Mîine, poimîine, rãspoimîine...

Secol care apari mîine, poimîine, rãspoimîine, vrei
sã schimbi harababura si sã întorci pe dos tot
ce întîlnesti în cale? O, nostimã cortinã acoperind, ascunzînd
cu ce gratie uiti precedentele însîngerate? Procuratori
de legitimatii pentru soldatii rãniti?
Cum sã dezlipiti jumãtatea vîntului de cealaltã jumãtate?
Doar cîteva trepte arzînd sub picioarele
care le calcã, atît sã fi fost sortite a fi
himerica sperantã a nãscãtorilor de prunci?
Si cine mã cheamã ca-ntr-o batjocurã sã vãd
ce ochiului si mintii îi este strãin?
Nu cumva cei morti vorbesc prea mult
si ies de sub rãdãcini cu definitive confesiuni?

Oare pentru bietii oameni, frica de lucrurile mãrunte
si de fleacuri, este mai tãioasã decît fetele însîngerate?

Numai misteriosul arhitect mi-a surîs decis:
„începutul unui secol nu are hotare, poate sã aparã
într-o zi, într-o sãptãmînã, în sute de ani, hotãrîrile
noastre sînt dependente de o clipã fastã
a regelui sau a licuriciului cosmic”.

Tremurati cînd nãucul arde actul
de mostenire vesnicã, primul act de proprietate...
Tremurati de hlizealã la gîndul cînd masculul
sacal ar fecunda zebra, frecînd cu unghiile
marcajul de pe trupul zebrelor de care zici
cã e o inovatie, asa cum comunistii
taie degetele pianistilor...


I-a strîns laba cu usa...

Ai plãtit prea mult ca sã rabzi,
ai plãtit prea mult ca sã nu rabzi

Rãmîi tandru cu ticãlosul fiindcã a suferit
prea mult, i-a strîns laba cu usa...

Si dintr-o datã la miezul noptii a bãtut cineva
la geam, cu o mînã ruptã si cu plãmînii bandajati...

cînd Se aruncã trompetele si tobele invizibile
ale lui Laster Bowie
cînd tipi cã dã laptele în foc,
cînd si pantera fatã sacal
cînd si matele sociale te lovesc pe nepusã masã
cînd si larma din marile aglomeratii
intrã în bucãtãrie
cînd si briza si umbra icnesc în magazie...
doar cînd te închini în singurãtate
si auzi doar respiratia ta mãruntã
pînã în duhul...

cînd aveai febrã aproape de lesin
tocmai atunci ti-au pus muzicã veselã
cînd te-au legat cu frînghia-n sac, lovindu-te
cu bocancii mai tare, îti dãruiesc prãjituri
cînd deschid gura sacului
Cînd pe cel care-l cumperi usor
sau pe cel care doreste sã te cumpere
tocmai atunci trece strada clovnul
si îti zîmbeste
cînd ai febrã 40 de grade si halucinatii
pe stradã umblã multe femei goale
si multi bãrbati goi, în mare caniculã...


Domnul Swift i-a spus împãratului
cã într-o tarã micã nu întotdeauna
ticãlosilor toate le merg din plin

Sînt destule clipe cînd mi-am zis: dã-te mai încolo,
si m-am pãrãsit privind curios individul ãsta,
si iesind din somn încerc cu încetul în zori
sã mã recunosc: Trebuia sã mã pãlmuiesc repede,
sã ies din întuneric. Mã ating cu mîna ca sã am siguranta
cã misc, perseverez sã-mi revãd fiinta, îmi lovesc ficatul
cu pumnul sã mã justific, da, este si ãsta, trãieste.

