POETUL CORNELIU POPEL

Vasile TÎRU

La 100 de ani si patru zile de la nasterea Marelui Eminescu, în localitatea Darabani, judetul Botosani, la 19 ianuarie 1950, se naste poetul Corneliu Popel. Absolvent al Facultătii de filologie a Universitătii „Al.I. Cuza” din Iasi, în anul 1973 păseste în învătămînt, ca profesor de limba si literatura română, la scoala din satul Runcu, comuna Tibana, judetul Iasi, unde va lucra până la deces, în anul 1978.
A debutat cu poezii în revista „Iasul literar”. Colaborator si la alte reviste literare din tară. Poeziile sale sînt apreciate în lumea scriitorimii iesene. Drept dovadă, editura Junimea îl include, în anul 1970, în antologia Cerul în apă I. Aceeasi editură îi publică, în 1974, primul volum de versuri, Fratii mei blînzi.
Cu următorul volum, Aurea Saecula, Corneliu Popel face un pas ferm în directia conturării unei formule poetice personale. Volumul este foarte apreciat de critica literară. Geo Bogza, aflat la Iasi, îi scrie, într-o scrisorică: „Poetul Cornel Popel este rugat să primească pentru Aurea Saecula cele mai vii multumiri din partea lui Geo Bogza, februarie 1978”.
O boală necrutătoare îi curmă viata la numai 28 de ani si, parcă înadins,  în aceeasi lună si zi ca Eminescu, 15 iunie, 1978, în Spitalul „Sf. Spiridon” din Iasi.
După un an de la deces, în 1979, îi apare, tot la editura Junimea, volumul Elogiul întelepciunii, iar în 1982, volumul Voce eternă. Pro Patria!.
O viată scurtă si zbuciumată, asa cum poetul mărturiseste:
„M-am născut într-o seară geroasă de iarnă. Luat drept mort, au pus să mi se tragă clopotele. Fusesem lăsat la morgă, doctorul nu avea nici o sperantă. Si totusi... Si totusi a apărut neprevăzutul. Pînă la vîrsta de trei ani am stat numai în spital.
Am început să scriu versuri cam în vara cînd treceam în clasa a III-a. Deci pe la 8 ani si jumătate. Bineînteles că versurile erau proaste. Am început să scriu pentru că îmi plăcea enorm să citesc... Pînă la 12 ani n-am spus nimănui nimic. De-abia atunci m-am destănuit unui coleg care, fireste, nu m-a luat în seamă. Înainte de a împlini 15 ani, învătătoarea mea, care aflase de la mama că scriu, i-a spus domnului profesor Valea. La 15 ani am debutat în „Zori noi”, la Suceava.”
Despre tînărul poet Cornel Popel, Radu Mares, în cartea sa Pe cont propriu, apărută în 1986 la Editura „Dacia” din Cluj, scrie: „Într-o dimineată, atunci cînd eram încă la început, a venit să mă caute la birou un băiat care scria poezii si care dorea să citească în cenaclul sucevean proaspăt înfiintat, de fapt reînfiintat cu foarte noi si mari ambitii... Nu era nici primul, nici ultimul. Ar fi putut fi o întrevedere de rutină, cel putin în ce mă priveste. Acest băiat, însă, un copil de fapt, elev, în uniformă scolară, avea ceva aparte, comparativ cu ceilalti poeti locali, greu de spus acum ce anume. Poate si faptul că era un copil. Cred totusi că impresia de neobisnuit a apărut mai puternic după primele cuvinte. L-am întrebat cum se numeste. Se vede însă că întrebarea nu i-a plăcut. A mormăit ceva cu o voce voalată, dar nu de timiditate, că adică n-au importantă persoana sa, numele, ci teancul de hîrtii pe care mi le dăduse să le citesc, asta conta! Asezati de o parte si de alta a imensului birou de fag, cum se mai făceau pe atunci, l-am privit cu o umbră de contrarietate. Slab, puber crescut prea repede, peste noapte, foarte palid, o pronuntată asimetrie a obrazului si un ochi care privea parcă oblic – dar se si asezase si vorbea din profil, peste umăr, ca si cum ar fi stat în gardă, într-o pozitie defensivă, pentru orice eventualitate. Am insistat, de unde era? Curiozitatea mea pregătitoare venea în firea lucrurilor, dar nici acum n-a răspuns, afisînd o clară ostilitate ironică, declarîndu-mi pe fată o spontană si totală antipatie: n-am venit de plăcere aici, nu mă interesează toate balivernele, citeste-mi poeziile si gata! Bine, am zis. Mi-am aprins o tigară si m-am apucat de citit. Ce avea el acolo, mai multe texte transcrise scolăreste pe foi de caiet, era poezie, într-adevăr, cu un fior de autenticitate strălucitoare, cuceritoare, care divulgă fără gres prezenta talentului, totul foarte departe de versificările obisnuite ale elevilor. I-am spus-o. Imediat s-a luminat. Se asteptase să-i zic că scrie prostii. Înclin să cred mai degrabă că, cu acea foarte orgolioasă crispare a multor poeti tineri, îsi compusese deja un rol imaginar. Îl si juca. Îi plăcea să-l joace, trăgînd cu coada ochiului într-o oglindă interioară. Abia după aceea a acceptat să vorbească.
