Spiridon POPESCU




Sînt un François Villon

Sînt un François Villon, nãscut din flori,
În jurul meu roiesc spînzurãtori
Cu frînghii, putrezind de nerãbdare
Sã mã striveascã. Doamne, ca pe-o floare.
Sã nu le dai putere-asupra mea,
Tu mã ridici prin vers la rang de stea,
Dar vai: în loc sã-ti port recunostintã
Si sã mã-nchin spre ceruri cu credintã,
Eu-ti ies pe-ascuns în drum, lichea ce sînt –
Te tîlhãresc si-ti fur chiar duhul sfînt.

Ruine

Ruine, peste tot ruine:
Priviti ce de moloz e-n mine!…
Priviti cum eu (Cel din oglindã)
Mã prãbusesc precum o grindã
Si-l prind, fãcîndu-l zob, sub mine
Pe cel ce-mi fu o viatã, Sine.

Ruine, peste tot ruine!…


Cum lãuntrul meu

M-am aruncat în mine îmbrãcat,
Fãrã sã stiu ce lac adînc e-n mine –
Puteam fi tras la fund si înecat
De nu-notam, probabil, foarte bine.

Lacul acesta îmi pãrea ciudat,
Nu pricep deloc de unde vine:
Abia tîrziu aflai cum s-a format:
Plouase peste lume cu suspine.

Cum lãuntrul meu era mai jos
Decît lãuntrurile-nvecinate,
În el s-au adunat, vijelios,
Toate pîraiele învolburate.



Blestem

Eul meu, batã-l norocul,
Numai rele mi-a fãcut:
Mi-a pierdut la pocher moartea,
Si tristetea la barbut –
M-a lãsat, fir-ar sã fie,
Într-o cruntã sãrãcie.

Vedea-l-as pe nãsãlie!…


Poveste

Mi-am zidit o casã-albastrã
Si-am pus ochii lui Homer
Fereastrã.
Iarã eu m-am pus perdea
Si cum stam la geam, asa,
M-am trezit – ce-o sã vã mire! –
Vindecat pe veci de-orbite.


Arghezianã

Un biet monah, retras într-o chilie,
Încearcã, ispitit de apogeu,
Sã-l pipãie c-un brat pe Dumnezeu,
Dar pipãirea lui tot întîrzie.

Probabil, Demiurgul, pe furis,
L-a prins rostind, în loc de psalmi, agate
Si nu mai vrea acum sã i se-arate
Nici cînd îl vede singur si piezis.

Monahul, obosit de asteptare,
Vãzînd cã ruga-i este în zadar,
Coboarã printre gîze, plin de har
Si iscã frumuseti nemuritoare.
 

 
Home