Din simfonia vietii
“Cãutarea de tonuri originale într-o gamã foarte
variatã de situãri existentiale”. (Ovidiu Moceanu) în
cartea de debut: Gînduri de veghe a poetei Nadia Cella Pop care dupã
patru ani revine cu al doilea volum de poeme: Din simfonia vietii, editura
Artprint, Bucuresti, 2001, beneficiind de un “cuvînt înainte”
semnat de scriitorul Aurel Brumaru care spune: “Inscriptionarea poeticã
este de tip meditativ, cu un vers distilat – o poezie de miere eroticã
e raportat la semeni, fie cã se adreseazã Divinitãtii
se înrudeste cu oficierea si cîntul”. Asa este, versurile din
acest volum “colcãie” de obsesii, cuprinde o anume realitate mereu
frãmîntatã, nelinistitã supusã observatiei
într-o notã expresionistã “ce rãsuceste gîtul
subiectivitãtii” – cum ar spune N. Manolescu. Poeta Nadia-Cella
Pop mai pãstreazã din tineretea poeziei sale o frãgezime
a imaginii, dar acum pare a fi mai atentã la gravele “seisme” si
mai semnificative. În fine, poemul capãtã un dramatism
substantial. “Privirea mi se contopeste/ cu lucrurile din jur/ parcã
as saluta petele vii/ din corpul lor./ Vreau sã le vorbesc,/ sã
dau tonul dansului lor/ în amintirile mele./ Toate au un mesaj/ si
o cheie,/ fãrã de care am rãmîne doar/ jefuitorii
tainicelor minuni./ Ochii meritã somnul lucrurilor/ ce rãmîn
mãrturia/ ascunzisurilor noastre,/ si tes un echilibru tactil/ între
rãdãcinile de ieri/ si ramurile de mîine./ Cadenta
pasilor mei,/ ca un tipãt coral/ porneste hora tuturor chipurilor/
ce mã înconjoarã blînd/ cu geometria si romantismul
lor” (p. 75). Sensibilitatea, fantezia si luciditatea poetei Nadia-Cella
Pop creeazã în permanentã o zonã de insolit
si de fantastic, o zonã de vrajã si vis. Urmele trecerii
prin viatã si implicit prin timp dau o imagine spiritualizatã
într-o combinatie de real si absurd. De altfel, în spatele
aproape fiecãrui poem se ascunde un sens parabolic.
Clipa dintre hotare
“Aminteste-ti mereu/ De subtila, nebãnuita trecere./ Creste în
tine/ Ca vointa astrului/ În biografia ierbii”. Scrie poetul Petre
Got în cel de-al treisprezecelea volum de poeme: Clipa dintre hotare,
Editura Eminescu, Bucuresti, 2001. Dintr-o mare dorintã de a “profita”
de sugestiile unei insistente libertãti a limbajului metaforic si
plecînd mereu de la convingerea cã existenta noastrã
e pînã la urmã redusã la o clipã (trãitã)
între hotare – viatã-moarte, poetul îsi “topeste” poemul
în aceste motive ideatice, chemîndu-ne sã-i fim martori,
oferindu-ne o bogatã “confesiune” despre lumea lui interioarã.
“Clipe îti aduc în palmã,/ Rosii, dulci/ Precum ciresele
de iunie./ Iei una, o încerci între dinti/ Si surîzi
– curcubeu/ Ti-e surîsul./ Cît va mai dura jocul nostru, strengarul,/
De-a primãvara, de-a toamna/ Cît ni se vor mai auzi pasii/
Prin frunzã, prin iarbã?/ Uneori mi se pare, iubito/ Cã
iarãsi sîntem prunci,/ Nestiindu-ne numele.../ Cîteodatã
te caut, te strig,/ Dar rãspunde ecoul./ Se aude tãcerea/
Rostogolindu-se printre stînci” )p. 62). Petre Got adoptã
în versurile sale o tinutã interogativ-elegiacã, fiind
structural pãtruns de trecerea timpului, ori numai de miscãrile
ce nu contenesc sã anunte ireversibilitatea.