Se numea Popel Cornel (...) Era elev tocmai la Dărăbani, mică asezare semiurbană si fostă efemeră capitală de raion, situată pe malul Prutului, apartinînd pe atunci administrativ de Suceava. Acolo îl descoperise Lucian Valea, profesorul său de română si care, acum, îl scosese triumfător în lume, în capitala cea mare a regiunii. Am mai aflat că Valea îl dusese întîi la ziar, la inevitabilul Sidorovici, unde i se retinuseră cîteva poezii pentru viitoarea pagină culturală, apoi el plecă cu Badia la o cafea si mi-l trimisese mie ca să-l programez pentru sedinta de cenaclu de după amiază. De fapt, cred că si aflasem dinainte despre descoperirea lui Valea, fusesem chiar si la Dărăbani...
Depăsit momentul confuz al primului contact, functionarul din mine, functionarul cultural s-a trezit: relectură atentă, cîteva obligatorii semne de întrebare făcute ici-colo, la cîte un vers, cîteva sublinieri, în jargonul meseriei ăsteia, însemna «a lua problema în mînă». Poeziile trebuiau dactilografiate în mai multe exemplare, ceea ce presupunea verificarea-aprobarea lor prealabilă. Cînd însă am deschis gura ca să-i comunic observatiile, elevul de la Dărăbani mi-a luat-o înainte. Nu mai stiu exact ce mi-a zis. Trebuie totusi că a fost una dintre acele impertinente greu de trecut cu vederea, pe cît de disperate, pe atît de fără drept de apel. Era ceva din «stilul Valea» al maestrului său: salt înainte! Cum se spune în armată si foc la gura tevii!, elevul stia lectia, chiar prea bine. Dar si eu eram prevenit. Îmi cunosteam acum partenerul. Poetii cei mai plini de hachite sînt si cei mai vulnerabili, victime sigure la un cuvînt elogios dar si la un zîmbet. Bine, i-am spus, colosal! Vei citi ce doresti, n-am nici o observatie, scurtcircuitînd astfel transparenta sa intentie belicoasă.
Am făcut astfel pace fără întîrziere. Seara el a citit cu mare succes la cenaclu: a doua zi decontul cheltuielilor, întoarcerea la Dărăbani. Nu peste mult, «noul Labis», cum a fost numit de cei care cunosteau bine începuturile poetului de la Mălini si nu riscau cu această apropiere, a publicat si în pagine literară a ziarului. Cîtiva  ani apoi a absolvit liceul si a plecat la filologie, la iasi. Cred că în acest interval Popel a mai publicat în „Clopotul” din Botosani, în „Iasul literar”. Încă după un timp, eu fiind acum la cluj, am primit un plic în care am găsit, nu fără surprindere: Fratii mei blînzi, de Corneliu Popel, volum de debut. Dedicatia de pe pagina de gardă mă numea prieten din vremi trecute, ca si cum ar fi trecut un secol de la unica noastră discutie. Si nu erau decît opt ani”.
Am ales una din poeziile citite „cu mare succes” la cenaclul sucevean, poezie inclusă în Elogiul întelepciunii, publicată la Junimea în anul 1979:

Fiu al limbii române

Astfel s-au dus cinstitii oaspeti
si cînd au ajuns în fata trandafirului
au spus: voiesti a fi unealtă a răului
sau binele voiesti a-l căuta?

De voiesti răul nimeni nu-ti va sta alături
si toti vor fura din miresmele tale,
de voiesti binele brate puternice
te vor săpa si adaos rădăcinii tale vor pune

Care-i calea pe care vei alege-o
în risipitor al frumusetii vecinice?
Fii semn al casei si-al glasului de departe,
chemare a naturii în ceasul de veghe.

Fii prunc nestiut, precum pămîntul vergine floridă,
Cînd dreptatea te-nvăluie în mantia eternă,
si pune – sacră – iubirea-ti temelie
a limbii române-n dumbrava latină.