Cassian Maria SPIRIDON

 

Aluzia, un trop în mai multe cuvinte

 

Consemnările privind poezia si aluzia sînt un bun prilej pentru un scurt excurs în lumea tropilor, figuri de stil prin care literatura, poezia în special sînt un limbaj cu totul diferit de cel cotidian.
Pierre Fontanier, în Manualul clasic pentru studiul tropilor sau elemente de tropologie (1821), publicat la noi la Editura Univers în 1977, sub titlul Figurile limbajelor (în traducerea Antoniei Constantinescu), vede în tropi anumite sensuri, mai mult sau mai putin diferite de sensul primitiv, pe care le oferă, în exprimarea gîndirii, cuvintele aplicate unor noi idei. Cunoasterea acestor sensuri presupune deci, cu necesitate, cunoasterea raportului între expresie si gîndire.
Tropii sînt o specie de figuri, figuri considerate de César Chesneau Du Marsais, în cartea sa Despre tropi (1730), publicată la noi la Editura Univers, în 1981 (în traducerea Mariei Carpov), feluri de a vorbi depărtate de cele ce sînt firesti si obisnuite: că sînt întorsături si feluri de exprimare care se îndepărtează întrucîtva de felul obisnuit si simplu de a vorbi. Si tot aici, tropii sînt definiti drept figuri prin care unui cuvînt i se dă o semnificatie care nu este întocmai semnificatia proprie a acestui cuvînt. (…)
Tropii sînt figuri, întrucînt sînt feluri de a vorbi care, în afară de proprietatea de a face cunoscută gîndirea, se disting si prin alte particularităti ce le fac să fie atribuite fiecare altei specii.
În tropi există o modificare sau particularitate generală care îi face să fie tropi si care îi distinge de celelalte figuri: ea constă în aceea că un cuvînt este luat într-o semnificatie care nu este întocmai semnificatia lui proprie: însă, pe deasupra, fiecare trop se deosebeste de un alt trop; această deosebire particulară constă în felul în care un cuvînt se îndepărtează de semnificatia lui proprie.
Fontanier, în Manualul său explică pe larg cuvîntul trop, în greacă τρόπος, de la τρέπω, a roti,, înseamnă acelasi lucru cu rotire. Procedeul prin care sensul unui cuvînt se schimbă în alt sens, prin care un cuvînt trece de la un sens la altul este într-adevăr un fel de rotire. De altfel această schimbare, acest transport de sens nu lasă oare impresia că acel cuvînt se roteste de pe o parte pe alta? Nu ne oferă el un alt aspect, o altă latură?
Figurile limbajului se diferentiază în figuri ale cuvintelor, si în aces caz tin de Gramatică si figuri de gîndire care tin de Retorică. Primele figuri se reduc la o întrebuintare sau aranjament al cuvintelor care dau fortă si elegantă discursului, cele ale gîndirii realizează o anume întorsătură de frază care înfrumusetează, ornamentează discursul. Retorica, după cum citim în lucrarea cu acelasi titlu a lui Aristotel, este o facultate de a cerceta, pentru fiecare caz în parte, ceea ce poate fi capabil de a convinge (1355b, 25) si aceasta în problemele care nu prezintă certitudine, ci îndoială, convingerea realizîndu-se cu ajutorul discursului (1356a, 5).
Figurile discursului sînt definite de Fontanier, în Tropologia sa, drept aspectele, formele, întorsăturile mai mult sau mai putin deosebite si de un efect mai mult sau mai putin izbutit, prin care discursul în exprimarea ideilor, gîndurilor si sentimentelor, ne îndepărtează mai mult sau mai putin de ceea ce ar fi exprimarea simplă si banală.
Tropii se împart în două mari clase, tropi într-un singur cuvînt sau propriu-zisi si tropi în mai multe cuvinte sau impropriu denumiti astfel.
După clasificările existente, alfabetic, în categoria tropilor într-un singur cuvînt intră: antonomaza, metafora, metonimia, sinecdoca, silepsa. Între tropii de mai multe cuvinte avem: alegoria, aluzia, comunicatia, hiperbola, ironia, litota, metalepsa la care putem aditiona: alegorismul, asociatia, asteismul, contrafisiunea, epitropa, mitologismul, paradoxismul, personificarea, preteritia, reticenta, subiectificarea.
Antonomaza în care avem un nume comun atît pentru numele propriu al unui individ cît si pentru numele comun al speciei căreia îi apartine de fapt, care în cazul cînd, se exemplu, un bărbat este extrem de curajos i se spune tigru, sau, dacă arată foarte bine este numit Adonis etc. Este vizibil că antonomaza implică o metaforă, adesea aluzivă, iar uneori ca în ultimul exemplu cu caracter mitologic.
