Virgil TITARENCO

 

În nr. 2 (32)/2005, semnalam asalturile imaginatiei poetului Virgil Titarenco, care, printr-o retea de imagini ingenios construita, surprinde cititorul cu puterea de sugestie a versurilor sale. Nascut la Galati, la 12 decembrie 1961, este absolvent al Liceului „Mihail Kogalniceanu” si al Universitatii din Galati. De profesie inginer, are preocupari în istorie, filosofie, teologie, computer si arta grafica. A locuit în Galati, Timisoara, apoi în Arizona si Atlanta. Acum locuieste în sudul Californiei, SUA. A publicat poezie în revistele „Poezia”, „Symposion”, „Feed Back” (toate din Iasi), în „Conexiuni” (New York) si în volumele colective ale Cenaclului Virtualia (2004, 2005). Anul acesta i-a aparut volumul Mirabile dictu , volum încununat cu premiul I, pentru debut, la Festivalul National de poezie „George Cosbuc”, Bistrita, 2005.

Poetul arde intens la flacara începutului si se descopera producînd emotii estetice cu ajutorul unui limbaj simplu, dar plin de semnificatii. El ne transmite, sub forma unor exorcisme, încercarea de a se elibera de nelinisti, de zgomotul prezentului, de durerea de a exista. Spune poetul: „sîntem atît de simpli în visele noastre/ aceeasi copilarie/ redundant metabolizata în metaforele/ geometrice ale fericirilor secventiale/ ne însoteste mersul înapoi/ spre capcana cosmarului de a nu ne fi nascut/ în locul si la timpul celor mai importante razboaie // Sîntem atît de simpli în alcatuirea noastra/ încît uneori simtim mirosul de stepa/ parfumînd parul aspru al coamei/ în care ne odihnim fruntea atîtor întrebari/ nestatornice precum urgia/ din vîrful sagetii ochilor nostri” ( Sîntem atît de simpli ). Sînt dizertatii asupra identitatii într-o lume brutala, unde poetul ne conduce dinspre sine spre ceva care produce motivele nemultumirii sale/ noastre: rautatea, groaza, epidemia, moartea, tradarea:

„Va veni o zi cînd vom pricepe esenta nimicniciei noastre

desertaciunea zîmbetului rastignit meschin peste cuget

coplesitoarele sinapse ale fricii

si tropotul ciudat al sîngelui în clipa prostiei

vom întelege forma de vioara a mîinilor împreunate

curba asimptotica a încordarii întru minciuna si adevar

mecanismul ascuns al tradarii

si cicatricea în forma de sarpe a iubirii

vom descoperi în fiecare celula

povara frumusetii fapturilor noastre si hidosenia vie a caderii

pîna atunci însa vom continua sa orbecaim simulînd viata

în acest dans egolatric al des-fiintarii”

( Profetie II )

Constient ca nu spunem tot „pentru ca am pune cailor sabii în ochi” si „pentru ca avem atît de des osînda scrisa pe cruci”, poetul, miscîndu-se lejer în universul sau verbal, cauta sa scape de teama de a fi doborît de tot felul de obstacole. El îsi inventeaza diferite roluri, îsi pune masti, ochiul lui micsoreaza sau mareste – de la caz la caz – nebunia, catastrofa, sfîrsitul, este „un fel de orologiu preschimbat în clopot interzis/ un ciot de os albastru”.

În expresionismul sau, pornind de la o senzatie sau de la o viziune, poetul picteaza cu ajutorul cuvintelor, chiar si trecerea timpului:

„ploua abisal în aceasta clepsidra

alunec spre acelasi inconfundabil trecut

 

ploua încet ireversibil albastru

înfiorînd chipul rasfrînt al cerului

în urma pasilor mei

ploua”.

Sau aceasta sintaxa picturala care ne traduce conflictul dintre eul profund si lume:

„treptat unii din noi am învatat sa inventam orizonturi contextuale

tatuaje pe marginile irisului nostru cu forme bizare

doar sufletul ne mai tîsnea uneori dureros prin încheieturile mîinilor

în clipa rugaciunii de seara atunci purtam manusi din solzi de otel

strîngeam pumnii în razboiul mereu neterminat cu noi însine”.

