Pavel
TOMA
Perspectivã prozodicã
O analizã prozodicã pornind de la o prozã literarã
stîrneste firesti nedumeriri, care pot fi spulberate cãutînd
a descifra în miezul textului artistic acele structuri interioare care
sustin ansamblul lirico-narativ, relevînd o corelatie evidentã
între continutul de idei exprimat si modalitatea adecvatã a
redãrii.
Cu sigurantã cã Eminescu nu si-a propus ca în pagina
x a basmului sã introducã un fragment liric sau o formã
ritmatã. Actul creator, subconstient, este cel care ordoneazã
materialul sub impulsul matricei poetice.
Analiza prozodicã a unui basm în prozã comportã
o altã modalitate de abordare si eliminarea unor idei preconcepute,
formate în timp prin limitarea demersului analitic la texte poetice
clasice. S-a observat interesul, – chiar a metricienilor consacrati* – spre
analiza poeziilor cu formã fixã, interes ce scade în
cazul poeziei moderne în vers alb, heterometric, foarte rar fiind abordatã
proza poeticã sau narativã.
Este necesarã precizarea cã nu segmentarea în strofe,
prezenta rimei si a unui anumit ritm sînt coordonatele care garanteazã
poeticul. Starea liricã (si nu prezenta rimei si a strofei) este semnul
poeziei, stare ce poate fi asociatã, asa cum o dovedeste si basmul
în studiu, cu narativul. Împletirea celor douã moduri
de expunere este evidentã în creatiile de mari dimensiuni, în
care actiunea îsi aflã un binemeritat respiro liric (nuvelele
si basmele în versuri sau în prozã).
În basmul Fãt-Frumos din lacrimã ritmul alternantei noapte-zi
capãtã conotatii care tin de estetica romanticã dar
si de registrul folcloric, pe linia aventurii eroului în directia dominãrii
timpului si a spatiului. Retinem ambivalenta semnificatiilor pe care le însumeazã
noaptea ca spatiu benefic si malefic în egalã mãsurã
precum si ziua aflatã sub semnul soarelui ocrotitor dar si devastator.
Dionisiacul si apolinicul interfereazã.
Textul care urmeazã surprinde manifestarea unei forme de dor, specificã
basmului, care opereazã ca impuls obsesiv: dorul voiniciei, nutrit
de energia fastã a zilei:
„Pe drum horea / si doinea, / iar buzduganul si-l arunca /
V- V- / VV-
/ VVV-V VVV-
sã spintece norii, de cãdea / departe de tot cale de-o zi.”
V-VV -V / VV- / V-V
V-V V-
Narativ prin excelentã, basmul uzeazã de verb pentru sustinerea
actiunii, pentru a exprima fondul spiritual românesc si fascinatia
supranaturalului. Intentia autorului este de a contura aici adevãrata
dimensiune a eroului de basm: feciorul de împãrat ce revine
la portul strãbunilor presupune integrarea în topos si în
arhetip. Experientele sînt asumate si repetate, retrãirea lor
constituind forta existentei. Structura popularã este evidentã
în prezenta propozitiilor scurte, coordonate, si în monorima
care particularizeazã stilul oral.
La nivel prozodic, este sesizabil un ritm al acumulãrilor silabelor
în celule care structureazã cuvintele – rimã. Prin aceastã
dezvoltare ritmicã (V-, VV-, VVV-): iamb-anapest-peon IV, coroboratã
cu rima de tip masculin si cu valorile notionale ale cuvintelor horeà,
doineà, aruncà si cãdeà se sugereazã dominarea
spatiului în plan orizontal si vertical. Simetria verbelor din rimã,
corespunzînd unor sfere simbolice distincte (horea, doinea – spiritul
/ arunca, cãdea – înfãptuirea), subliniazã ideea
de echilibru, folosirea timpului imperfect instaurînd atemporalul,
un nexus de interferentã între prezent-trecut-viitor.
Dorul voiniciei îl mîna pe erou cãtre palatul Genarului,
pentru a-i rãpi fata. Drumul sãu dureazã o noapte si
o zi, textele consecutive dezvãluind structuri metrice deosebite si
interpretãri în consecintã.