Tropii în mai multe cuvinte, numiti de Fontanier si figuri de expresie (prin expresie întelegîndu-se orice combinatie de termeni si de întorsături prin care este redată o anume combinatie de idei), se împart în figuri de expresie prin fictiune, figuri de expresie prin reflectie si figuri de expresie prin opozitie. Între figuri de expresie prin reflectie intră si aluzia. După cum explică autorul Figurilor limbajului, „ca să fermecăm si în acelasi timp să supunem unui exercitiu spiritul cititorului, vom folosi în exprimarea gîndirii o anume întorsătură misterioasă; vom spune mai putin decît vom lăsa să se înteleagă sau să se ghicească din raportul care se realizează între ideile enuntate si cele care nu sînt enuntate; acestea din urmă se vor reflecta asupra primelor; ideile neenuntate, absente, ne apar simultan în memorie: vom avea în consecintă figuri de expresie prin reflexie”.
Du Marsais, în lucrarea sa afirmă că, aluziile si jocurile de cuvinte au si ele legătură cu alegoria: alegoria prezintă un sens si lasă să se înteleagă un altul; aceasta se întîmplă si în aluzii, ca si în cele mai multe jocuri de cuvinte, rei alterius ex altera notatio. Se face aluzie la istorie, la legendă, la obiceiuri, iar uneori se fac chiar si jocuri de cuvinte.
Fontanier crede că aluzia nu trebuie confundată cu alegoria, desi acceptă că există si alegorii aluzive.
Pentru autorul Manualului despre tropi aluzia constă în a face sensibil raportul între un lucru spus si altul nespus; din acest raport apare însă ideea.
Si, după acelasi autor, aluzia poate fi istorică, mitologică, morală si verbală cînd are ca temei un joc de cuvinte. Poate fi acceptată ca aluzie o figură de stil care lasă cititorului posibilitatea de a deduce, de a ghici la ce face trimitere autorul, totodată, dacă este una prea încifrată riscă a-si pierde caracterul aluziv, transformîndu-se, eventual, cel mult într-o enigmă.
Du Marsais atentionează asupra aluziilor din anumite cîntece, în general, în cazul nostru, adesea întîlnite în folclor, al căror sens literal, sub o aparentă de simplitate, este plin de aluzii obscene. Fapt condamnabil în opinia retoricianului. Aici rezonează cu pedagogul si retorul roman Quintilian, care în Arta oratorică ne îndeamnă „să ne ferim cu grijă cînd scriem de tot ce poate da nastere unor aluzii necuviincioase. Stiu foarte bine că aceste interpretări vin adesea în minte mai curînd ca o urmare a stricăciunii sufletului celor care citesc, decît din reaua vointă a celui care scrie; însă un autor întelept si luminat trebuie să tină seama de slăbiciunea cititorilor si să aibă grijă să nu dea nastere unor astfel de idei în mintea lor: căci trăim într-o vreme cînd închipuirea oamenilor este atît de josnică încît din pricina folosirii lor abuzive, nu ne mai este îngăduit să ne slujim de un mare număr de cuvinte, altă dată cum nu se poate mai cuviincioase; asa că, dacă cel ce scrie nu ia bine seama, cititorii răutăciosi vor găsi de ce rîde, mînjindu-si închipuirea cu vorbe, care, prin ele însele, sînt foarte departe de obscenitate”.
Aluzii de toate culorile întîlnim în satirele eminesciene, în piesele lui Caragiale, în povestirile lui Creangă, în Povestea vorbii a lui Anton Pann, în fabulele lui Grigore Alexandrescu, în parodiile lui George Topîrceanu sau în poemele soresciene. Proverbele, zicătorile, istorioarele populare, multe pagini de folclor sînt pline de aluzii, în diferite forme de expresie.
Poezia modernă si contemporană, cu osebire de la aparitia simbolismului, foloseste frecvent aluzia, metamorfozînd-o într-un principiu de particularizare a expresiei, printr-o anume încifrare a ei. Mallarmé în Divagations discută, alături de sugestia prezentă în poezie si de limbajul aluziv.
Generarea tropilor tine de capacitătile noastre intelectuale si morale. Între elementele generatoare, în prim plan este imaginatia, urmată de spirit si de pasiune. Aluzia tine de spirit, de inteligenta creatorului, care implică un cititor capabil să priceapă acest joc ce se manifestă autonom în raport cu emotia sau sensibilitatea.
Tropii, pe lîngă abundenta pe care o asigură limbajului, îi dau, subliniază Pierre Fontanier, mai multă noblete si mai multă demnitate, mai multă concizie si mai multă energie, mai multă claritate si mai multă fortă, în sfîrsit, mai mult interes si mai multă savoare.
Tropii în poezie sînt izvorul si cauza încîntării pe care o provoacă cititorului nu mai putin a înăltimii axiologice.
De retinut, totodată, că tropii în sine sînt doar ornamente ale stilului, ei nu înlocuiesc nici fondul, nici substanta stilului, sînt doar parte a tehnicii (în sensul folosit de vechii greci) la care apelează scriitorul, nu sînt, în integralitate, arta acestuia. Ei trebuie folositi cu moderatie si destulă rezervă, abuzul de tropi avînd un efect cu totul nefericit asupra textului.
Într-un discurs importante sînt semnificatia si expresia, aici se coagulează spiritul discursului, cuvintele, cum spune Fontanier, nefiind decît corpul lor.