Pe cãrarea din spatele casei mele pîndeam
unde bîntuie mãruntele vietãti ecologice, înghitindu-se
una pe alta asa cum le-a sfãtuit sã se lãcomeascã
feroce si lent pentru supravietuire si selectie
ca si cum un spectacol al dintilor mici
care toacã o carne mãruntã. Mã si bãgasem sã mîngîi
rãni delicate si sã sterg picãturi de sînge de pe gurile
prea fine ale fiintelor atît de nevinovate.
Eram fericit cã lecuiesc vînarea lentã si sîngeroasã
Puberul Charles veni tiptil prin 1820 si-mi tipã: howl... ghepardul
e mort în spatele casei! elefantul siberian e rupt de frig...
înghitit cu încetul sui în liniste! De salivã-s pline
hienele si sacalii...
Doar cînd îmi lingeam labele însîngerate
se lãsa o liniste, ochii îmi surîdeau prin beznã:
„Nu te lãsa, sînt cãrarea din spatele casei tale...”
La miezul noptii, prin întuneric am gãsit pe masã
cîteva vorbe: „Vietuiesti fãrã încã sã te fi nãscut,
cînd te vei trezi te vei naste...” E o rusine
sã privesc cu claritate marea beznã... cum si Dumneavoastrã,
Domnul Swift, v-ati simtit adînc rusinat
cînd i-ati spus împãratului cã într-o tarã micã
nu întotdeauna ticãlosilor le merg din plin”.

„Sã înghiti aripi de himere? ca si cum ai fi fericit
cînd te ruinezi. Cine nu ar jeli dacã nu si-ar vedea
toate amãnuntele vietii sale tocate mãrunt?
Ce oglinzi crezi cã îti aratã chipul
pe de-a-ntregul?
Sînt zile cînd nu mã zãresc deloc si orbeste
bat strãzile fãrã sã mã împiedic...


Sperietoarea sau a treia scrisoare cãtre Swift

Femeia din barcã aduce medicamente:
„Linisteste-te, pînã si politistii sînt arestati,
pînã si surorile voastre de ocrotire sînt bolnave”
Of, voi ce prînziti la miezul noptii
si dimineata adormiti si ziua-mare sobolanii bîntuie
prin vesmintele si prin mãduva sirii spinãrii voastre
de unde vroiesc sã scoatã cu rãngi si bisturie.
Vã întreb, pãrinte si maestre, acolo unde supravietuiti,
oare e mai drept sã ochesti fãrã sã tintesti ceva,
sã tintesti fãrã s-o mai fi dorit, sã te lasi pradã gîndurilor
de deasupra ta, sã lovesti cu înversunare în scaieti
sau în cel care te-a lovit...
Dacã în mine sînt îngãduiti sacalii si monstrii sacri,
Pot sã am eu pretentia de a hotãrî asupra mea?

Cum se bucurã biata fiintã de darurile mãrunte, de fãrîmituri
cum înselatii prostuti gãsesc în miezul cadourilor viermi
negri, capcane-jucãrii, boabe de vitriol,
cum o palã de vînt negru dezbracã prin somn
soldatii cãrati prin beznã spre a ucide si a fi ucisi...
La care lumea vã gîndeati cînd ati cugetat cã lumea
îndeobste se sinchiseste atît de putin de moartea
unui om simplu?
Vã întreb cu sfialã fiindcã de la Dumneavoastrã,
pe cînd ati fost hirotonisit la 27 de ani, am aflat
cã fãrã s-o stim sîntem mai înalti decît ne închipuiam.
Acum, cînd aveti 329 de ani, vã întreb dacã gîndesc
cum se cade.
Sã vã spun ce mai e pe la noi. Curge trupul de sub hainele
zburãtoarelor. Cheile se topesc cînd deschizi o usã.
Curge timpul din organele lui în noaptea bufonicã.
Si vãd vocea de deasupra mea. Cum as plãti si as rãsplãti
s-o mai vãd încã o datã! As multumi Cuiva!
Cei nemîngîiati tresar prin somn. Si nevoiasii
si servitorii, pe care Dumneavoastrã i-ati ocrotit,
primesc cadou maimuta lui Darwin, cãteaua lui Pavlov
si gîngania lui Kafka.
Cît sînge în ochii privind darurile milei tale...