REGIMUL NOCTURN AL POEZIEI
Cassian Maria SPIRIDON
Ilustrativ pentru ce se vrea noaptea în poezie este creatia lui Novalis,
cu deosebire Imnuri cãtre noapte. Misterele noptii sînt hainele
în care se îmbracã poezia romanticului german: “Devale
mã întorn/ La sfinta, negrãita,/ Tainca noapte”. Si tot
aici se întreabã si constatã: “Ai o inimã/ De
om si tu/ Întunecatã noapte?/ Ce tãinuiesti/ Sub mantia
ta/ De pãtrunde nevãzut/ În sufletul meu/ Cu vigoare?/
Tu luminezi numai înspãmîntãtor./ Delicios balsam/
Picurã din mîna ta,/ Din mãnunchiul de maci./ În
dulce betie/ Desfãsori tu împovãrãtoarea/ Aripã
a sentimentului/ Si ne hãrãzesti bucurii/ De nespus si întunecate/
Si tainice, cum însãti esti,/ Bucurii care ne lasã/ Un
cer bãnuit”. Cu totul derizorie îi pare ziua si lumina ei, de
care se leapãdã bucuros “Sãrmanã si copilãroasã/
Îmi pare lumina/ Cu lucrurile-i pestrite,/ Îmbucurãtoare
si binecuvîntatã/ Despãrtirea de zile”.
Tot noaptea este cea care ne deschide largi portile cunoasterii celei adînci: “Ne apar imensi ochi/ Pe care noaptea/ Îi deschide în noi./ Ei vãd mai adînc/ Decît palorile/ Acelor osti nenumãrate,/ Sãrmane întru luminã,/ Ei pãtrund baierele inimii/ Unei firi iubitoare/ Care simte cu o voluptate nespusã/ Într-un spatiu mai îndepãrtat”. Noaptea-i Reginã a Firii si vestalã a iubirii fericite, încîntare a sufletului, doar sub zodia noptii poetul îsi întîlneste iubirea: “Mã uit la tine, în profunzii tãi ochi întunecosi,/ Si nu zãresc decît dragoste si fericire./ Pogorîti pe Altarul noptii,/ În asternutul moale/ Acoperãmîntul cade/ Si aprinse de apãsarea caldã/ Se înflãcãreazã dulcile jertfe/ Ale curatei ardori”.
Noaptea nu urmeazã doar zilei, ci, cum întemeiat subliniazã Gilbert Durand, mai ales beznei nefaste. Asistãm la o progresivã eufemizare a tiraniei tenebroase si mortale a timpului în simple temeri erotice si carnale. Psihanaliza evidentiazã împletirea dintre Cronos si Thanatos pe de o parte si Eros pe de altã parte. Eros îl trage dupã sine pe fratele sãu Thanatos. Dragostea si moartea sînt îngemãnate. “Instinctul mortii, scrie Gilbert Durand în Structurile antropologice ale imaginarului, ar sãlãslui în dorinta pe care-o are fiecare om viu de-a se reîntoarce la anorganic, la nediferentiat”. Dorinta de vesnicie tinde sã depãseascã neclaritãtile libidinale, care se manifestã ca un intermediar între cele douã regimuri ale imaginii, nocturn si diurn, sã organizeze energia vitalã într-o totalitate ce cuprinde dragostea, devenirea si moartea. Acesta este considerat de antropologul francez ca “momentul în care imaginatia organizeazã si mãsoarã timpul, îl îmbogãteste cu mituri si legende istorice, iar, prin periodicitate, alinã durerea pricinuitã de fuga timpului”.
Regimul nocturn al imaginii prin antifrazã realizeazã o inversare afectivã “în chiar sînul noptii spiritul îsi adulmecã lumina, cãderea se eufemizeazã în coborîre, iar prãpastia se minimalizeazã sub formã de cupã, în timp ce în celãlalt caz noaptea nu e decît o necesarã propedeuticã a zilei, o neîndoielnicã fãgãduialã a zorilor”.
