Al. Florin TENE

 

Sinceritate în dozaj calculat

 

A cincea carte a poetului Nicolae Sava, Insolenta noptilor , Editura AXA, Botosani, 2004, ne descopera un poet cu o educata imaginatie a scenariului abstract si a discursului liric, încît e aproape imposibil de sesizat granita la care trairea eului se desparte de mitologia poetica proprie.

Volumul, structurat în trei cicluri, „Umbra mea suficienta”, „Insolenta noptilor” si „Cu barca pe Yahoo”, abordeaza o tema frecventa în jurul careia se tese coerenta acesteia, aceea a poetului si a poeziei, a imponderabilelor care intra în biografia poetului dar si a poemului: „De timiditate nici nu m-as fi nascut/ as fi lasat pe altul în locul meu sa vina./ Printre orgoliile voastre as fi fost mai puternic/ mai hotarît, mai barbat” ( As fi fost ). Nimic inutil în versurile acestui autor, totul parînd a intra cu precizie într-un tot al elementelor dupa o grila prestabilita, verificata dinainte tocmai de trairile poetului. Impresia de variatiune în marginea unui motiv constant are naturalete si sinceritate, în ciuda supravegherii atente a retoricii, iar ozajul calculat al finalurilor are un efect indiscutabil: „El e. Intuiesc dupa respiratia lui grea./ Îi pun mîna pe piept si ma întreb: de ce oare/ cea care se zbate în pieptul sau e inima mea?” ( Nefericitul orasului ). Un poem superb, o autoscopie lirica în care încape o reflectie ce frisoneaza poemul, care face din inventie regimul normal al trairii.

Poetul vibreaza, implicativ pîna la dedublare, prin propria imaginatie în care întrevede adevarata fizionomie a realitatii. Scenariul liric nu e aici o chestiune de tehnica, ci chiar o viziune retraita. Nicolae Sava n-are apetenta pentru concretetea artificialului, sensibilitatea sa fiind educata în linia perceperii realitatii, a trairilor nepremeditate. Peisajele convulsive, în care se recunoaste o interioritate efervescenta, melancolica, întotdeauna cristalizata, au o incandescenta puternica, elegiaca, iesita din ermetism: „Cum umbra trece cu spaima printre stejarii rotati/ si nu tresare nici o frunza de emotia clipei/ asa trec si eu printre voi, copii neascultatori/ si curati, dar nu vedeti ca doar cenusa mea pluteste/ în aerul împovarat de cuvintele voastre./ Vorbesc, vorbesc, vorbesc, dar cît o sa mai pot/ încropi din soaptele mortilor un paradis ce va place?” ( Un ultim text salvat din mîna adormita ). Titlurile poemelor, cu iz renascentist, sînt adevarate metafore.

Poezia lui Nicolae Sava aluneca spre poemul esenian, de care îl apropie gustul pentru „esentele tari”, pentru distilarea trairilor prin retortele eului din care ies secvente autentice de dramatism. Versurile au, uneori, un simbolism elevat, provenit din fuziunea detaliilor pregnante cu atmosfera recreata: „Port cruciade împotriva linistii mele/ desi doar fluturii de lampa-s vinovati/ cînd vin eclipse de iubire si buletinul de identitate/ ma întreaba cine sînt. Din punctul de vedere/ al inimii mai cred ca viata e stupida/ dar nu ma întreb cînd preaiubita suferinta/ care ma cunoaste ma va cauta din nou” ( Nici o suferinta nu ma mai iubeste ). Poemele sînt ca un burete avid de apa, par saturate de propria lor aventura prin traire si imagine. Eul poetic se descopera pe masura ce-si proiecteaza propriul univers, trecînd discret de la traire intensa la melancolie.

Nicolae Sava este un poet admirabil, cuvîntul lui purifica realul, redîndu-i credibilitatea, tot astfel cum apa slefuieste stalactitele si stalagmitele pentru un altar al ecoului încarcat de muzicalitatea adîncurilor. Volumul lui cuprinde trairi intense, uraniene, în care amintirea freamatului senzorial fuzioneaza cu elanul magic al interioritatii.