Cel ce a fost “feniksul poeziei poloneze” s-a nãscut în 1878, la Lvov si a debutat în 1901 cu volumul Vise despre putere. Ultimul volum antum i-a fost editat în 1954, Salcia. Poet prolific, L. Staff a mai publicat culegerile: Maestrul Twardowski (1902), Ziua sufletului (1903), Pãsãrilor cerului (1905), Ramura înfloritã (1908), Surîsul orelor (1910), În umbra sãbiei (1911), Lebãda si lira (1914), Curcubeu de lacrimi si sînge (1918), Cãrãri prin cîmpuri (1919), Cu pana bufnitei (1921), A se hrãni în zbor (1922), Urechea acului (1927), Copacii înalti (1932), Culoarea mierii (1936), Vreme moartã (1946). Dupã moartea sa, survenitã la 31 mai 1957, au mai apãrut culegerile: Nouã muze (1958), precum si volumul din care s-a fãcut selectia prezentã, Leopold Staff - Poezje, editura lublinezã, 1968. Caracterizat prin polivalentã uimitoare, a fost creionat, de cãtre critici, bipolar: poet al culturii si poet metafizic; poet al cotidianului si poet al evenimentelor furtunoase pe care le-a trãit. Temele poeziilor sale se încadreazã si în social, politic, patriotic, toate cu o notã comunã: patos si retoricã plinã de noblete. Rimele sale variate (aa, bb, cc, dd, abba, abaab) ne-au îngreunat munca de tãlmãcire. Iatã un exemplu cu care apelãm la întelegerea cititorului, fãrã sã ne temem de apelativul “traduttore=tradittore”, ci, doar completînd cu însusirea farmecului deosebit pe care-l au în limba de origine, limba lui Mickiewicz, dar si a lui Rozewicz:
“De vei citi pe searã aceste cuvinte
Si fruntea ti-o vei apleca meditativ pe strofe,
Sã stii cã-n simplitatea lor cuminte
Ascund dulceti strãine tie si farmece amorfe”.
VINE LA MINE, NOAPTEA

Vine la mine, noaptea si-n brate mã ia
Mi-e cald si mi-e bine, dar nu stiu cine-i ea...
    Îmi spune cã sub ceruri sînt împletite defilee
    În care doar o talpã purã fãrîmã curcubee;
Cã în pustiu stîncos e liniste atît de-adîncã
De-auzi cum roca-nfierbîntatã respirã soare încã;
    Cã printre arbori vii si rãdãcini golase
    Se odihnesc comori de aur, bijuterii gingase;
Cã apele sînt moarte sub plãpumi verzi-aprinse
În vãgãuni de codru de viscol neatinse;
    Cã-n noapte, pe-ntuneric, în turbãrii de veacuri
    Sclipeste-o flam-albastrã ca fulgerul pe lacuri:
Cã nu se dãltuieste totul din tainic si frumos
Si sufletul hãlãduie-n amurgul gri-lãptos.
    Cu soapta-i mã adoarme, cearsafu-n sîn mã ia
    Mi-e cald si mi-e bine... tot nu stiu cine-i ea.


RUGÃCIUNE

Apãrã, Doamne, a sufletului soartã
De tãlpile dusmane si de cenusa moartã,
Ca-n Ultima Vecernie, la Sf. Petru-n poartã,
Sã-i simt balsamul proaspãt, aroma ne-ntrupatã.
    Si fie ca la capãt, pe crucea adormirii,
    Nici soarele sã nu-l vãd pe amurgul nemuririi,
    Credinta doar si Maica noastr-ndureratã
    Mi-arate depãrtarea, cu zorii noi în poartã.


COPACUL UCIS

Din pãdurile mele-ntunecate am ales copacul mai tãcut,
L-am îndrãgit pe cel mai trist si din elastice tesut:
Un mesteacãn care nu vibra în viscole nebune,
Întotdeauna mut, desi vîntul pulpana-n el si-o pune.
    Pe toti îi cunosteam cu freamãt lãcrimos
    Acesta, unu singur, secretul nu si-a scos...
    În van a sa tristete se înfãsoarã-n gînduri
    Cã sufletul e mort într-însul, e gata copt de scînduri.
Un viscol sã-l trezeascã natura tot nu-i dete...
Mînia creste-n mine... L-am prins nebun de plete
Si-am tras sã scot mãcar un plînset, sã geamã pe-ndelete...
    Tãcea... Cu gîndul meu sãlbatec si forte însutite
    L-am rupt... Cu palma l-am izbit în iarbã...
    Nu mi-a deschis secretul... Iar viscolul întreabã...


O TAINÃ PE VALURI

Din depãrtare, din adîncuri de ape nestrãbãtute,
Plutesc dupã vînturi si vîntu- mã-nvîrte.
Ah! Terminat, mã întorc epuizat
Sã cad în bratele malului acestuia înflorat.
    Buzele mele n-au avut pe ce sã mai doarmã
    Ondina în spume albe necontenit se toarnã
    Demult pe-a mea spinare vapoare nu mai calcã
    Tãcerea-adormitã-n larguri se leagãnã în barcã.
În piept cu dor sãlbatec m-arunc pe coasta udã
Dar malul mã respinge si-n celãlalt mal m-alungã
Nebun mã-ntorc de-acolo în zori si-n zi si-n noapte
Întoarcerea-i sortitã, miscarea-mi n-are moarte.
    Ha! Ha! Mã depãrtez! Dar m-oi întoarce iarã
    În falsitatea mea profundã e-o fericire rarã!
    Mã depãrtez înot si-un dor nebun încalec
    Sã prind putere nouã, cu un elan sãlbatec!
Minciunã e si surdã dorinta-mi amoroasã
Cã rîde malu-n flori si-n mai nu-mi pasã!
Fãrã plictisuri vagabondez prin veac
De malul mã opreste voi fi de tot sãrac!
    Mintind mã-nfing cu gura în crãpãturi de stîncã
    La mal nu caut somnul si fericirii de-o clipã!
    Cãci malu-mi roade salul, mi-l rupe si mã doare!
    Cu truda-mi eu fac marea mai mare si mai mare!

(Traduceri din volumul Vise despre putere si prezentare de Alexandru G. SERBAN)

Home