O strãlucitã ilustrare, de împletire a celor mentionate, ne oferã Novalis în al IV-lea Cînt din Imnuri cãtre noapte: “Acum stiu cînd ultima dimineatã va fi, cînd lumina nu va mai goni noaptea si dragostea, cînd adormirea pentru totdeauna doar un vis nesecat va rãmîne. Cereasca ostenealã de-acum nu mã va mai pãrãsi. Îndepãrtat si anevoios fost-a pelerinajul la sfîntul mormînt si grea crucea. A cui gurã odinioarã a umezit valurile cristaline, care simturi josnice izvorãsc nevãzut la poalele întunecate ale dealurilor, de care se sparge pãmîntescul torent, cine deasupra stã pe acesti munti hotarnici ai luminii de dincolo priveste în noua tarã, în resedinta noptii: cu adevãrat acesta nu se reîntoarce în iuresul lumii înapoi, în tara unde lumina cîrmuieste si cumpãna vesnicã stã. Deasupra îsi ridicã el corturile, corturile pãcii, rîvneste si iubeste, uitîndu-se dincolo pînã ce binevenite toate ceasurile de sub el scapã din vîna izvorului. Cele pãmîntesti plutesc pe deasupra si vor fi din înãltime aruncate într-acolo, însã ce a fost sfintit prin atingerea iubirii desprins în pasi tainici, se scurge în tinutul de dincolo, unde, ca norii, cu iubiri adormite se amestecã”.
În inima noptii se coboarã încet, cu încetinealã, pentru a evita pericolul cãderii, posibil a se produce în orice clipã, la cea mai micã neatentie; aflarea intimitãtii protectoare se face cu duble si triple protectii.
Pentru Blake, în doctrina sa misticã, coborîrea e si o cale spre absolut. Apelînd la dubla negatie, Durand constatã: “Paradoxal coborîm spre a urca din nou pe scara timpului si a regãsi pacea prenatalã a sufletului”.
Jean de la Croix în Par une nuit obsure, oscileazã între cele douã valori, negativã si pozitivã, ce însotesc simbolismul nocturn. “În pofida noptii” sufletul îsi potoleste setea la fîntîna euharisticã, în acelasi timp noaptea întunecoasã – si acesta pare a fi sensul principal al poemului,, este locul predilect al unei misterioase comuniuni, e o demoniacã jubilare. Cum va mai scrie mai tîrziu Novalis, în Imnele noptii, unde Poezia cînta tristele nevoi cã: “Totusi plinã de tainã rãmase vecia noptii/ Temeinicul semn al unei îndepãrtate puteri”.
Noaptea, mai ales de la romantici cãtre noi, e o temã frecventã în poezie, este, cum spune poetul sirul seducãtor/ al revelatiilor. Noaptea este un Athanor alchimic al poeziei, unde femeia este, cum atentioneazã Durand, înainte de orice, lumina nocturnã.
Nu spune Blaga în Izvorul noptii, cã ochii iubitei “sînt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste vãi/ si peste munti si peste sesuri,/ acoperind pãmîntul/ c-o mare de-ntuneric”.
Mormîntul, în regimul nocturn al imaginilor, e transformat în leagãn al intimitãtii si odihnei – ne spune Eminescu: “Sã mã lãsati sã mor/ La marginea mãrii,/ Sã-mi fie somnul lin”. Mirajul noptii bîntuie pe orice poet, eufemizat în hainele sumptuoase ale noptii. Poetica noptii tolereazã obscuritãtile, este îngãduitoare.
Cuprinsã sub aripa misticã, totul se eufemizeazã: “Cãderea, ne spune Gilbert Durand, devine coborîre, mestecatul înghitire, beznele se atenueazã luînd chip de noapte, materia luînd chip de mamã, iar mormintele luînd chip de locuinte fericite si de leagãne. Astfel, la marii mistici, limbajul cãrnii se suprapune semanticii mîntuirii, acelasi verb exprimã pãcatul si izbãvirea”.
Cum si aflãm în finalul Imnelor lui Novalis: “Si cîrmuiesc cu tine,/ si cu Fecioara preacuratã/ în împãrãtia iubirii/ si slujind în templul/ mortii ceresti”.