O altã lume
“Drumul spre tine e atît de rãsucit cã/ Oricît
as încerca sã mã strecor/ Apare de fiecare datã
un alt nod si mai strîns”. Spune Gabriela Vrînceanu-Firea în
volumul de poeme O altã lume – bilingv, român-englez, Editura
Eminescu, Bucuresti, 2000.
Deasupra tenebrelor
“E semn cã sînt zidit în plînsul lumii/ cã
s-a întors potopul dinspre moarte/ cã ore m-au închis
în minutare/ si bezna-mi leagã mîinile la spate”. Am
citat din al cincilea volum de poeme: Deasupra tenebrelor, Editura Paralela
45, Pitesti, 2001, de Virgil Diaconu. Cartea beneficiazã de cîteva
referinte critice semnate de Laurentiu Ulici, Gheorghe Tomozei, Mircea
Ciobanu si Mircea Bârsilã (la zi cu spunerea) care conchide:
“Modernitatea discursului decurge printre altele, din raporturile dinamice
(si deosebit de fertile din punct de vedere ideatic) în care intrã
sensurile active (eseistice) si cele pasive (lirice)”.
Trãgãtorul la tintã
Poeta si traducãtoarea Anamaria Pop (nãscutã la
7 aprilie 1952 în orasul Turda) a debutat editorial cu volumul: Castelul
din siclame albe, Editura Albatros, 1972. Dupã opt ani publicã
al doilea sãu volum: Pasul corbilor, Editura Eminescu, apoi alte
douã volume: 1983 si 1984 iar ca traducãtoare din limba maghiarã
(în exclusivitate), i-au apãrut opt cãrti de poezie,
prozã si eseu. Volumul Trãgãtorul la tintã,
de care ne ocupãm, apare la Editura Paralela 45, Pitesti, 2000,
în care tensiunea liricã este interiorizatã evoluînd
de la parabola “speculatã filosofic si moral” (Dana Dumitriu) spre
enigma sufleteascã. O astfel de turnurã confesivã,
ce poate fi concluzia unei vîrste, a unei experiente lãuntrice
de viatã.
Sãrutul cu privirea
În colectia “Liliput” a editurii timisorene Signata 2001, a apãrut
volumul de poeme Sãrutul cu privirea al scriitorului Eugen Evu.
“Ning ochii mei a cetinii povarã/ O rãvãsitã
bucurie incolorã/ lasã la usa gîndurilor tale/ o fãrîmã
de secol în credintã./ Respir cu fiecare zi/ nãucitorul
drum al robilor/ de la paznici, la pieire./ Clipele se tîrãsc
greoi/ înaintea drumului/ mãsurat si totusi egal/ cu tot ceea
ce nu stim citi,/ acea literã nedescoperitã/ sau neinventatã,/
din abecedarul fericirii,/ care îsi cere tributul:/ mãnunchiurile
de suferintã carbonizate în priviri si în carne/ Dar
voi respira din nou/ aerul proaspãt de primãvarã/
crudã si verde/ din crînguri, din soapte, din insula mea de
rouã” (p. 79).
Privitã mai îndeaproape, aceastã poezie, vom constata
cã poeta Nadia-Cella Pop posedã un fundamental echilibru
interior, ceea ce nu înseamnã cã e scutitã de
nelinisti, de înclinatia spre meditatie si interogare, de sentimentul
fragilitãtii si al misterului. “Bate-n fereastrã o orã
tîrzie/ cu zbieret de chin/ si soapte de-amor./ Umbre s-astern/ în
pãcatul uitãrii/ cu tardivul suspin/ al ultimului zbor./
Astãzi e mîine,/ si vremelnic si sãlbatic/ si extaz
si declin/ si plînset si dor/ si sperantã si curaj” (p. 94).