Aluzia vine din latinul allusia (ludere ad) – a se juca, a glumi, si are un caracter ludic, prin care spiritul evidentiază anumite idei cu ajutorul altora, cu care se află într-o legătură mai mult sau mai putin apropiată.
Aluzia tine si de mestesug, de capacitatea poetilor de a folosi traditia literară, o caracteristică ades întîlnită la poetii zilelor noastre.
Despre abuzul si proasta folosire a tropilor atentionează atît anticii cît si modernii. Cît priveste aluzia, citim în Principii ale criticii literare (1925) a esteticianului englez I.A. Richards, că „trebuie să reflectăm însă cu grijăla problema aluziilor. În spatele folosirii lor si a satisfactiei resimtite se pot găsi motive demne dar si motive nedemne. Sînt unii cărora familiaritatea cu literatura le prilejuieste un sentiment de superioritate fată de ceilalti, iar acest lucru este vulgar simeschin. Plăcerea recunoasterii sensului, proportională cu difi­cultatea produsă de lipsa de evidentă a unei aluzii, este de mică valoare si nu trebuie confundată cu valorile literare, poetice. Este perfect posibil ca un cititor, familiarizat cu Imnul Nasterii de pildă, să recepteze tot ce a intentionat Shelley fără să observe vreodată aluzia, adică fără nici o recunoastere. Dar eruditii uită de asta adesea. O perversiune teribil de îndrăgită de savanti este transformarea capacitătii de a identifica referinte obscure în semn al culturii. Chesti­unea poate fi mentionată, deoarece acest snobism, urmînd calea inversă, (sau, dacă e preferată metafora, prin recul) face posibile timiditatea si lipsa de sinceritate, diferitele atitudini eronate fată de literatură, iritarea si sentimentul de apăsare care duc la dezgustul fată de poezie si la negli­jarea ei. Aluzia este o capcană aproape la fel de eficace în cazul scriitorului cît si în cel al criticului academic. Invită la ipocrizie. Poate să încurajeze si să deghizeze lenea. Cînd devine un obicei este boală curată. Dar aceste pericole nu justifică suspiciunile asupra locului ce i se cuvine în poezie aluziei sau unor mijloace de expresie similare”.
Poezia modernă este una întesată de aluzii, aluzii care pun la grele încercări cititorul. Un exemplu, la care apelează si Richards este Tara pustie a lui T.S. Eliot. Aici aluzia este un procedeu tehnic de comprimare, poema eliotiană este, în esentă, o epopee, în absenta acestui procedeu tehnic, i-ar fi fost necesare, cum remarcă savantul englez, douăsprezece volume. Aceste aluzii însă si notele care elucidează parte din ele au atras oprobriul categoric al multor cititori susceptibili. Dar asemenea cititori nici măcar n-au început să priceapă ceva.
Si tot aici citim un adevăr pe care si astăzi încă multi iubitori de poezie nu-l acceptă, poezia dificilă alungînd pe cititorul lenes, pentru că foarte multă poezie valoroasă prezintă cu necesitate ambiguităti în privinta efectului imediat. Pînă si cel mai atent si mai sensibil lector e silit să recitească si să depună eforturi pînă ce poezia îi devine limpede si fără ambiguităti. Ca si o nouă ramură a matematicilor, poezia originală obligă mintea să se autodepăsească, iar asta cere timp.
Exemplul cu Tara pustie ar putea fi extins la Cantos-urile lui Ezra Pound, la poemele lui Kavafis pline de aluzii mitologice pînă la poezia poetilor generatiei '80.
I.A. Richards avea dreptate cînd anticipa în 1925, că, „date fiind conditiile actuale si viitoarele posibilităti de dezvoltare indi­cate de schimbările survenite în ultimele două secole, este foarte probabil ca poetii să folosească aluzia tot mai intens, si ca operele lor să trimită din ce în ce mai mult nu numai la alte poeme, ci si la tot felul de domenii specializate ale cunoasterii. Bună parte din experientele cele mai subtile si cu semnificatii mai cuprinzătoare, deci din experientele cele mai asemănătoare poeziei, sînt stîrnite astăzi de lectura unor studii stiintifice. Desigur, nimic nou, nimic ce n-ar fi putut să se întîmple si pe vremea lui Donne. Complicatia rezultă din faptul că studiile stiintifice au progresat mult fată de acele vremuri”.
Apelul frecvent în poezia actuală la aluzii care fac trimiteri la domenii, înainte practic interzise lirismului, de la biologie sau matematică, la mecanică, anatomie, fizică sau medicină este un argument suplimentar în a remarca dominatia acestui trop în mai multe cuvinte în poezia contemporană, nu mai putin a solicitării intelectuale la care e supus cititorul, care, pentru a o accesa are nevoie, pe lîngă sensibilitate si de o corespunzătoare si temeinică informatie culturală.

 

 

Viitoarele numere vor avea ca temă: 2008 Poezie si aluzie; Poezie si sentiment. 2009Poezie si vid; Poezie si somn; Poezie si haos; Poezie si cosmos.

 

Home