Introducerea liricului în naratiune se produce fãrã a
fi asimilat ca element strãin. perspectiva basmului romantic cult
este cu totul alta în raport cu cel traditional.
Propunem unei analize comparative douã texte descriptive, corespunzînd
regimurilor nocturn si diurn (text A + text B).
Text A:
„Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsã
V- V-V V- / V-
V-V -V
si cînd rãsãrea dintre stînci bãtrîne
luna cam palidã,
VVVV- VV-
V-V -V V-VV
ca fata unei fete moarte,
V-V VV-V -V
atunci vedea din cînd în cînd
V- V- V- V-
cîte-o streantã uriasã atîrnatã de cer,
VV-V VV-V VV-V V-
ce înconjura cu poalele ei vîrful vreunui munte –
VVVV- V-VV – -V
-V -V
o noapte sfîrtecatã, un trecut în ruinã,
V-V VV-V / VV- VV-V
un castel numai pietre si ziduri sparte.”
VV- -V -V V-V
-V
La St. Jean de la Croix, în cunoscuta metaforã a „noptii ‘întunecoase”,
întîlnim bivalenta pozitiv-negativ acordatã simbolismului
nocturn: semnul beznei si al deznãdejdii pe de o parte si, pe de altã
parte, locul privilegiat al comunicãrii de neînteles, o jubilare
dionisiacã de tip vegetal.
Versurile de mai sus ilustreazã primul sens, negativ, însumînd
elemente cosmice si terestre, în egalã mãsurã
supuse procesului distructiv, alteritãtii.
Elementele romantice abundã, sugerînd o lume inversã,
cu legi strrãine, ostile vietuirii. Ritmul parcurgerii spatiale este
bine subliniat de preferinta pentru iamb din primul rînd, alternanta
silabelor accentuate cu cele neaccentuate fiind semnul depãsirii obstacolelor.
Privirea este condusã treptat cãtre un punct maxim ascensional,
evidentiat prozodic de folosirea mesomacrului (VVVV-), care potenteazã
ideea unei aparitii insinuante, înlesnind jocul umbrelor, joc reliefat
si de abundenta iambilor din rîndul al IV-lea
Rîndul al V-lea are un pronuntat caracter descriptiv, cei trei peoni
III fiind obtinuti prin sintagmare si pe baza cuvintelor tetrasilabice.
Desi în prozã, descrierea poate fi redistribuitã, astfel
încît rimele sã fie usor sesizabile. Din lipsa de spatiu,
redãm doar cuvintele-rimã:
trecerea-rãsãrea-vedea-înconjura
moarte-aparte
atîrnatã-sfîrtecatã, conform urmãtoarei
scheme ritmice:
a Trecerea
a ... rãsãrea Subconstientul creator eminescian
a rãmas fidel poeziei,
b ... moarte punctînd muzical prin rimã o
descriere care putea deveni
a ... vedea monotonã.
c ... atîrnatã
a ... înconjura
c ... afîrtecatã
b ... sparte
La nivelul foneticii expresive, diftongii din rimã (ea) si prezenta
asonantei vocalice (înconjura), precum si fixarea ictusului forte pe
vocala a conduc spre ideea unei deschideri a orizontului perceput panoramic.
Dimpotrivã, dominanta consonanticã din cuvintele de rezonantã:
moarte, atîrnatã, sfîrtecate, aparte, castel, pietre se
adreseazã atît planului abstract cît si celui concret,
fenomenal, producînd o stare de inadecvare si de disconfort spiritual,
generat de imposibilitatea acoperirii planimetriei gotice, prin excelentã
ascensionalã, conform Apusului faustic însetat de expansiune.
Textul B:
I. „Cînd se luminã de ziuã,
VVVV- V-V
II. Fãt-Frumos vede
-V- -V
III. cã sirul muntilor dã într-o mare verde si întinsã
V-V -VV –
VV-V -V VV-V
IV. ce trãieste în mii de valuri senine, strãlucite,
VV-V V- V-V
V-V / VV-V
V. care cutreierarã aria mãrei încet si melodios,
VVV-VV -VV -V V-
VVV-
VI. pînã unde ochiul se pierde în albastru cerului
VVVV-V V-V
VV-V -VV
VII. si în verdele mãrii.”
VV-VV -V
În opozitie cu pasajul anterior, acest fragment se aflã sub
semnul apolinicului: umbrele se pierd, formele se ordoneazã. Culorile
vii, tonice, îmbracã peisajul. O altã lume fiinteazã.
