Spiritul este definit ca factorul ideal al existentei, sfera lui de cuprindere fiind mai largă decît a sufletului, desemnînd în acelasi timp principiul vietii dar si pe acela al gîndirii. Notiune reflexivă, de nuantă metafizică, nu este o facultate, ci un act – cum se subliniază în Dictionarul de filosofie (Larousse) – a cărui intuitie o avem de fiecare dată cînd reusim să întelegem efectiv un fenomen.
Psihologic – viata spirituală, ca evolutie mintală, afirmă o trăire subiectivă a unui continut ideal dar pregnant. Pentru Paul Popescu-Neveanu spiritualitatea reprezintă ansamblul disponibilitătilor culturale considerate sub raportul stilului, continutului si tendintelor.
Spiritul, considerat de Thales „dintre toate cîte există, ca fiind cel mai iute, căci el aleargă pretutindeni”, este pentru occidentali o notiune marcată pregnant de originile sale religioase. Duhul Sfînt, reprezentat ades în Noul Testament în chip de porumbel este echivalentul spiritului divin, consolator si dătător de viată, spiritul cel viu înrudit cu inspiratia, cu harul cel dumnezeiesc ce coboară peste artist în momentele sale de gratie.
Pentru Hegel spiritul este un înaintemergător. În cămasa spiritului, autorul Fenomenologieii spiritului conciliază filosofia, arta, religia, toate cuprinse în fiinta concretă a ideii: „arta si religia sînt felurile ei deosebite de a cuprinde pe sine si de a-si da fiintă adecvată; filosofia are împreună cu arta si religia acelasi continut si acelasi scop, dar ea este modul suprem de a cuprinde ideea absolută, deoarece modul ei este cel mai înalt, este conceptul; ea cuprinde deci în sine aceste forme ale finitătii reale si ideale, precum si pe acelea ale infinitătii si ale sfinteniei, si le întelege întelegîndu-se pe sine însăsi. Deducerea si cunoasterea acestor forme particulare constituie însă sarcina ulterioară a stiintelor filosofice particulare”.
Orice activitate spirituală îsi are drept scop, prin realizarea împreunării care există în sine între latura obiectivă – concept – si latura subiectivă, accederea la constiinta libertătii sale.
Între formele de realizare ale acestei reuniri, locul de frunte îl are religia. Tot în Prelegerile de filosofie a istoriei se afirmă că „a doua formă a reunirii obiectivului cu subiectivul în spirit este arta; ea pătrunde mai adînc în realitate si în lumea simturilor decît religia; sub înfătisarea ei cea mai demnă, ea este chemată să reprezinte – ce-i drept – nu spiritul lui Dumnezeu, ci chipul lui Dumnezeu; deci divinul si spiritualul prin excelentă. Prin artă, divinul trebuie să devină intuitiv, ea înfătisîndu-l fanteziei si intuitiei”.
Exprimarea cea mai înaltă, cea mai liberă si cea mai înteleaptă a acestei reuniri este considerată filosofia, capabilă – în aflarea adevărului, de a nu se mărgini doar la reprezentare si sentiment – cum se întîmplă în religie, sau doar la intuitie ca în artă, ci pătrunde si pînă la spiritul care gîndeste.
Spiritul echivalat cu ideea absolută, este spiritul universal, infinit si absolut, care determină din sine însusi ce e într-adevăr adevărul. Si tot în Estetică aflăm o frumoasă definitie: Împărătia artelor frumoase este imperiul spiritului absolut.
Preocuparea artei fiind adevărul ca obiect absolut al constiintei, ea apartine sferei absolute a spiritului, cauză pentru care se situează, prin egalitatea de continut, pe acelasi teren cu religia…, precum si cu filosofia, deosebindu-se, cele trei regnuri, numai prin formele în care ele înfătisează constiintei, absolutul.
Prima formă a intuitiei sensibile apartine artei, „întrucît arta, explicitează Hegel, înfătisează pentru constiintă adevărul în forma plăsmuirii sensibile, si anume a unei plăsmuiri sensibile care în însăsi această aparitie a sa posedă un înteles mai înalt si o semnificatie mai adîncă, fără să caute totusi, cu ajutorul mediului sensibil, să facă sesizabil conceptul ca atare, adică în universalitatea lui; căci tocmai unitatea acestuia, cu fenomenul individual este esenta frumosului si a producerii lui de către artă”.
A doua este religia care are reprezentarea ca formă a constiintei sale, „întrucît absolutul e transformat din obiectivitatea artei în interioritatea subiectului, fiind dat acum pentru reprezentare în mod subiectiv, astfel încît inima si sufletul, si în general subiectivitatea interioară, devin moment principial”.
A treia, cea mai pură formă a cunoasterii, trebuie, după Hegel, să fie recunoscută gîndirea liberă, manifestă în filosofie. Aici sînt unite cele două componente ale artei si ale religiei: „obiectivitatea artei, care aici si-a pierdut, desigur, sensibilitatea exterioară, dar schimbînd-o contra formei gîndirii, si subiectivitatea religiei, care e purificată, devenind subiectivitate a gîndirii, fiindcă, pe de o parte, e subiectivitatea cea mai intimă si mai proprie, iar adevăratul gînd, ideea este, pe de altă parte, universalitatea cea mai substantială si mai obiectivă, universalitate care numai în gîndire se poate cuprinde pe sine în propria sa formă”.
