Cătălin Mihai STEFAN   

Actorul

lovit la nastere de un potop de aripi înflorind,
înfipt în pieptul valurilor Mării – Cameleon,

actorul se apropie de personaj
în el, în jurul lui
nimic nu mai grăieste –
i-ascultă trupul concav fluierînd a vîrtej,
trece în el
cu spasm ca printr-o poartă,
păseste rotit pînă îl simte,
îl trage pe nas. –
Chinurile posedării se vor auzi de departe.
Chipul lui se-nmoaie, se topeste;
ochiul are altă gamă;
încrustate oasele răsună diferit, a pesteră;
din piele încep să-i crească haine;
sufletul trăieste mai ascuns,
mai depărtat,
tot mai depărtat;
începe să stie ce se petrece
dincolo de personaj.
Acum se miscă altfel, ca o nălucire.
Apoi revine într-un sfert de om
cădelnitînd a mîntuire,
zvîcnind a bîntuire.
Si-asa tot traversează
pînă cînd omul din el nu mai răsună,
apune – altfel decît soarele –
si îsi mai vede doar conturul cel vesnic
înconjurat de o cortină de sentimente si gesturi
căzută.
Scriitorii din ultima lume                                  
îi udă urma cu lacrimi
din sufletele lor tărîte –
vindecă aerul sterp, rănit
îl vindecă de prăpastie.
Astrele se scurg nervos pe cer.


Din sanctuarul pe două rînduri
(unul din sentimentele carbonizate-ale actorului,
celălalt cu rolurile care-au înlemnit în jurul lui veghind)
se aude un ecou:
„fluturii terraformează chitările electrice
nu doar pentru că trebuie”.

America mea imaginară

*
Visez la o lume în care din armele iluminate
înfloresc gloante cu aripi de heruvim,
unde blocurile sînt vegetale
si oamenii fac compot din tevile de esapament
care înfloresc în ritmuri
si plesnesc lumea ca niste biciuri calde,
unde masinile fac dragoste surd,
casele se subtie una spre alta,
oamenii curg spre oameni
si nenăscutii în nenăscuti,
o lume în care cei cu sufletul lătit si mîinile-ascutite
sînt îngropati precum cuiele
si apoi li se dă planeta alungită
care-i aruncă în visul Universului
ci nu se-nvîrt în plîns
desi lacrimile nu împuscă sîngele niciodatăperete
ca-n lumea de unde n-ar trebui
să mă aplec, să m-alungesc.

*
Visez la o lume în care din cosurile de fum
sar balerine desprimăvărate,
unde prăpastia nu poartă botnită
si pîntecul lunii nu e zgîriat de motoare,
unde curcubeul
nu oboseste, nu rugineste, nu dispare de vieti
ci se bate singur în cuie, necontenit si cîntă.

*
Visez la o lume în care cuvintele nu au contur
si-ndrăgostitii au rămas fără trup,
o lume în care rîurile curg înlăuntrul lor,
ca religia mea,
si oamenii se aruncă de pe munti
în valurile unei cărti
străjuite de coroane de spini încrucisati.
Cei mai albi sfinti coborîti
din pămînturile cultivate cu moastele lor
le apucau de cotoarele zimtate
si frîngeau legiuni, zări de beton
arătînd cu mîna spre muntii de credintă.


Cimitirul de masini

cerul urlă galopând peste inconstienta masinilor cu osul cariat –
ele se dizolvă scuturându-se de amintiri
ca niste copaci mecanici
 miscarea lor se lipeste
se-nsurubează în pământ
lipsa inertiei înteteste chipul rotii
ca o fobie
intestinele se sparg în fosilizare
se vorbeste într-o limbă putrezită vechi
tevile moi cu început în chitara
fracturată de corzi se odihnesc negru
într-un vis cu o sosea înfiptă-n depărtare
părtasă la încă un viol.

Premiul revistei POEZIA la concursul „Porni Luceafărul…”,Botosani, iulie 2004