozitie cu pasajul anterior, acest fragment se aflã sub semnul apolinicului: umbrele se pierd, formele se ordoneazã. Culorile vii, tonice, îmbracã peisajul. O altã lume fiinteazã. Acest lucru este sesizabil si la nivel prozodic. Textul debuteazã cu un mesomacru care sugereazã luarea în posesie a spatiului de cãtre luminã si invadarea prin explozie solarã a dimensiunilor si a volumelor: cînd se luminà (VVVV-). Tot un mesomacru, în rîndul/ versul al V-lea (si melodios: VVVV-), sustine muzicalitatea, unduirea, legãnarea valurilor, toposul primitor, lipsit de stridente, marea ca matrice ocrotitoare si nu apa stihialã, nimicitoare.
Valorificarea pozitivã a rãsãritului determinã o constelatie spre care converg albul, verticalul, regalul, solarul, albastrul, si unde verdele, considerat „culoare abisalã” de cãtre Bachelard, este asimilat cu repaosul, edulcorînd simbolul de esentã a noptii tenebroase. Starea de repaos este bine sustinutã prozodic de prezenta celulelor plurisilabice, peonul III (VV-V) fiind folosit de cinci ori ca suport ritmic al culorii si al spatiului infinit.
Lirismul derivã nu dintr-un sentiment al necuprinderii panoramice, ci din extazul romantic, privirea urmînd un traseu descendent de la muntele-ax al lumii-supradimensionare anatomicã a erosului, proiectie a titanismului romantic, la marea vãzutã ca paradigmã a maternitãtii si ca element reflectant. Descendenta este vizibilã în celulele ritmice:
„... muntilor ... care cutreiera ... pînã unde ochiul... „, dactilul
    -VV         VVV-VV      VVVV-V
însusi, prin structura sa, sugerînd alteritatea monumentalului si o mutatie din planul vertical spre cel orizontal, subliniat de exemplul dat de hipermesomacru. Antonimia munte-mare este abandonatã în favoarea euritmiei, ca centru al unui univers în permanentã miscare.
O explicitare se cuvine a fi fãcutã numelui eroului de basm – Fãt-Frumos. În registru prozodic, onomastica sa corespunde amfimacrului (-V-). Dacã vom considera silaba accentuatã ca purtãtoare a unui nivel energetic superior celei neaccentuate, putem vedea în numele sãu un model de perpetuã aspiratie spre echilibru, de împletire a faptei (-) cu spiritul (V), de armonizare a contrariilor Ying si Yang.
În urma celor dezvoltate mai sus, ne permitem o serie de observatii. Prima ar fi aceea cã orice operã literarã (în general orice creatie) se structureazã pe un ritm interior, sesizabil în egalã mãsurã în epic si în liric. Basmul cult pãstreazã elemente formale si de continut la nivelul semnificatiilor.
Liricul nu mai este perceput în basmul modern drept element strãin, fiind considerat o fatetã sine qua non a complexitãtii personajului de basm, îmbogãtit simbolic pe linia arhetipului.
Analiza prozodicã permite constatarea cã, în descendentã popularã, basmul cult se fundamenteazã pe o texturã rimicã si ritmicã ce corespunde traditiei orale, dar aduce ca noutate celula ritmicã plurisilabicã, proprie liricii descriptive, proza poeticã urmînd o cale necanonicã, liberã de constrîngerile mãsurii riguroase, oferind astfel respiratia necesarã în egalã mãsurã eroului de basm „intelectualizat”, restructurat genetic, prefigurîndu-l pe Hyperion.

Bibliografie:
1. G. Munteanu, Basme, M. Eminescu, Ed. Ion Creangã, Buc., 1987.
2. A. Voica, Sadoveanu, poetul, A. St., tom XLI, Iasi, 1995.
3. A. Voica, Repere în interpretarea prozodicã, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iasi, 1998.


Home