Catalin Mihai STEFAN

 

 

Omul care aduce viata

– exercitiu de poezie –

 

... chiar cimitir sa fiu,

tot as tremura de viata din toate mormintele

cînd treci prin mine,

si din toti mortii mi-as aminti amar

ca am trait ' naintea ta,

pîna sa mi se-adune iar carnea pe mîini, pe talpi,

pîna sa mi se-aseze culoarea-n ochii supusi de doua inimi

(ochii mei translucizi de-albastri privindu-te)

Mi-au spus codrii de cioate

prin care ai trecut îmbujorîndu-i

si muntii rapusi în nisip

înviati acum de tine.

 

 

Pod

 

casa este podul dintre cele doua linisti

ca urechea din ureche. –

se facea ca picioarele mele erau un meterez

îmi clatinai podelele

îmi destramai usile cu zgomot

te mîngîiai de pereti

ma sarutai pe spatele gurii

în urma ta nu ramîneau decît treptele

înainte sa deschidem ochii

am facut schimb de vene

cu aceleasi inimi

ai devenit în jurul meu o voce

serpuitoare ca pacatul

tot mai strîns

ne-am reîntîlnit în acelasi plamîn

simteam în mine fumul aurit

dinspre implozia iubirii tale

apoi alunecam împreuna de cealalta parte a podului

cea launtrica

departe de noi

într-o încrucisare crescînda

Portret de instrument

 

Instrumentul

are într-o parte a corpului sau

o mai mare încredere în el însusi

da chiar sa plesneasca de trufie

apoi, dupa ce zvîcneste o data îmbatrînind

începe sa creada mai mult în arcus si interpret

cade în reverii

se ridica iar si aproape ca vrea sa iasa din el;

într-o dezordonata

cromatica a sunetelor

de corzi crapînd

 

Reveria naturii

 

Ascult cu o ureche rupta-n sus

visul zapezii cu niste copii

care-i oblojesc trupul alb cu saniile

cade cîte un fulg

ca si cum niste guri sparte

ar sufla în norii care se-aud din cer

– mînjiti de rugina –

precum zalele lantului spart de vreme

dînd, pe alocuri, sa-nsîngereze – alb aerul.

Pamîntul se casca

i se vad dintii pustiiti;

talpile saniilor boncaiesc;

clatinat, copilul îsi ridica ochiul din somn

în oboseala cenusie a naturii;

tacînd din sapte guri,

ziua se chirceste într-un scaun încruntat;

cîinii din oameni tot mai latra în raspar. –

ramîn chemînd departarea ca un tren-în-sus

cu gura rasuflînd înclestata peste amintiri albe.