Dar cine poate uita Luna, regina noptii, care este prin ciclicitatea ei mama pluralului, zeitate chtonianã, muzã a poetilor. Lucian Blaga închinã Lunii imn în Eu nu strivesc corola de lumini a lumii: “Eu nu strivesc corola de lumini a lumii/ si nu ucid/ cu mintea, tainele ce le-ntîlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte./ Lumina altora/ sugrumã vraja nepãtrunsului ascuns/ în adîncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii tainã –/ si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreazã, ci tremurãtoare/ mãreste si mai tare taina noptii,/ asa îmbogãtesc si eu întunecata zare/ cu largi fior de sfînt mister/ si tot ce-i ne-nteles/ se schimbã-n nentelesuri si mai mari/ sub ochii mei –/ cãci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte”.
Sub clocotitoare si misterioasa hainã a noptii în pliurile ei calde îsi trãieste dintotdeauna marea poezie o viatã de tainã si revelatie.
Tot noaptea este cea care ne deschide largi portile cunoasterii celei adînci: “Ne apar imensi ochi/ Pe care noaptea/ Îi deschide în noi./ Ei vãd mai adînc/ Decît palorile/ Acelor osti nenumãrate,/ Sãrmane întru luminã,/ Ei pãtrund baierele inimii/ Unei firi iubitoare/ Care simte cu o voluptate nespusã/ Într-un spatiu mai îndepãrtat”. Noaptea-i Reginã a Firii si vestalã a iubirii fericite, încîntare a sufletului, doar sub zodia noptii poetul îsi întîlneste iubirea: “Mã uit la tine, în profunzii tãi ochi întunecosi,/ Si nu zãresc decît dragoste si fericire./ Pogorîti pe Altarul noptii,/ În asternutul moale/ Acoperãmîntul cade/ Si aprinse de apãsarea caldã/ Se înflãcãreazã dulcile jertfe/ Ale curatei ardori”.
Noaptea nu urmeazã doar zilei, ci, cum întemeiat subliniazã Gilbert Durand, mai ales beznei nefaste. Asistãm la o progresivã eufemizare a tiraniei tenebroase si mortale a timpului în simple temeri erotice si carnale. Psihanaliza evidentiazã împletirea dintre Cronos si Thanatos pe de o parte si Eros pe de altã parte. Eros îl trage dupã sine pe fratele sãu Thanatos. Dragostea si moartea sînt îngemãnate. “Instinctul mortii, scrie Gilbert Durand în Structurile antropologice ale imaginarului, ar sãlãslui în dorinta pe care-o are fiecare om viu de-a se reîntoarce la anorganic, la nediferentiat”. Dorinta de vesnicie tinde sã depãseascã neclaritãtile libidinale, care se manifestã ca un intermediar între cele douã regimuri ale imaginii, nocturn si diurn, sã organizeze energia vitalã într-o totalitate ce cuprinde dragostea, devenirea si moartea. Acesta este considerat de antropologul francez ca “momentul în care imaginatia organizeazã si mãsoarã timpul, îl îmbogãteste cu mituri si legende istorice, iar, prin periodicitate, alinã durerea pricinuitã de fuga timpului”.
Regimul nocturn al imaginii prin antifrazã realizeazã o inversare afectivã “în chiar sînul noptii spiritul îsi adulmecã lumina, cãderea se eufemizeazã în coborîre, iar prãpastia se minimalizeazã sub formã de cupã, în timp ce în celãlalt caz noaptea nu e decît o necesarã propedeuticã a zilei, o neîndoielnicã fãgãduialã a zorilor”.
O strãlucitã ilustrare, de împletire a celor mentionate, ne oferã Novalis în al IV-lea Cînt din Imnuri cãtre noapte: “Acum stiu cînd ultima dimineatã va fi, cînd lumina nu va mai goni noaptea si dragostea, cînd adormirea pentru totdeauna doar un vis nesecat va rãmîne. Cereasca ostenealã de-acum nu mã va mai pãrãsi. Îndepãrtat si anevoios fost-a pelerinajul la sfîntul mormînt si grea crucea. A cui gurã odinioarã a umezit valurile cristaline, care simturi josnice izvorãsc nevãzut la poalele întunecate ale dealurilor, de care se sparge pãmîntescul torent, cine deasupra stã pe acesti munti hotarnici ai luminii de dincolo priveste în noua tarã, în resedinta noptii: cu adevãrat acesta nu se reîntoarce în iuresul lumii înapoi, în tara unde lumina cîrmuieste si cumpãna vesnicã stã. Deasupra îsi ridicã el corturile, corturile pãcii, rîvneste si iubeste, uitîndu-se dincolo pînã ce binevenite toate ceasurile de sub el scapã din vîna izvorului. Cele pãmîntesti plutesc pe deasupra si vor fi din înãltime aruncate într-acolo, însã ce a fost sfintit prin atingerea iubirii desprins în pasi tainici, se scurge în tinutul de dincolo, unde, ca norii, cu iubiri adormite se amestecã”.
