POEZIE ARABĂ

Sohrab SEPEHRI
(1928-1979)


 



Poetul, pictorul iranian Sohrab Sepehri s-a născut în 1928 în satul Anyaneh, lîngă Kashan (oras între Tehran si Isfahan). După licenta în arte (specializarea pictură), Tehran, 1953, a lucrat 12 ani la cîteva societăti comerciale/ agentii guvernamentale, călătorind în Europa, Africa, Asia. Călătoriile din 1961, 1964 dinspre Japonia în India (Taj Mahal, Bombay, Benares, Delhi, Agra si pesterile lui Ajunta), Kashmir, Pakistan (Lahore, Peshawar) s.a., sînt reflectate în opera sa. În 1962 a demisionat din toate functiile guvernamentale si s-a dedicat poeziei si picturii. A trăit în SUA un an, 2 ani la Paris, a călătorit în Pakistan, Afganistan, SUA, Grecia, Egipt. Diagnosticat cu leucemie în 1979, a trecut în nefiintă la 20 aprilie 1979.
A publicat în timpul vietii: Moartea culorilor , 1951, traduceri de poezie japoneză în revista Sokhan, în oct. 1955, Viata viselor, 1953, Torente de soare, 1961, lungul poem Vocea pasilor apei, în revista trimestrială „Arash”, al doilea poem lung, Mosafehr/ Călătorul, în „Arash”, 1965, Verde palpabil, 1966, colectia Hasht Ketab/ Opt cărti, 1977 (inclusiv volumul De parcă n-am privi nimic), reeditare Opt cărti, 1978 – aproape toate poeziile publicate de el (uneori revizuite), mai putin primul volum.
Pînă recent poezia lui nu era cunoscută în Occident; doar cîteva poeme i-au fost incluse de Ahmad Karimi-Hakkak în Anthology of Modern Persian Poetry, Westview Press, Boulder, Colorado, 1978. Apoi au apărut selectii din operele sale: Sunetul pasilor apei, selectie, 2001, Dragostea e întotdeauna singură/ Asheqh Hamisheh Tanhast, editie bilingvă, persană – engleză, 2003, Sunetul pasilor apei, ed. Point International, 2005 s.a.

A cîntat în poemele sale natura, frumusetile ei, nevoie de a o păstra nealterată, călătoria/ chemarea la călătorie. Pentru el călătoria este si o cale întru descoperirea sinelui prin plăcerea explorării, prin prietenie, dragoste.

Adresa

„Unde este casa prietenului meu?”
a întrebat călăretul în zori si
cerul s-a oprit.
Un trecător a luat ramura luminii de pe buzele lui
Împărtind-o în întunecimea nisipurilor.
Arătînd cu degetul către un plop a spus:
„Chiar ’nainte de a ajunge la copac
E o alee spre-o grădină mai verde decît somnul lui Dumnezeu
Si în ea iubirea-i la fel de albastră ca si aripile păsării prieteniei.
Mergi către sfîrsitul aleii ce se opreste la spatele adolescentei.
Apoi întoarce-te către floarea singurătătii,
Doi mici pasi înaintea florii
stai în fata fîntînii eternului mit al tărînii
si vei simti o frică transparentă.
În curentul de sinceritate ce străbate aerul vei auzi un scîrtîit:
vei vedea un copil
care a urcat într-un pin să înhate pasărea din cuibul luminii.
Întreabă-l
Unde este casa prietenului tău”.

Zgomotul pasilor apei
(fragment)

Viata este o traditie agreabilă
Aripa vietii e la fel de largă ca si moartea
Viata este o săritură de mărimea dragostei
Viata nu e ceva anume,
O punem pe mantia obiceiului
Si uităm.

 

Nu contează unde sînt

Cerul e mereu al meu.

Ferestre, idei, aer, dragoste,

Pămînt, toate ale mele.

De ce contează dacă, uneori,

Cresc ciupercile nostalgiei?

Să ne debarasăm de haine.
Apa e doar un pas în spate.
Să luăm un cos si
să-l umplem cu toate verdeturile
si toate cele rosii.

Nu sîntem făcuti să întelegem
secretul trandafirilor, dar poate
putem înota în vraja trandafirilor.
Sau poate să ne uităm după
cîntecul adevărului
între gloria diminetii
si secol.

Apa

Să nu tulburăm pîrîul
Imaginati-vă aproape de un porumbel
care bea din el,
ori într-un crîng îndepărtat un cintezoi
îsi spală aripile în el,
sau într-un sătuc de departe cum umple un urcior.
Să nu tulburăm apa
Poate că pîrîul aleargă la picioarele unui plop
Si mai alină suferintele inimii cuiva.

Poate un dervis îsi moaie pîinea tare în apă.
Poate o frumoasă femeie se plimbă pe malul pîrîului
si apa îi sporeste frumusetea – 
să nu tulburăm pîrîul.

Cum te împrospătează apa!
Ce curent primăvăratec!
Ce prietenosi îmi par oamenii din satul asezat în amonte,
Ce norocosi sînt!

Fie ca izvoarele lor să fie vesnic proaspete
Vacile lor mereu fertile!
Nu am văzut satul lor,
Dar sînt sigur că urma piciorului lui Dumnezeu 
e întipărită la poalele colibelor lor
si luna luminează 
drumul cuvintelor lor.
Zidurile si gardurile vii sînt sigur că sînt mici
în satul din amonte.
Albastrul acolo e cu adevărat albastru
si toti stiu cînd înfloresc florile.
Ce sat minunat trebuie să fie!
Fie ulitele si livezile lui pline de muzică!
Oamenii din acel sat
L-au păstrat limpede.
Să nu tulburăm apa.
 
Iluminări
 
Un cer fără nori,
nici o adiere de vînt,
stau lîngă elesteul din ogradă.
Micile zbateri ale pestisorilor aurii,
strălucirea si eu
pămîntul si apa –
viata se adună într-un buchet de flori proaspăt udat.
 
Mama spală usor frunzele de busuioc.
Pîine si brînză albă, un cer fără nori,
umezeala satinată a mugurilor de petunii.
 
Salvarea e aproape, învăluită de frunzele
florilor din ogradă.
Lumina dintr-o vază de alamă
Revarsă atîta mîngîiere.
 
Scara aduce dimineata jos
Din înaltul zidurilor
Si o împrăstie în tărînă.
 
În spatele zîmbetului tainic din fiecare lucru
e o mică fereastră în cercul zidului timpului
prin care apare chipul meu.
 
Sînt lucruri pe care nu le stiu,
Dar dacă smulg acea clipire
Stiu că voi muri.
Voi renaste spre zenit,
îmi vor răsări aripi si pene.
Văd un drum în întuneric.
Sînt o lanternă.
Sînt una cu lumina si nisipul,
cu pădurea.
Sînt drumul, podul, rîul si valurile.
Umbra unei frunze în apă
acoperă solitudinea mea nemărginită.
                    Prezentare si versiunea în limba română: Marius CHELARU

 

În alte surse primul volum ar fi By the Grass, 1949. Ulterior poetul consideră că primele trei volume nu îl mai reprezintă, si, în general, le omite din antologii.

 

Home