Aristotel a formulat conceptul de catharsis (în greacă – purificare), în Poetica sa, la capitolul VI, unde, vorbind despre tragedie, o defineste drept „imitatia unei actiuni alese si întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părtile ei, imitatie închipuită de oameni de actiune, ci nu povestită, si care stîrnind mila si frica săvîrseste curătirea acestor patimi. Numesc «grai împodobit», graiul cu ritm, armonie, cînt; si înteleg prin «osebit după fiecare din părtile ei» faptul că unele din acestea constau numai din versuri, iar altele au nevoie si de muzică”. Emotia care însoteste urmărirea unui spectacol, tragic sau comic, lectura unui poem, a unei opere literare în general, provoacă eliminarea, măcar în parte, a turbulentelor, calmarea patimilor si înăltarea, prin purificare, a sufletului de cele contingente si tinderea lui spre absolut. Poezia, adevărata poezie purifică sufletul, îl curătă de încărcătura plată a cotidianului, potoleste pasiunile, mai totdeauna irationale, iluminînd si înăltînd spiritul.
Pentru Paul Fort, izvorul este cuvîntul ce se face apă, una vie, curătitoare.
Simbolistica apei are, în principal, trei mari dominante: origine a vietii, mijloc de purificare, centru de regenerescentă. De interes pentru noi este calitatea ei purificatoare. În Rig-Veda putem citi: „Voi, Ape care izvorîti, aduceti-ne forta,/ măretia, bucuria, iluminarea!/ Stăpîne peste minunătii, cîrmuitoare ale popoare, iar Apei!/ … Voi, Ape, dati leacului întreaga lui putere,/ ca să fie platosă trupului meu/ si astfel să mă bucur îndelung de vederea soarelui/ … Voi, Ape, luati cu voi orice păcat pe care l-am făcut/ orice nedreptate pe care am făcut-o cuiva,/ orice jurămînt strîmb pe care l-am rostit”.
În Vechiul si Noul Testament apa este adeseori invocată, iar Dumnezeu este asemuit cu o ploaie de primăvară, cu roua, El este izvorul de apă vie, izvorul pe care îl caută sufletul precum caută cerbul însetat apa. În Apocalipsă stă scris: „Căci Mielul, Cel Care stă în mijlocul tronului, îl va paste pe el si-i va aduce la izvoarele apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrimă din ochii lor” (7, 17). Tot în Biblie aflăm apa Întelepciunii de la care se adapă înteleptii. Iisus grăieste femeii samaritene: „Dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă care curge spre viată vesnică” (Ioan, 4, 14).
Sacralitatea apei este afirmată si respectată în toate religiile. Una din marile taine ale crestinismului este taina botezului. Taină instituită de Iisus si practicată de apostoli: „Si apropiindu-Se de Iisus, le-a vorbit zicînd: Datu-Mi-s-a toată puterea în cer si pe pămînt. Drept aceea, mergînd, învătati toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfîntului Duh” (Matei, 28, 18-19). Ca în Epistola către Romani a Sfîntului Apostol Pavel să se spună explicit: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morti, prin slava Tatălui, asa să umblăm si noi întru înnoirea vietii; Căci dacă am crescut împreună cu El prin asemănarea mortii Lui, atunci vom fi părtasi si ai învierii Lui. Cunoscînd aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului; Căci cel care a murit este liberat de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom si vietui împreună cu El, stiind că Hristos, înviat din morti, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpînire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieste, trăieste lui Dumnezeu. Asa si voi, socotiti-vă că sînteti morti păcatului, dar vii pentru Dumnezeu si Hristos Iisus, Domnul nostru” (6, 4-11).
Prin ablutiunea practicată de crestini la botez, dar si prin stropirea cu apă sfintită (agheazmă), sufletul si trupul ne sînt curătate de păcate. Ablutiunea se practică în toată lumea, indiferent de natura credintei.
În Coran citim: „Dumnezeu, el a zămislit cerul si pămîntul/ tot el trimite din cer apa/ încărcînd pomii de roade/ care sînt hrană vouă”.
În Scrisoarea I Eminescu ne vorbeste de acel duh ce se miscă peste ape, mai slab ca boaba spumii, izvoditor de viată: „La-nceput, pe cînd fiintă nu era, nici nefiintă,/ Pe cînd totul era lipsă de viată si vointă,/ Cînd nu se-ascundea nimica, desi tot era ascuns…/ Cînd pătruns de sine însusi odihnea cel nepătruns,/ Fu prăpastie? genune? Fu noian Întins de Apă?/ N-a fost lume pricepută si nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare fără rază,/ Dar nici de văzut nu fuse si nici ochi ca să o vază./ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Si în sine împăcată stăpînea eterna pace!…/ Dar deodat-un punct se miscă… cel întîi si singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl…/ Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,// E stăpînul fără margini peste marginile lumii…/ De-atunci negura eternă se desface în fîsii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare si stihii…/ De atunci si pînă astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Si în roiuri luminoase izvorînd din infinit,/ Sunt atrase în viată de un dor nemărginit”.
În Apa si visele, Gaston Bachelard urmăreste metamorfozele apei, legăturile ei cu sufletele noastre prin poezie: „Aceste corespondente dintre imagini si cuvinte sînt cu adevărat corespondente salutare. Un psihic îndurerat, un psihic în panică, un psihic pustiit vor fi ajutate de prospetimea pîrîului sau a rîului. Dar va trebui ca această prospetime să fie vorbită. Va trebui ca fiinta nefericită să vorbească rîului.
Veniti, o, prieteni, în dimineata luminoasă, să cîntati rîului! Unde-i prima noastră suferintă? Căci am ezitat să spunem… Ea s-a născut în acele ceasuri cînd am îngrămădit în noi prea multe lucruri nerostite. Rîul vă va învăta să vorbiti totusi, în ciuda suferintelor si a amintirilor, el vă va învăta euforia prin eufemism, energia prin poem. Vă va spune, clipă de clipă, cuvinte frumoase si rotunde ce se rostogolesc peste pietre”.
Ablutiunea, prin care trup si spirit ne sînt purificate, e tot una cu catharsisul aristotelic ce ne cutremură sufletul pentru a-l curăta de zgura celor trecătoare.
Apa si poezia sînt profund înfrătite, gratie puterii lor purificatoare.