Tu ai vorbit si lucrurile au luat fiinta , spune David în psalmul 33. Evanghelia dupa Ioan se deschide cu: La început a fost Cuvîntul si Cuvîntul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvîntul .

Preafericitul Augustin întreaba Divinitatea, în cartea a IX-a a Confesiunilor sale: „Cum ai creat însa cerul si pamîntul, ce unealta ai folosit pentru o lucrare atît de uriasa?” Creatia dumnezeiasca nu-i una comparabila cu a unui artist, ce apeleaza la un corp deja existent pentru a-si materializa intentiile existente conceptual în spiritul acestuia. Artistul, fiind la rîndu-i o creatura, cum remarca si Petre Tutea în Tratatul de antropologie crestina , nu-i creator în sensul actului divin.

Cuvintele omului sînt trecatoare, ele dispar si se petrec odata cu miscarile noastre în timp. Nu acelasi lucru putem spune despre Cuvîntul lui Dumnezeu, care, cum accentueaza Augustin, rostit din vesnicie si prin care toate lucrurile sînt rostite în vesnicie . Si, cum spune Preafericitul în continuare: „Cuvîntul tau nu este o vorbire în care fiecare parte se sfîrseste dupa ce a fost rostita pentru a fi urmata de o alta parte, în asa fel încît toate partile sa poata fi rostite; prin cuvîntul tau totul este rostit dintr-o data si în vesnicie. Daca nu ar fi asa, înseamna ca el ar fi supus timpului si schimbarii si nu ar mai fi nici cu adevarat vesnic, nici cu adevarat nemuritor… Asadar, nimic în cuvîntul tau nu trece sau nu urmeaza dupa altceva, fiindca el este cu adevarat nemuritor si vesnic. De aceea, prin acest cuvînt, care este vesnic alaturi de tine, tu rostesti dintr-o data si în vesnicie toate cele pe care le rostesti si prin el primeste fiinta tot ceea ce tu poruncesti sa existe, tu le creezi pe toate doar prin cuvînt, si nu altcumva”.

Cele create prin cuvîntul Celui de Sus nu sînt nici pentru totdeauna si nici în concomitenta, doar actele sale poarta pecetea vesniciei. El este existent înainte de a exista timpul. Si timpul, la rîndul sau este tot o creatie a divinitatii. Cum spune Platon în Timaios : pîna la nasterea timpului, universul fusese deja facut … Si tot el spune, aproape în spiritul biblic al Evangheliei dupa Ioan: „Asadar timpul s-a nascut odata cu cerul, pentru ca, nascute fiind împreuna, împreuna sa piara, daca va fi vreodata sa piara; si cerul a fost facut dupa modelul naturii eterne, pentru fi cît mai asemanator cu aceasta. Caci modelul este o existenta vesnica, pe cînd cerul a fost, este si va fi de-a lungul întregului timp, pîna la capatul lui”.

Statornicia, încremenirea, tot ce tine de cele neschimbatoare sînt elemente ale vesniciei. Si ce-i mai statornic si mereu vesnic decît Cel de Necuprins. Pe cît de neschimbatoare sînt cele vesnice pe atît de nestatornice si-n permanenta transformare sînt cele cuprinse de apele repezi ale timpului. Putem compara vesnicia cu un prezent continuu, cu un vesnic astazi, fara ieri sau mîine – aceasta este Ziua Domnului – una eterna.

Aristotel, în Fizica sa, echivaleaza vesnicia cu iesirea din timp, lucrurile vesnice nu exista în timp, pentru ca timpul nu le cuprinde si nu le masoara existenta . Tot Stagiritul este cel care afirma în aceeasi carte, circularitatea timpului, un Uraboros care se autodevora fara a se termina: „De aceea, se spune, de obicei, urmatorul lucru: lucrurile omenesti sînt un cerc, si aceasta e valabil si pentru celelalte lucruri care au o miscare fizica, si generare, si distrugere. Acest lucru se întîmpla, pentru ca toate lucrurile se judeca dupa timp si ca toate au sfîrsit si început, ca si cînd s-ar desfasura dupa o perioada oarecare pentru ca timpul însusi pare ca este un cerc. Si iarasi acest lucru se pare ca exista pentru ca exista masura unui astfel de transport si este masurat de aceasta miscare. În acest fel, cînd spunem ca lucrurile care devin sînt un cerc, echivaleaza cu a spune ca exista un cerc al timpului, aceasta pentru ca se masoara cu transportul în forma de cerc. Într-adevar, în afara de masura, nu pare nici un alt lucru masurat, afara de faptul ca întregul este constituit din mai multe masuri”.

Eminescu, în spirit platonician, vede în Scrisoarea I , cum Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie .

Lucrînd cu materia la care a apelat si Divinitatea cînd a creat cerul si pamîntul si întreaga noastra lume, poetul încearca la rîndu-i, cu toata timiditatea, dar nu fara demnitate, prin poemele sale sa înfrunte vesnicia. Nu altfel credea Horatiu, referindu-se la opera sa: Exegi mommentum aere perennius ( Am înaltat un momment mai trainic decît bronzul ).

Prin cuvintele adunate în poem, creatorul acestuia e încrezator ca non omnis moriar ( nu voi muri de tot ) – asa cum afirmase, cu veacuri în urma acelasi Horatiu, în Oda sa.

Poezia, de nu va fi vesnica, sigur se va stradui a cuprinde vesnicia miscarilor sufletului pe care-l strabat emotia unei lacrimi, bucuria unui zîmbet îndragostit, durerea perisabilitatii celor omenesti, sclipirea încrezatoare a diminetii, miracolul nasterii si cîte alte minunate întîmplari ce sapa adînc în apele timpului, lasînd o amprenta ce rezoneaza în inimile muritorilor, chiar de versurile apartin unui anonim dintr-o piramida egipteana, unor Homer sau Sapho, dar si unor poeti moderni T.S. Eliot, Sylvia Plath sau Nichita Stanescu.

Daca timpul este o perceptie a sufletului, cum aflam la Aristotel si Augustin, miscarile sufletului sînt dincolo de mode si timp/ Olimp .