Clipa, o putem aprecia drept cîtime minima, fractiunea infinitezimala de exprimare a timpului – echivalenta a punctului din geometria liniara, unde o infinitate de astfel de puncte, oricît de mici, prin congruenta materializeaza o dreapta. Clipa tine, cu prioritate, de prezent, de multitudinea momentelor succesive si mereu actuale.

Filosofic, timpul, în dictionarul Larousse , este definit drept un mediu infinit în care se succed evenimentele, adesea considerate ca o forta care actioneaza asupra lumii si fiintelor. În Dictionarul de psihologie al lui Norbert Sillamy notiunea de timp este considerata „o constructie psihologica a omului, care îi permite sa se adapteze la modificarile mediului sau. Ea se întemeiaza pe factori sociali cît si pe factori senzoriomotori. Exista un timp obiectiv, socializat, masurabil (ceasornic, calendar), un timp biologic, care se modifica sub influenta diferitilor factori – cum sînt temperatura, o intoxicatie cu hasis sau cu alte droguri – si un timp subiectiv, variabil în functie de individ si de interesele personale de moment (cînd activitatea noastra este intensa, dificila, pasionanta, densitatea impresiilor face ca timpul sa ni se para scurt; cînd, dimpotriva, lenevim, timpul ni se pare interminabil)”.

Pentru Platon timpul este rezultatul creatiei divine, „înainte de nasterea cerului nu existau zile si nopti, luni si ani; Demiurgul însa a facut astfel încît ele sa apara o data cu alcatuirea universului. Toate acestea sînt parti ale timpului si atît a fost cît si va fi sînt forme nascute ale timpului, pe care, nedîndu-ne seama, le atribuim în mod gresit existentei vesnice. Caci noi spunem a fost , este si va fi , dar, într-o vorbire adevarata, numai este i se potriveste în timp ce a fost si va fi se cade a fi enuntate despre devenirea ce se desfasoara în timp; caci acestea sînt miscari”. Si va concluziona: „Asadar timpul s-a nascut odata cu omul, pentru ca, nascute fiind împreuna, împreuna sa piara, daca va fi vreodata sa piara”.

Cu mult mai larg si argumentat si implicit mai putin apodictic se arata Aristotel în Fizica sa, cînd încearca sa aproximeze esenta timpului . Momentul aristotelic, echivalent al clipei prezente, nu se constituie în parte , aceasta fiind masura a întregului, or, pentru Stagirit „timpul nu pare ca este compus din partile care exista acum; mai mult, momentul de fata, care pare ca desparte trecutul de viitor, nu este usor de vazut daca este unul si acelasi lucru si daca ramîne mereu sau este altul si altceva. Într-adevar, daca este mereu altceva, nu exista nimic în timp, parte si alta parte, care sa nu învaluiasca si sa nu fie învaluita, asa cum timpul mai mic ar fi învaluit de timpul mai mare, iar ceea ce nu este acum, dar era mai înainte, în mod necesar, a pierit, si ceea ce este acuma nu va fi laolalta, de vreme ce, în mod necesar, ceea ce a fost mai înainte s-a distrus. Dar nu este posibil sa se fi distrus în sine însusi, pentru ca a fost atunci, si nu este posibil ca ceea ce a fost mai înainte sa fie distrus în alt timp”.

Autorul Fizicii nu agreeaza ideea platonica în care timpul este miscarea întregului . Considera de natura evidentei ca timpul nu este miscare (admite ca schimbarea întreaga este mai rapida sau mai înceata, dar timpul nu este ), argumentînd: altminteri nu exista nici o diferenta pentru noi în momentul de fata între miscare si transformare . Preocupat de a decela totusi ce element al miscarii este timpul, convine ca: „o data cu miscarea noi percepem si timpul; astfel, daca este întuneric si noi nu suferim nimic corporal, dar exista o miscare sufleteasca, atunci se pare ca a fost si timpul”.

Avem acces la cunoasterea timpului, dupa cum se precizeaza în Fizica , în momentul „ cînd delimitam miscarea delimitînd anterioritatea si posterioritatea. Si atunci zicem ca s-a produs timpul cînd, în miscare, luam cunostinta de anterior si de posterior. (…) Cînd deci percepem clipa de fata ca unica, si nu ca anterior, sau posterior în miscare sau ca acelasi lucru care tine de anterior si de posterior, nu avem impresia ca s-a produs timp, pentru ca nu s-a produs miscare. Cînd însa percepem anteriorul si posteriorul, atunci zicem ca s-a produs timp. Într-adevar, timpul este: numarul miscarii, dupa anterior si posterior”.