Echilibrul acesta corespunde unui cîntar lãuntric mereu sensibil,
gata sã vibreze la cele mai subtile solicitãri.
Aceastã constiintã dramaticã se traduce în
text prin “asezarea” sinelui între parantezele unor enunturi laconice
si dureroase, cînd este vorba de conditia poetului în “vremuri
satanice”, amintindu-ne de imagini celebre din “Albatrosul” lui Baudelaire,
mai special în ultimele douã versuri din poemul: “Pãsrãri
albe”. “Poetii nu au bani/ Nici jerbele iubirii,/ Ci numai crucea jertfei/
Purtatã cãtre zãri de vis./ Ei trec prin clipe/ Ca
printr-o pãdure/ În care veninosii serpi/ Miracolele-au
promis./ Furtuni sãlbatice continuã sã fure/ Din vatra
lor, din rodu-mbelsugat –/ Poetii pãsãri albe sînt
cãrare anii/ Aripile cu funii groase le-au legat”.
Confesiunile sînt aici trãite de poet cu sentimentul cãutãrii
de sine, de speranta crescutã pe un fond afectiv, ca atare, Petre
Got acordã sentimentului un rol tot atît de important ca si
constiintei.
Se distinge – nu întîmplãtor – un fel de a fi “prins”
în vîltorile existentei, explorînd zonele fierbinti ale
sufletului omenesc.
Evocînd fiintele dragi inimii sale – de la propria-i fiicã
pînã la Eminescu, sensibilitatea poetului devine suav-meditativã.
“Poartã-ti frumusetea, anii/ Precum astrul raza purã./
Se opresc visele-n loc/ Admirînd a ta fãpturã./ Doar
esentã, miez din miez./ Fibra fibrei, arhetip/ Altã zare
nu cutez/ În secundã sã-nfirip” (Arhetip – Fiicei mele).
Si: “Incredibil/ Din rana sãpatã adînc/ Nu tîsneste
sînge, nici strigãt al durerii,/ Ci un crîng de tei
tineri/ Legãnati de privighetori albe cîntînd./ Pe masa
mea, Mihai,/ Stã paharul tãu trist/ Din care a bãut
numai Isus./ Înaintãm prin mileniu/ Cu inima ta în mîini”
(Pe masa mea – Lui Eminescu). Poetul Petre Got cunoaste subtilitãtile
discursului poetic puse în stare de meditatie, pe un fond spiritual
întru cunoastere de largã vibratie existentialã.
Excelînd prin sinceritate, poezia scrisã de d-na Firea
captiveazã si retine atentia, versurile înaintînd “pas
cu pas” (din imagine în imagine) ca si cum n-ar întîlni
– sau chiar nu întîlneste – nici o opreliste. Astfel, poemul
devine coerent din punct de vedere semantic si doar uneori inefabil cum
îi stã bine sã fie cu adevãrat.
În cele peste o sutã de poeme din aceastã carte,
se poate descifra o temã (în special de dragoste) sau o idee...
autoarea neaglomerînd amãnunte (vraiste) care nu ar sluji
la întregirea esteticã a poemului ci dimpotrivã, ea
“spune” simplu (nu simplist) tot ce o doare în adîncul sufletului
relevînd prospetimea sentimentelor, înfiorarea în fata
spectacolului vietii, aspiratia cãtre starea de gratie, spre luminã
si echilibru, oprindu-se mai întotdeauna în zona sugestiei.
“Sã rotunjim lumea împreunã/ Cînd te vei
fi convins tu cã meritã/ Sã asezi alãturi/
de flori uscate/ de busuioc si de salvie/ cîteva fire de levãnticã/
Sã pãsim împreunã/ cînd te vei fi convins
tu cã meritã/ sã-ti zidesti resemnarea” (p. 86) sau:
“Îti scriu în fiecare noapte,/ cu cernealã de cer atipit,/
cuvinte care nu se pot rosti,/ vorbe însirate, una cîte una/
sã deseneze dansul algelor/ în valuri ondulate/ cîte
întreabã marea/ de ce se alintã cu privirea ta/ fãrã
anunt,/ fãrã preambul/ fãrã tihnã” (p.
