Valentin TASCU

CASA NOUA

 

Iuliei, dincolo de venire

 

Acolo unde nu poti muri, unde

moartea nu-ti este data, sa faci

o noua si-n datina casa, în orice culoare,

sa fie! si de ea sa se stie.

 

Un pom si un prunc sa mai faci,

la margini noi de apa, mereu dinspre tine

iute curgînd, dar nu si preste tine saltînd.

 

Sa faci tot ce dat ti-a fost de facut, nu

de pe gînduri venind, ci din inimi,

acolo unde nu se stinge lumina, mai

ales din pricina vîntului iute ca aripa gîndului.

 

Un prunc de seama, în dar

pe coarda întinsa a vremii, dincolo chiar

si de ea, de vremea cea rea.

 

În timpul cel bun si cel dulce sa stai,

în ciuda vrerii de sine, peste masuri

si moartea astfel sa ti-o-nduri! si soartea!

CHAILLOT

 

Poti sa te simti uneori, daca vrei,

de cauti cu tot dinadinsul, chiar

ca în micul, ce mai, prea micul Paris.

Iata femeia aceea, pe care

o fluiera lumea, o crede nebuna

si rîde de ea. Si nu e, din contra,

chiar ea ar fi în drept sa se-amuze

de lumea stupida din caile ei.

 

Umbrela de soare îi este luata

parca din Musée de l'Homme sau

din veacul ce a trecut, vai,

chiar din cel dinainte de el.

Poarta rochii cu gust pe

trupul ei chic, foarte cochet,

mult mai cu gust

sînt hainele ei, decît cele

purtate de multele toape serioase

încîntate si pline de slujbele

lor minore si seci. Moda ei

a-nghetat, a ramas acolo

de unde nici n-a venit, pentru ca

n-au fost nici masini, nici trenuri, vapoare,

nici macar vreo caleasca sau trasura de lux

asa cum si-ar fi dorit si cum

eu cred ca chiar merita, necum

sa ajunga aici furgoane

cu haine mai vechi, dar ce nu se-nvechesc

si din moda nu ies niciodata.

 

Daca nu esti atent si nu stii

îti vine s-o iei de brateta,

s-o duci într-un dulce bistro

de pe sanzelizeul local, sa-i oferi

cafele cu-arome tîrzii si confeturi,

macar vreo panglica viu

si frumos colorata, orice, din cele

ce nu le mai stie nici lumea, nici timpul.

 

Dar cînd sa te-apleci si manusa prelunga

voind a ti-o duce la buze, ea

si mai adînc se apleaca, crezînd

ca tocmai începe a face stravechi reverente,

ea se apleaca de fapt

s-adune de jos gunoaiele lumii aceste mizere,

ce mult mai multe lucruri murdare arunca

pe jos, decît înspre sus ar fi sa arunce,

sa zicem, petale de flori.

 

Acestea toate par a fi, dar chiar sînt,

aduse din Théître Chaillot, de nebuna

aceea ce nume i-a dat sau chiar i l-a dat

pe al ei scenei aceea nebun de frumoasa

si dulce din fratele nostru mai mare, Paris.

 

 

LA CURTE

 

Vin si la „curtea mea” cea noua „prieteni”

si nu am cum sa-i primesc în ograzi,

nici cu pasari si flori, cu frunze de nuc

si nici nu-i pot alunga

cu cîinii cei slobozi si rai.

i primesc si ei ma întreaba

ca alt poet de pe-aici:

„sanatosi, voinici? si cum

o mai duceti (deci cum pacaliti)

fericirea?” Ce sa le spun?

De una, de alta, nimicuri,

de cum se marita aproape în fiece zi

Gioconde, Smarande, cum cînta

întruna manele; din cînd

în cînd cîte-un viol, o bataie

pe cea mai femeie, tîntari

si cîini vagabonzi

scormonind prin gunoaie,

tevi care crapa de cît sînt de vechi

desi totul e nou pe aicea,

pîna si moartea! Si ce

sa le spun? Bine-ati venit

în „Tîrgul de dulce”, tîrziu!

 

 

DULCE TOAMNA

 

A început sa mai cada, da,

puiule, cîte ceva din coroana aceasta

facuta din pietre stralucitor de false, din

frunze care vesnice se cred.

 

Mai cade deci cîte o creanga plina,

un cap de om mai cade, fara a fi

macar atins, ca o frunza. E toamna

si mustul e înca dulce, dar

nu mai e mult pîna ce va fi vin,

aspru vin, ca vorba celor din nord,

deci mustul dulce al celor din sud

se va-nacri, se va-nacri, fara-ndoiala.

 

Sau amarui va fi, sau amarui

vin de pelin, neîndoielnic, cum

ai vrut sa spui,

asa, de pelin.

 

Mai cade o frunza, zic si eu,

însumi mai cad, mai decad,

ca o frunza, ce bine ar fi,

doar ca o palida frunza, asa,

doar de-as cadea.

 

Dar cad ca întregul copac,

intru în ceata, iar gustul cetii

înca e dulce, zic, puiule,

si nu vreau sa cred

în amarul din frunze , din care

tu ai gustat si ai zis ca „amin”!

 

 

PLOAIA CEA DULCE

 

Ploua ca la Bacau, desi

nu vine nici un nour de la Cluj,

nici o pala de vînt,

vreun cuvînt

sau vreun nor

ratacitor.

 

Si ploua, si ploua, si ploua!

Nici vreme de betie nu-i, fiind

ca-i dulce înca mustul,

prea dulce. Îl spala-aceasta ploaie, vai,

îl curata de zahar, uleiul

din candela îl face mucegai,

si mortii bacovieni, cîtiva,

cei din oras, iubito,

se tînguie de moartea lor amara,

ce dulce fi-va, ea, fara-ndoiala.

 

Si curge apa goala dupe Jiu

ca pe Siret. Din sus, din jos,

de peste tot pe unde-i cer pustiu.

Si printre-atîtia morti orînduiti frumos

doar eu mai sînt amar de viu.

 

 

ULTIMA ROMANTA

 

A mai ramas un cînt sa plece

Restul demult s-au stins. S-au stins .