Acest lucru este sesizabil si la nivel prozodic. Textul debuteazã
cu un mesomacru care sugereazã luarea în posesie a spatiului
de cãtre luminã si invadarea prin explozie solarã a
dimensiunilor si a volumelor: cînd se luminà (VVVV-). Tot un
mesomacru, în rîndul/ versul al V-lea (si melodios: VVVV-), sustine
muzicalitatea, unduirea, legãnarea valurilor, toposul primitor, lipsit
de stridente, marea ca matrice ocrotitoare si nu apa stihialã, nimicitoare.
Valorificarea pozitivã a rãsãritului determinã
o constelatie spre care converg albul, verticalul, regalul, solarul, albastrul,
si unde verdele, considerat „culoare abisalã” de cãtre Bachelard,
este asimilat cu repaosul, edulcorînd simbolul de esentã a noptii
tenebroase. Starea de repaos este bine sustinutã prozodic de prezenta
celulelor plurisilabice, peonul III (VV-V) fiind folosit de cinci ori ca
suport ritmic al culorii si al spatiului infinit.
Lirismul derivã nu dintr-un sentiment al necuprinderii panoramice,
ci din extazul romantic, privirea urmînd un traseu descendent de la
muntele-ax al lumii-supradimensionare anatomicã a erosului, proiectie
a titanismului romantic, la marea vãzutã ca paradigmã
a maternitãtii si ca element reflectant. Descendenta este vizibilã
în celulele ritmice:
„... muntilor ... care cutreiera ... pînã unde ochiul... „,
dactilul
-VV VVV-VV
VVVV-V
însusi, prin structura sa, sugerînd alteritatea monumentalului
si o mutatie din planul vertical spre cel orizontal, subliniat de exemplul
dat de hipermesomacru. Antonimia munte-mare este abandonatã în
favoarea euritmiei, ca centru al unui univers în permanentã
miscare.
O explicitare se cuvine a fi fãcutã numelui eroului de basm
– Fãt-Frumos. În registru prozodic, onomastica sa corespunde
amfimacrului (-V-). Dacã vom considera silaba accentuatã ca
purtãtoare a unui nivel energetic superior celei neaccentuate, putem
vedea în numele sãu un model de perpetuã aspiratie spre
echilibru, de împletire a faptei (-) cu spiritul (V), de armonizare
a contrariilor Ying si Yang.
În urma celor dezvoltate mai sus, ne permitem o serie de observatii.
Prima ar fi aceea cã orice operã literarã (în
general orice creatie) se structureazã pe un ritm interior, sesizabil
în egalã mãsurã în epic si în liric.
Basmul cult pãstreazã elemente formale si de continut la nivelul
semnificatiilor.
Liricul nu mai este perceput în basmul modern drept element strãin,
fiind considerat o fatetã sine qua non a complexitãtii personajului
de basm, îmbogãtit simbolic pe linia arhetipului.
Analiza prozodicã permite constatarea cã, în descendentã
popularã, basmul cult se fundamenteazã pe o texturã
rimicã si ritmicã ce corespunde traditiei orale, dar aduce
ca noutate celula ritmicã plurisilabicã, proprie liricii descriptive,
proza poeticã urmînd o cale necanonicã, liberã
de constrîngerile mãsurii riguroase, oferind astfel respiratia
necesarã în egalã mãsurã eroului de basm
„intelectualizat”, restructurat genetic, prefigurîndu-l pe Hyperion.
Bibliografie:
1. G. Munteanu, Basme, M. Eminescu, Ed. Ion Creangã, Buc., 1987.
2. A. Voica, Sadoveanu, poetul, A. St., tom XLI, Iasi, 1995.
3. A. Voica, Repere în interpretarea prozodicã, Ed. Univ. „Al.
I. Cuza”, Iasi, 1998.