Femeia, în versurile lui Virgil Titarenco, devine purtatoarea unui trecut enigmatic, este imaginea timpului „de lacrimi ce plîng înauntru”:

„În palme ascunde-ti misterul femeie

si da versurile jos de pe tine

voalul cuvintelor tale

ascunde o umbra concava

ce tulbura minti

si orbeste privirile

soldatului trist al atîtor razboaie pierdute de mine”.

În alt poem, „epidemia poeziei tentaculare”, rolul femeii, care de data aceasta terorizeaza orasul scriind versuri, este de a ne prezenta o realitate deformata, cu imagini terifiante, aproape cosmaresti. Spectacolul este crud, ucigator, ireal, dar nu lipsit de o nota senzoriala. Este spectacolul creatiei, al nasterii poemului, prezentat sub aspectul de mit al urîteniei – un urît normal, am spune. În acest sens, întregul poem amintit mai sus este citabil. Oferim, drept exemplu, un citat din aceasta victorie a sordidului:

„Sugrumate zilele mureau înainte de rasarit

ea continua sa scrie

diatribe cînturi poezia insistenta a cangrenei

macina orasul asfaltul parcurile

se prabuseau cladirile vechi

dispareau scolile

orizontul devenise o gura de craniu rînjind

 

Scria aceleasi versuri sordid ambigue

despre o dragoste dezbracata de trup

uitata în mijlocul cîmpului

între doua paranteze uriase ca doua catedrale

ramasa doar cu blestemul întrebarilor

fiecaruia dintre noi

în momentul inefabil al poeziei”.

Insolitul acestor imagini, purtînd pecetea misterului, care vin într-o revarsare eruptiva, distrugînd ordinea, ne determina sa concluzionam ca ne aflam în fata unui talent puternic, insurgent.

Nici preocuparile poetului din viata de zi cu zi nu sînt straine de impulsul pe care îl dau cuvintelor, de fortele limbajului poetic care produc irealul.

 

 

epidemia poe ziei tentaculare

 

femeia aceea scria versuri
teroriza orasul îngrozea gheenele
avea metafore gelatinoase albastre
cu miros de peste
icre de embrioni mutanti
pluteau coloidal în visurile îndragostitilor

într-o zi a scris despre flori
au amutit pasarile
li se umplusera gîtlejurile cu scorpioni
si furnici negre
dar ea nu s-a oprit din scris
hohotea dîndu-si capul pe spate
era atotputernica
în epidemia poeziei tentaculare

cînd a început sa alunece carnea pe oasele animalelor
devenise prea tîrziu
îi învatasem toti poeziile
ne sunau în urechi sentintele buzelor ei
lua viata asa cum femeile stiu sa o dea
cu geamatul nasterii mortii
biciuia mugurii pomilor
transformîndu-i în scarabei de bitum si plumb

sugrumate zilele mureau înainte de rasarit
ea continua sa scrie
diatribe cînturi poezia insistenta a cangrenei
macina orasul asfaltul parcurile
se prabuseau cladirile vechi
dispareau scolile
orizontul devenise o gura de craniu rînjind

scria aceleasi versuri sordid ambigue
despre o dragoste dezbracata de trup
uitata în mijlocul cîmpului
între doua paranteze uriase ca doua catedrale
ramasa doar cu blestemul întrebarilor
fiecaruia dintre noi
în momentul inefabil al poeziei

 

de ce ne dor cuvintele

 

pentru ca pronuntîndu-le
spintecam pîntecul feciorelnic al tacerii
iar odata rostite
învata repede mestesugul tradarii perfide
pentru ca au ascunse adînc în ele
oasele degetelor noastre
zdrobite sub copita minciunii primordiale
pentru ca uneori
ne sfîrteca buzele
cu aschiile nedumeririi
iar alteori ramîn spînzurate de noi
prin acelasi cordon ombilical sîngerînd
si rascolindu-ne haotic îndoielile
pentru ca devin pasari cu doua capete
si doar o singura inima
pentru ca au un gust sarat
care nu ne paraseste niciodata
lasîndu-ne însetati
în mijlocul insomniilor
pentru ca le asezam pe zidurile fiecarei zile
ca un herpes înflorit în iluzii
pentru ca ne biciuiesc amintirile
si ne pîrjolesc simbolurile
apoi beau împreuna cu noi
din acelasi vin otravit al remuscarilor
pentru ca daca nu le-am rosti
ar trebui sa ne smulgem limbile
si sa inventam un alt fel de durere
undeva la rasarit de neliniste