20). Peste usoara melancolie pare cã trece briza unui rãspuns
nedat. Simplitatea “zicerii”, plasticitatea echilibrului interior se îmbinã
armonios în mai toate poemele unde “timpul îsi desãvîrseste
opera” cum ar spune Constantin Ciopraga.
Poeta Gabriela Vrînceanu-Firea are darul de a-si consolida chiar
de la primul volum un univers poetic propriu, cu atmosfera lui inconfundabilã,
cu problematica si cu motivele sale, producînd astfel, o anume fortã
nebãnuitã, fiind dotatã cu o inteligentã artisticã
pe mãsura talentului nativ. “Pielea ta catifelatã ca un botic
de ied/ si-a mea, într-o asteptare eternã/ pînã
la epuizare./ Am nevoie/ sã mã îmbrac în dorinta
ta,/ sã nu ies în stradã ca împãratul
cu hainele noi/ cãruia i se vedea goliciunea/ Pentru cã mi
s-ar putea descifra tatuajele/ desenate de tine pe sîni/ sub formã
de nalbe./ Am nevoie de tãcerea ta/ sã pot sã-mi adorm
suspinul/ mai zgomotoase ca ultima recreatie înaintea vacantei/ si
mai greoaie ca o sotie de elefant însãrcinatã/ legãnîndu-se
în plimbarea de searã./ Am nevoie de somnul tãu doar
o secundã pe zi/ cît sã semãn bob cu bob de
rouã/ între douã maluri de sperantã bifurcate
iremediabil/ Noi si lumea cealaltã” (p. 42). Pilonul autobiografic
se întrepãtrunde (aici) cu Timpul si semnificatia lui, autoarea
neputîndu-se dispensa de o anume infrastructurã a concretului,
a imediatului.
Dispus în douã mari cãrti distincte: Sufletul peregrin
si Deasupra tenebrelor, volumul contureazã un univers cît
mai coerent, într-o unitate fidelã si pe cît se poate,
pregnantã. De altminteri, poetul Virgil Diaconu scrie cu destulã
dezinvolturã notînd liric în prima carte si eseistic
în cea de a doua, mai ales “întîmplãri” care apartin
unui spatiu si unui timp ce se perindã cu mare frecventã
prin “sîngele” poeziei.
“Bate-n mine miezul noptii,/ cum în perele coclite.../ Tu, încet,
spre miazãnoapte,/ treci cu brate obosite.../ Eu te mai astept în
cîntec,/ te mai caut prin înalt.../ înfrãtitã
esti cu umbra/ în tãrîmul celãlalt.../ Te mai
caut prin luminã,/ la rãspîntii te astept./ Rudã
veche esti la piatra/ care mi se bate-n piept.../ Poate esti chiar depãrtarea/
nu am haruri s-o înving.../ Te arãti doar în fantasme/
nu am mîini sã le ating.” (p. 26).
Virgil Diaconu cunoaste secretele artei poetice dar si întelepciunea
ei, pentru cã dincolo de aceastã formã orchestratã
în registru clasic, se simte si o “filosofie” implicatã a
expresiei artistice, se simte un anume optimism superior lîngã
care persistã o delicatã si apreciatã afectiune pentru
puterile închise în el.