Numarul avînd aici înteles de masura sau marime. Desi clipa delimiteaza acelasi timp care era altadata (înteles aici ca interval), esenta lui este alta . Si expliciteaza: „Clipa masoara timpul, ca anterior si posterior.

Clipa este pe de o parte aceeasi, iar pe de alta, nu este. Întrucît se afla mereu în alt si alt timp, clipa este alta – asta ziceam ca este caracteristica clipei – dar ca lucru care exista cîndva, este aceeasi”.

Clipa este legatura între timpul trecut si timpul viitor , si totodata o limita a timpului , fiind începutul unei parti si sfîrsitul alteia . Aristotel, în acelasi timp atentioneaza: „clipa nu este începutul si sfîrsitul aceluiasi timp pentru ca ar însemna ca contrariile sa existe din acelasi punct de vedere; si timpul nu va înceta niciodata, pentru ca întotdeauna un timp va fi pe punctul de a începe”.

Nu timpul produce schimbarea, ci uneori se întîmpla ca si aceasta schimbare se face în timp .

Cît priveste legatura dintre timp si suflet, Aristotel afirma: „daca este cu neputinta sa existe lucruri care masoara, este cu neputinta sa existe si lucruri masurate, astfel ca este evident ca nu exista nici numar. Pentru ca numar este sau lucrul numarat, sau lucrul care poate fi numarat. Iar daca nici un alt lucru n-a fost facut sa numere, în afara de suflet, iar sufletul este inteligenta, este cu neputinta sa existe timp fara suflet”.

Averroes, în comentariile la Fizica , în ce priveste timpul si sufletul, precizeaza: „daca timpul se gîndeste numai ca un concept, el este în suflet, dar materia lui este în afara sufletului”.

Nu departe de viziunea Stagiritului asupra timpului, dar fara a-l nega pe Platon, este Fericitul Augustin în Cartea a unsprezecea din Confessiones . Apelînd la sprijinul Domnului întru dezlegarea spinoasei probleme a timpului, afirma puterile creatoare ale Divinitatii, ce prin cuvîntul Sau le-a facut pe toate. În capitolul XIV al Cartii Augustin se întreaba: „Ce este timpul? Daca nimeni nu ma întreaba, o stiu, iar daca as vrea sa explic cuiva care ma întreaba, nu stiu. Totusi cu încredere afirm ca stiu ca daca nu ar trece nimic nu ar exista timp trecut si daca nu ar veni ceva nu ar fi timp viitor si daca nu ar exista nimic nu ar fi timp prezent”.

Tot în sufletul omenesc crede Fericitul Augustinposibila aflarea caii catre cunoasterea timpului: „Caci tie ti s-a dat sa simti întîrzierile si sa le masori”.

Aflam si o definitie a clipei ca prezent cuantificat: „Daca prin timp se întelege ceva care sa nu poata fi împartit nici în cele mai mici particele de timp, numai acesta singur poate fi numit prezent. Dar acesta zboara atît de repede de la viitor la trecut, încît nu mai poate sa se extinda în nici o întîrziere. Caci daca se extinde se împarte în trecut si viitor, iar daca este prezent nu are nici un spatiu”.

Toate formele timpului se afla depozitate în suflet: „Dar ceea ce acum este evident si clar nu este nici viitorul, nici trecutul, si nu se zice la propriu: exista trei timpuri trecutul, prezentul si viitorul, ci, la propriu, s-ar putea zice: exista trei timpuri, prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente si prezentul din cele viitoare. Caci acestea trei sînt în suflet si în alt loc nu le vad, memoria prezenta despre cele trecute, vederea celor prezente, asteptarea prezenta a celor viitoare. Daca mi se îngaduie aceste expresii, vad si marturisesc ca sînt trei timpuri”.

Masurarea timpului se afla în suflet, gratie simturilor sale: „Impresia pe care o fac în tine lucrurile care trec si care, dupa ce au trecut acele lucruri, ramîne, pe ea o masor, care este prezenta, nu lucrurile care au trecut, pentru ca aceasta impresie sa se produca. pe ea o masor cînd masor timpurile. Asadar, sau acest lucru sînt timpurile însesi, sau eu nu masor timpurile”.

