TRECEA CÃZUT DIN STEAUA SA...
Trecea prin mãri de nopti Cuvântul
Trecea cãzut din Steaua Sa
Si dus de clinchetul Minciunii
Trecea în lanturi si plîngea!
Era murdar în verbul lumii
Pe-ascuns la Templu se ducea.
Strîngea la piept un crin de luncã
Si se ruga si se ruga!
Era zidit în rãni de patimi,
În vrãji cu piedica grea:
– Dã-mi, omule, un strop de apã
Spre-a mã spãla, sprea-a mã spãla!
Era tinut în groazã, hulã
Si obligat spre-a însela:
– Eu te iubesc prin tot Înaltul
Si te-oi ierta, si te-oi ierta!
Era lovit cu gloante, pietre
De-abia prin lume se tîra:
– Omule drag, de-mi iei pãcatul
Te-oi Învia, te-oi Învia!
Trecea scuipat, bolnav si palid
Trãgînd cu El pãmîntul greu:
– Eu sînt cãzut din Stea! M-ajutã!
Cã Eu sînt Tu si Tu esti Eu!
Era bãtut si ars pe ruguri,
Dar renãstea în curcubeu,
Si nimeni seama nu-si dãdea
Cã-i Dumnezeu!
ÎNVIEREA
Adunã-mi Doamne stelele în trupu-mi,
Sã mã renasc în Pajistea Dintîi
Când mã-mbrãcam în Haina Zilei Tale
Si-aveam Cuvântul Cer de cãpãtîi.
Si iartã-mi necuprinsa cãutare,
De-a te Gãsi, din nou, cum te-am pierdut,
Sã mã cunosc în Cartea Legii tale
Asa frumos, cum fusem la-Nceput!
Dã-mi Doamne tineretea ce nu moare
Si dã-mi Puterea Totului din Tot!
Sînt omul care a-nteles cãderea
Dar mã ridic, cãci Doamne, Stiu cã Pot!
Renaste-mã în zarea Pãcii Tale,
Credintã dã-mi, din boli, spre a-nvia!
Cuvântul fortã ce-a învins pãcatul,
În mine stã! Eu stiu cã e asa!
Si lasã-mi Doamne grîul Pîinii Tale
În brazda caldã, unde rodesc.
Un spic de Adevãr într-o Colindã,
Prin care murgii lumii sã-mi pornesc.
Si dã-mi o Stare a luminii-n care,
Pãmîntul Nou sã pot sã mi-l crãiesc,
În nemurirea primãverii Tale,
În care vreau din Grai sã Înzeesc.
Dã-mi Doamne ochi spre-a-mi lãmuri-ntrebarea
Cine sînt eu, nestiind de unde vin?
Sã mã împac în mine cu ideea
De-a fi sãrac, când sînt atît de plin!
Învatã-mã sã îmi recapãt iarã
Coroana Ta, de-atunci, când m-am pierdut
Învie-mã din morti si ia-mã-Acasã
Sã fiu frumos, asa ca la-Nceput!