“Poti împãrti totul cu prietenii tãi/ Numai visul
nu-l poti împãrti./ Visul leagã lumea de ceea ce nu
este./ Ceea ce este nu tine de vis,/ asa cum femeia tînãrã/
care si-a fãcut cuib/ în umãrul meu/ este un vis la
timpul trecut./ Eu tocmai de aceea sînt singur/ pentru cã
nu pot lua pe nimeni/ cu mine în vis./ Dacã as lua piatra/
ar fi ca si cum as lua lespedea./ Or, visul meu trece de lespede./ Dacã
as lua calul,/ calul mi-ar fi de prisos./ Visul meu nu trece prin seaua
calului/ cum nici prin arme nu trece./ Pe cine sã iau,/ cînd
visul meu abia pe mine mã ia” (p. 51).
Versurile din acest volum sînt semne sugestive, menite sã
dezvãluie în egalã mãsurã plasticitatea
unui real interior si semnificatie lui umanã... Poetul Virgil Diaconu
elaboreazã imagini persuasive, îsi converteste ideatia liricã
(deseori) în motive imagistice. De cele mai multe ori, c conturul
obiectelor este luat în posesie prin intermediul privirii, e vizualizat
intens, dînd într-o mare mãsurã senzatia “trãitului”
autentificînd astfel, fictiunea. “Urlete de lupi, duhuri la pîndã/
meterezele par sã le surpe./ Nici nu mai stiu zilele mele/ de aici
înainte cum se vor dezlega/ ce întîmplare le va duce-n
tenebre”. Ochi în triunghi întors spre lume-cum ar spune Ion
Barbu sau spirit însetat de real al lui Marius Robescu reprezintã
combustia internã a poemelor lui Virgil Diaconu.
Poeta Anamaria Pop devine în acest volum sensibilã (foarte)
la privelisti atemporale, la “spectacole” ritualice prin care se exprimã
cu ajutorul parabolei, cultul universal al naturii. Pretutindeni originalitatea
provine din pretuirea imaginii poetice, prin ceea ce reprezintã
aceasta, într-o trãire autenticã în spatiul emotiei.
“În fiecare zi aceeasi partidã de sah/ Gînduri albe
cîndva/ apoi înnegrite de timp/ sufocate de opriri dirijate/
de evaporãri perfecte/ în cuvinte./ Pasul infinit, durut./
Sub crusta gîndului amprente nevindecate/ sîngerînde/
rostirea curatului înghetat/ deasupra sentimentelor îngemãnate/
si/ duhoarea mîlului picurat în gurã./ Privirea uscatã/
prinsã în cuie de ferestrele muzeului polar/ asteaptã
o nouã dozã de cuvinte/ si reînvierea corbului dresat/
în adîncul amprentelor de fiecare zi” (p. 63).
Poeta – pare cã trece usor – dar sigur, în poezia sa,
de la sensibilitatea de tip meditativ, la o anumitã luciditate;
însã si aici, într-o exprimare pragmaticã, în
registru melancolic. Astfel, confesiunea directã sau implicitã,
devine mult mai deschisã.
“Mi-e dor sã scriu iarãsi poeme de dragoste/ alergînd
prin grãdinile albastre/ sã îmbrac haina cerbului alb/
sã mã urc în caleasca plinã cu fluturi/ spunînd
vizitiului sã plimbe caii pe autostrada nimãnui./ Mi-e dor
de ierburi fermecate/ pe care le culegeai din locuri doar de tine stiute/
coroanele mele pentru eternitate.../ Mi-e dor sã alergãm
prin ploaie/ sã mîncãm cartofi prãjiti/ sã
trecem strada pe rosu/ apoi sã explicãm cuminti/ cã
noi nu cunoastem culorile./ Mi-e dor sã scriu iarãsi poeme
de dragoste/ de urletul lupilor si de glasul înghetat al crengilor
mi-e dor... Mi-e dor de cutiile pline cu vise si sperante/ mi-e doar sã
scriu iarãsi poeme de dragoste” (p. 9).
Poeta Anamaria Pop coboarã deseori într-un real vãdit
printr-o luciditate gravã si rece, printr-o explorare a banalului,
a comunului, a imediatului care, atins de un “deget magic” (Doinas) strãluceste
ca o incredibilã si inefabilã picãturã de rouã.
