Constantin SPIRIDON

Negresit

va veni în tăcere
cu degetul mic înnegrit
fruntea fosforescent pigmentată
murmurînd în nestire descîntecul
Focului

masa aceasta cu bucate/
pocale pline cu vin
/florile
asezate simetric în vaze/
portile/ usile
larg deschise

    da! negresit va veni

va privi cu ochiul de gheată
indiferent masa
va ridica degetul negru
binecuvîntînd

cu pas apăsat va pleca

vom goli cupe
lumînări se vor stinge
vor putrezi bucatele
se vor închide
portile
usile

da!
negresit...


* * *
cu pretul lui Holofern
în fata Bethuliei
O, Iudith, tie mă plec/  cu toate-ale tale
în spatele meu nu sînt orase
nici cetăti cucerite
ci copite de cal care cad
peste prunduri ce dorm
    drumu-mi trezindu-l…

iată-mă
pe interminabila cale
    greier cum cînt
la portile tale

în spatele meu nu sînt orase
nici cetăti cucerite
ci ierburi ce cresc în orbite


* * *

umbra asteaptă
semn de iertare

între cîte se trec
pe marginea Clipei
rămîne
o apă sfintită lovind
neiertător
peste buze

iată răscrucea
peste care umbra se-ntinde
urgisindu-se ochiul

Doamne, lung drum pînă la tine
sub loviturile biciului

între buze acelasi Cuvînt de iertare


* * *

această imagine fără cuvinte
din ceata oglinzii vine
în disperarea ce mă cuprinde
pînă unde privirea se pipăie-n lucruri
gol
astept între secunde securea
pe lujerul Crinului să-mi dea dezlegare

simt frigul/
spatiul indefinit al chipului
în nesătula mandibulă
a acestei seri
desprind neîmpăcarea cu mine

axul rotilor duble/ eu si străinul
curbati/
sinuosi pe urmele Umbrei


    Doar ochii

nu-ti risipi făptura-n gol
el nu se umple nici nu scade
ci-n veci de veci rămîne semn
de Ura care-n veci se roade

iubeste deci si viermii ce nu dorm
cînd ostenite pleoapele îti cad
prin gura lor se tese pînza iar
si alte ceruri se desfac

doar ochii tăi iau forma frunzei
ce-n toamnă cu zbor lin coboară
ca-n primăveri urcînd pe ramuri
lumina iar si iar să soarbă

nu-ti risipi făptura-n gol
el nu se umple nici nu scade
ci-i loc de vatră unui foc
unde fiinta vesnic arde

cenusi mînate de noroc