scrisori II

 

draga mea
cum era de asteptat
am pierdut din nou trenul
expresul acela care trece o singura data prin viata
cîndva îmi spuneai ca exista doar în versiune decapotabila
da l-am pierdut
ma pregatisem pentru el ca un adolescent
toata seara
fara sa dorm fara sa manînc
fara sa gîndesc
ma barbierisem din greseala de doua ori
devenisem un fel de haine atîrnate pe o febrila nerabdare masculina
vorbeam singur lovindu-ma de mine însumi ca o imensa usa rabatabila
inima se încolacise în jurul grumazului
într-un streang de adrenalina
am trecut prin toate luminile rosii ale imposibilului
la intersectia celor mai frumoase promisiuni am luat-o spre stînga
de fapt era cealalta stînga cea pe care o stii
promisiunile erau tot acolo frumoase doar putin demodate si reci
cînd au devenit previzibile am înteles
gresisem drumul
în gara nu mai era nimeni
totul se schimbase locurile cladirile
avusesera loc razboaie revolutii reforme
doar un turn de apa coscovit mai atîrna de un cer sepia
ma astepta sa îl privesc pentru ultima oara
era dimineata

 

statele unite ale plictiselii

 

daca as scrie despre dragoste
ar fi ca si cum as rasturna cutia de ness
peste siragul de furnici care cauta zaharul
în aceasta zi incalificabil de ploioasa
ar aparea un fenomen global de confuzie
între originea si efectul gesturilor mele
asemanator celui de sera
care oricum nu ne intereseaza
pentru ca nu avem rude la tokyo si nici nu l-am citit pe fukuyama
deci despre dragoste nu voi scrie desi am o slabiciune ciudata pentru ea
un fel de datorie neplatita fata de mine însumi
pe care mi-o amintesc în astfel de zile imposibile
cînd ploaia pare un dicteu automat
într-o încercare poetica a plictisului
pîna si romantismul pianului
devine o tentativa patetica
de resuscitare a unei mumii egiptene
uitate în nisipul vaii regilor
dar desigur acesta va ramîne micul nostru secret
pentru ca artistic vorbind nu are sens
nu se poate concepe sa nu scrii despre dragoste
dupa cum nu mai poti salva nimic din risipa aceea de ness
fara sa te gîndesti la furnicile care oricum
cautau ca si tine aceeasi cutie de zahar

 

profetie II

 

într-o zi vom descoperi cine sîntem cu adevarat
cu tot cu tarîna si oase si radacini de sînge
vom pricepe din ce ne sînt facute desfacutele inimi
scocul fîntînii privirii si zagazul claviculei la încheietura sufletului
vom întelege atingerea aceea pe care o simtim uneori pe umarul stîng
lacrimile nefolosite ale ochilor mintii
si crestatura din mijlocul oaselor limbii
vom descoperi din ce ne sînt alcatuite ramasitele nepamîntesti
scheletul arabesc al trufiei bolta necugetarii
si arcadele calcifiate ale nefericirii

va veni o zi cînd vom pricepe esenta nimicniciei noastre
desertaciunea zîmbetului rastignit meschin peste cuget
coplesitoarele sinapse ale fricii
si tropotul ciudat al sîngelui în clipa prostiei
vom întelege forma de vioara a mîinilor împreunate
curba asimptotica a încordarii întru minciuna si adevar
mecanismul ascuns al tradarii
si cicatricea în forma de sarpe a iubirii
vom descoperi în fiecare celula
povara frumusetii fapturilor noastre si hidosenia vie a caderii

pîna atunci însa vom continua sa orbecaim simulînd viata
în acest dans egolatric al des-fiintarii