Aceasta masura, aceasta capacitate de conservare si perpetuare a clipei o aflam nu doar în suflet, îndraznesc a crede ca un astfel de depozitar este, cu specificitate, poezia, cu mult mai perena decît sufletul singular si pieritor.

Sageata timpului, care ne marcheaza cresterea si degradarea pîna la extinctie, are o singura directie, nicicînd reversibila. Tocmai ireversibilitatea timpului a framîntat si framînta inimile oamenilor: Ea este aceea, spune Louis Lavelle în Despre timp si despre eternitate ,, care îi face pe poeti sa plînga, care face sa rasune accentul funebru «niciodata» si care da lucrurilor pe care nu le vom mai vedea acea extrema acuitate de voluptate si de durere în care absolutul existentei si absolutul neantului par a se apropia pîna la fuziune. Ireversibilitatea este deci marturia unei vieti care valoreaza o data si nimic mai mult…”

Kant, în Critica ratiunii pure , considera timpul o „forma a priori a sensibilitatii”. Pentru Bergson „prezentul consta dintr-un sistem combinat de senzatii si de miscari” ( Materie si memorie ). Spinoza, în Etica sa afirma: timpul nu este o calitate a lucrurilor, ci numai un mod de a gîndi .

Natura timpului trait este subiectiva, se manifesta calitativ, compusa din momente heterogene ce se deruleaza cu viteze diferite. Acest timp este, totodata, în stiinta constituit dintr-o succesiune de intervale variabile, clipele vietii.

În fata rostogolirii timpului, mai exact al timpului ce ni s-a dat, cînd gîndim asupra-i sîntem cuprinsi de neliniste, de Angst -ul heideggerian.

În Timp si Fiinta , Heidegger se întreaba si afirma: „Ce ne îndeamna sa citam Timpul si Fiinta împreuna? De la începuturile gîndirii occidental-europene si pîna astazi, Fiinta semnifica tot atît cît prezenta statornica. Din aceasta, din prezenta, vorbeste prezentul. În acord cu aceste reprezentari curente, prezentul împreuna cu viitorul si trecutul formeaza caracterul timpului. Ca prezenta, Fiinta este determinata prin Timp. Daca este asa problema este, în sine, suficienta pentru a introduce o neliniste asidua în gîndire. Aceasta neliniste creste de îndata ce începem sa gîndim în ce fel exista o asemenea determinare a Fiintei prin Timp”.

Aflam aici prezenta statornica a lui Aristotel, acel Acum , propriu timpului fiind mereu de fata .

Omul e o fiinta pentru moarte, zum Tode sein – (Heidegger) experienta ultima ce ne arunca în ne-mai-fiinta . Clipa ce am vrea sa o suspendam, sa-i oprim zborul, precum Faust în finalul partii a doua: „Acelei clipe as putea sa-i spun, întîia oara:/ Ramîi ca esti atît de frumoasa!/ Caci urma zilei mele pamîntene/ Nici în eoni nu poate sa dispara./ Si presimtind o fericire, ce înalta se-nfiripa,/ Eu gust acum suprema clipa”.

Aristotelic, Eminescu scandeaza: „Cu mîne zilele-ti adaogi/ Cu ieri viata ta o scazi/ Si ai cu toate acestea-n fata/ De-a pururi ziua cea de azi”.

Poezia pare a fi un visternic de clipe. Precum un chihlimbar în care e cuprinsa o albina, mereu aceeasi, neschimbata în lungul timpului, încremenita si la fel de prezenta ca atunci cînd s-a conservat, asa si poezia ne perpetueaza clipele simtirii noastre, mereu prezente si vii pentru alti si alti cititori, din vechime, de azi, sau din viitorul ce ne asteapta. Pentru ca: „Numai poetul/ Ca pasari ce zboara/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemarginirea timpului,/ În ramurile gîndului,/ În sfintele lunci,/ Unde pasari ca el/ Se-ntrec în cîntari” (Eminescu, într-un crîmpei improvizat la 18 ani).

Si tot el se-ntreaba: „Nu e pacat/ Ca sa se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”.

Clipele trec în succesiune, devin trecut, chiar în timp ce scriu acest text, poate poezia e singura ce stie a perpetua prezentul clipei ce zboara c-un zîmbet ironic .