Creatiei artistice i se incumbă profunda si perfecta îmbinare între laturile spiritualului si ale sensibilului. Tot aici, „arta poeziei este considerată de autorul Stiintei logicii, arta universală a spiritului devenit liber în sine, spirit care, în realizarea operei de artă, nu e legat de materialul sensibil exterior si care nu se miscă decît în spatiul interior si în timpul interior al reprezentărilor si sentimentelor. Dar tocmai pe această, cea mai înaltă treaptă  a ei arta se si depăseste pe sine, părăsind elementul sensibilizării conciliate a spiritului si trecînd din poezia reprezentării în proza gîndirii”.
În temeiul filosofiei hegeliene putem concluziona: poezia este cea mai înaltă formă de manifestare a spiritului.
Poetul liric îsi află impulsul si continutul propriei creatii în sine însusi, avînd ca temei pasiunile si trăirile propriei sale inimi si ale propriului său spirit.
Dar care este totusi spiritul poeziei? Pentru a afla un răspuns posibil, apelăm la Pascal, nu înainte de a aminti ce spunea Preafericitul Augustin: Modus quo corporibus adhaerent spiritus comprehendi ab hominibus non potest, et hoc tamen homo est (Modul cum spiritul este unit cu corpul nu poate fi înteles de către om si totusi acesta este omul însusi).
Pascal, vorbind despre spirite si deosebirile dintre ele, apreciază că există două feluri de minti: „unele care pătrund viu si adînc consecintele regulilor – si acestea sînt minti caracterizate prin precizie; altele, care înteleg un mare număr de reguli fără a le confunda si în aceasta constă l’esprit de géométrie (spirit matematic). Prima categorie înseamnă force et droiture d’esprit (putere de pătrundere si precizie); a doua, étendue d’esprit (amplitudine spirituală)”.
În l’esprit de géométrie „regulile sînt evidente dar depărtate de uzul comun, asa fel că-ti vine greu să le abordezi, din lipsă de obisnuintă. Cînd pătrunzi în ele însă, oricît de putin si le vezi temeiurile, ar trebui să fii o minte schioapă ca să le judeci rău, ele fiind reguli asa de cuprinzătoare încît este aproape cu neputintă să-ti scape”.
În l’esprit de finesse, „principiile sînt la îndemîna oricui si clare pentru oricine. Nu ai de ce să-ti bati capul si să te frămînti ca să le întelegi; nu este vorba decît să ai ochi bun. Dar trebuie să-l ai bun, căci regulile sînt atît de mlădioase si în asa mare număr că este aproape cu neputintă să nu-ti scape vreuna. Or, omisiunea uneia singure duce la eroare. Deci, trebuie să ai mai întîi ochiul foarte limpede, ca să vezi toate principiile si apoi mintea dreaptă spre a nu judeca fals pe principii cunoscute”.
„Faptul că unele spirite fine (se referă la oamenii de cultură care n-au înclinatii spre stiintă, dar înteleg cu usurintă problemele de literatură, de filosofie, artă etc.) nu sînt geometri se explică prin aceea că ele nu pot deloc să-si însusească principiile de geometrie; însă ceea ce face ca unii geometri să nu fie fini este faptul că ei nu văd ceea ce-i înaintea lor si că, fiind obisnuiti cu principiile precise si obisnuite ale geometriei si nejudecînd decît după ce au văzut si, după cum au mînuit acele principii, se pierd în lucrurile de finete, unele principii nu se lasă mînuite; de-abia le vezi. Mai degrabă le simti decît le vezi. Ai infinite greutăti în a le face simtite celor ce nu le simt prin ei însisi. Sînt lucruri asa de delicate si atît de numeroase, încît îti trebuie un simt foarte rafinat si foarte fin spre a le sesiza. Cel mai adesea nu le poti demonstra în ordine ca în geometrie, pentru că nu le posezi principiile si pentru că este si greu să o faci. Trebuie să vezi lucrul dintr-o singură privire, nu pe bază de rationamente îndelungate, cel putin pînă la un anumit punct”.
Sînt si din cei la care cele două spirite se îmbină fericit, ca la autorul Cugetărilor (Pascal), sau cel al Jocului secund (Ion Barbu).
Spiritul finetii este dominat, în principal, de intuitie si sentiment.
Spiritul geometric este dominat de ratiune, de logică, supus cu totul regulilor si principiilor.
Si totusi, Ion Barbu vedea în poezie o prelungire a geometriei, iar Lautréamont geometria prin excelentă.
În viziune pascaliană spiritul dominant al poeziei este spiritul de finete, pentru care intuitia si sentimentul sînt esentiale, unde lucrurile de finete mai degrabă le simti decît le vezi, judecătile fiind de natură interioară în perceperea frumosului. „Spiritul îsi are ordinea lui, afirmă într-o cugetare Pascal, care caută în principii si demonstratii. Inima o are pe a ei”. Doar prin ultima pare a se manifesta spiritul poeziei.

Home