Ceea ce impresioneazã distinct în aceastã carte
mi se pare a fi: “fascinatia ritmului” cum fericit spune Dumitru Micu.
Poetul Eugen Evu nu îsi propune defel sã uluiascã si
nici sã simuleze misterul.
“Cînd somnul mortii trecerea o sparge/ Neasteptatã-n zori
lumina pe catarge”. Dimpotrivã, el dezmãrgineste si argumenteazã
realitatea. Aici totul are înfãtisãri verosimile. Totul
e “rupt” din credibilitatea fenomenului. Frumusetea plasticã, virtuozitatea
expresiei, sînt incontestabile. Dincolo de armoniile de cristal,
palpitã profunde trãiri existentiale, “semnul de foc” al
acestui poet.
În creatia lui Eugen Evu, fragmente de lumi diferite (paralele)
se suprapun – metafizic vorbind – si se întretaie prin desconsiderarea
oricãrei cauzalitãti.
“Acordã-ti un mic compromis:/ o stenogramã astralã,
o sete de ilogic/ simetria naturii e capcana; linia curbã a/ ochilor:/
echilibrul lumii constã/ din douã imagini rãsturnate/
cum perechea umanã-n extaz. Dã-i cîinelui tãu
numele meu/ din oglinda vie un rãspuns prin reductie/ dincolo de
forma incompatibila devotiune/ dincoace de reflexie – identitatea ta” (p.
51).
Oare, poezia nu îsi este suficientã siesi? Pare a se întreba
Eugen Evu, sugerînd cã toate cuvintele pot fi: reactii în
lant, explozii de sonuri si culoare. Cuvintele dinãuntrul unui presupus
“sfîrsit continuu” (Caraion). În spatiul intim, devenit ca
la Borges, spatiu al cãrtii, însesi cuvintele se identificã
în obiecte.
“Beau cuvinte/ Stihii./ Si mai beau gînd cãzut de foarte
departe/ numãr si sterg urme moarte,/ umilindu-l pe înger,
beau roua din carte,/ beau lacrima cîinelui meu/ licãrirea
aproape cuvînt,/ semnificatia o beau, sã recuperez freamãtul/
popoarelor curcubeului” (p. 150).
Cu retina suprasaturatã, poetul Eugen Evu se întoarce
spre interior, regãsindu-si fantasmele care concureazã imaginile
existentei, relevînd nevoia obsesivã de real, de unde si descrierea
minutioasã a “crîmpeiului” de lume cuprins între limitele
privirii.
“Ochiul nelimpede/ cel de dinaintea privirilor/ ceea ce are, însã
nu îsi are siesi/ ci doar freamãt fãrã limite,
unduiere/ curcubeu fosnind jucãusã lumina/ ochiul nedivizat.
Unul –/ dornic de oglindire/ Nenumit, nefiind gurã sã-i spunã/
liber, fugarã fiind spuza de puncte/ dans al tahionilor/ pretutindeni/
Pînã sã nascã dorinta tangajul/ ca un dezmierd/
un suspin început în cuvinte/ Un cutremur al neantului, boltã
a sferei/ în care vibratia îsi deveni/ siesi vizibilã
acolo undeva/ înnebunind sã scape miezul timpului” (p. 94).
Versurile se adapteazã fãrã eforturi evidente
acelui ritm interior în care se înscrie toatã respiratia
afectiv-reflexiv-meditativã a autorului. Nimic fortat, desi travaliul
nu lipseste.
Eugen Evu s-a dovedit de-a lungul anilor, un spirit prin excelentã
bogat în resurse lãuntrice. Drumul parcurs a însemnat
o esentializare a expresiei poetice, o degajare a sensurilor legate de
o experientã concretã vital-spiritualã. Putem sã
aproximãm o impresie de ansamblu despre paginile acestui impresionant
volum, spunînd cã ea este una a plenitudinii si a expansiunii
spirituale.