În inima noptii se coboarã încet, cu încetinealã, pentru a evita pericolul cãderii, posibil a se produce în orice clipã, la cea mai micã neatentie; aflarea intimitãtii protectoare se face cu duble si triple protectii.
Pentru Blake, în doctrina sa misticã, coborîrea e si o cale spre absolut. Apelînd la dubla negatie, Durand constatã: “Paradoxal coborîm spre a urca din nou pe scara timpului si a regãsi pacea prenatalã a sufletului”.
Jean de la Croix în Par une nuit obsure, oscileazã între cele douã valori, negativã si pozitivã, ce însotesc simbolismul nocturn. “În pofida noptii” sufletul îsi potoleste setea la fîntîna euharisticã, în acelasi timp noaptea întunecoasã – si acesta pare a fi sensul principal al poemului,, este locul predilect al unei misterioase comuniuni, e o demoniacã jubilare. Cum va mai scrie mai tîrziu Novalis, în Imnele noptii, unde Poezia cînta tristele nevoi cã: “Totusi plinã de tainã rãmase vecia noptii/ Temeinicul semn al unei îndepãrtate puteri”.
Noaptea, mai ales de la romantici cãtre noi, e o temã frecventã în poezie, este, cum spune poetul sirul seducãtor/ al revelatiilor. Noaptea este un Athanor alchimic al poeziei, unde femeia este, cum atentioneazã Durand, înainte de orice, lumina nocturnã.
Nu spune Blaga în Izvorul noptii, cã ochii iubitei “sînt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste vãi/ si peste munti si peste sesuri,/ acoperind pãmîntul/ c-o mare de-ntuneric”.
Mormîntul, în regimul nocturn al imaginilor, e transformat în leagãn al intimitãtii si odihnei – ne spune Eminescu: “Sã mã lãsati sã mor/ La marginea mãrii,/ Sã-mi fie somnul lin”. Mirajul noptii bîntuie pe orice poet, eufemizat în hainele sumptuoase ale noptii. Poetica noptii tolereazã obscuritãtile, este îngãduitoare.
Cuprinsã sub aripa misticã, totul se eufemizeazã: “Cãderea, ne spune Gilbert Durand, devine coborîre, mestecatul înghitire, beznele se atenueazã luînd chip de noapte, materia luînd chip de mamã, iar mormintele luînd chip de locuinte fericite si de leagãne. Astfel, la marii mistici, limbajul cãrnii se suprapune semanticii mîntuirii, acelasi verb exprimã pãcatul si izbãvirea”.
Cum si aflãm în finalul Imnelor lui Novalis: “Si cîrmuiesc cu tine,/ si cu Fecioara preacuratã/ în împãrãtia iubirii/ si slujind în templul/ mortii ceresti”.
Dar cine poate uita Luna, regina noptii, care este prin ciclicitatea ei mama pluralului, zeitate chtonianã, muzã a poetilor. Lucian Blaga închinã Lunii imn în Eu nu strivesc corola de lumini a lumii: “Eu nu strivesc corola de lumini a lumii/ si nu ucid/ cu mintea, tainele ce le-ntîlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte./ Lumina altora/ sugrumã vraja nepãtrunsului ascuns/ în adîncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii tainã –/ si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreazã, ci tremurãtoare/ mãreste si mai tare taina noptii,/ asa îmbogãtesc si eu întunecata zare/ cu largi fior de sfînt mister/ si tot ce-i ne-nteles/ se schimbã-n nentelesuri si mai mari/ sub ochii mei –/ cãci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte”.
Sub clocotitoare si misterioasa hainã a noptii în pliurile ei calde îsi trãieste dintotdeauna marea poezie o viatã de tainã si revelatie.
