Constantin SPIRIDON
* * *
mă pipăi
exist sau sînt pur si simplu
iluzia celui ce pipăie
pătrunde simtul în lăuntricul gol
cu adevărat pot rosti Sînt
între atîtea false imagini rătăcind printre lucruri?
seara
mă trezesc vorbind
în fata stelelor
înspăimîntat n-am fost
în logosul cuvintelor
nu mă convinge verbul
despre calea cea bună
în destrupări ne cere
golul
ochi bulbucat
pentru cine aceste stele
lumină întrupează
piatră rîzătoare
cu zîmbetul neplîns
între ramele oarbe
pe fata nesfîrsitului drum
tăcere pe-ntinderea ochiului
umbra
pitulată la firul ierbii
sub copitele timpului
* * *
abrupte tărmuri în ochii mei
revin la ceasuri cu fantome
în acelasi loc de veghe
acesta să fie izvorul iubirii
de viată de moarte
cuvinte înverzesc
în nespunere poeme
acest amurg după o dimineată noroasă
să fie însingurata prăpastie
această vedere transparentă a pleoapei
în care secvente se derulează
ce nu le-am trăit
incendii
această vînătoare de scalpuri
să stim frica de noi
acest sarpe
duhul pădurii
ce înfrunzeste
să fi pierit?
* * *
numai în singurătate
numai în noapte
numai în liniste
cu fata mesei spre
bolta cerească
Poetul
numără stele
caută raze
pe forma de sabie
de ghilotină
să frîngă gîtul
Făpturii de spaimă
credeti-mă
adevăr grăiesc
lumina îndepărtatelor
e în ochiul Poetului
* * *
rotindu-se
secunda nu ne-ncape
pe-oglinda nemiscării
încorsetati în forme, informi în libertate
pe-aceeasi picătură de ancestral alcool
ni-s gîndurile-n goană ametite
sleindu-se sub frigul ce încet
în cercul lui ne strînge din rotire
cristal de logos limpede si pur
* * *
atîtea poeme ucise
pe buzele uscate de-asteptare
să răzbată spre altundeva
cu tărie cuvîntul
rămîn de piatră-n arcul veacului
să se facă lumină
să tremure cum frunza plopului
în frigul ce pătrunde
singur pe străzi
să asteapt dimineata cea mare
cu poeme pe buzele tuturor
celor ce dorm
