Luis Ramón TORREGROSA SEANO

S-a născut în Orihuela, la 11 august 1962. Primii ani de viată i-a petrecut în Orihuela, apoi, pe cînd avea doar cinci ani, familia sa s-a mutat în Valencia, unde tatăl obtinuse o slujbă. Cum bunicii si celelalte rude rămăseseră în Orihuela, Luis Ramón avea obiceiul ca în vacantele de vară si la sfîrsit de săptămînă să revină acolo. După 1977 relatia sa cu orasul natal s-a amplificat, deoarece a început cursurile la Colegio de Santo Domingo, în regim de semi-internat, dormind în casa bunicilor săi. Frecventa Centrul de tineret „Dacor”, participînd la activitătile clubului. Îi plăcea sportul, în special rugby-ul. A cunoscut o fată, care a devenit logodnica lui. A publicat primele scrieri în revista clubului, intitulată „Nosotros” („Noi”). A înfiintat revista „Letras” („Litere”) si tocmai cînd apăruse revista Nr. 0, a plecat din lumea aceasta, la 9 martie 1980, în urma declansării unei leucemii galopante.
În martie 1992, a apărut în Orihuela o selectie din poemele sale, cu titlul Dulce agonia (Dulce agonie), editată de José Alberto Pardines Pellús, dintre care cîteva poeme, putine, fuseseră publicate în timpul vietii. În iunie 1999, apare Opera Poética (Opera Poetică), volum ce cuprinde întreaga productie literară a lui Luis Ramón, incluzînd, la dorinta mamei sale, si primele încercări, ce lăsau să se întrevadă poetul de mai tîrziu, poet a cărui operă a fost prematur curmată. Acest ultim volum constituie un omagiu adus unui poet care în scurta sa viată a reusit să găsească timp si fortă de expresie pentru a reda, pînă în ultima clipă petrecută pe planeta Pămînt, modul său original de a vedea lumea aflată perpetuu între realitate si vis.

DULCE AGONIE

O, sete, care mă vrăjesti acum
înfometată de înserări,
care pui capăt plăcerilor mele
pînă ce-mi vei distruge sufletul.

Ce mare durere e dragostea
ce mă învăluie pînă mă va ucide!
mă pasionează pînă mă va arde
furîndu-mi toată căldura.

Cerurile m-au răpit
cînd doream să iubesc
si cînd dragostea ce-o simteam
m-a despărtit de lume.

Soare al noptii, dulce iubire,
îmi cînt suferinta în fata lumii,
o, cît te mai rîvnea
setea mea de a muri plîngînd.

Renasti, mori, visezi, te prăbusesti.

Murind îmi trăiesc plînsetul de iubire:
Ah, iubire, durere si dorintă!
îmi lipsesc nurii tăi, sprijinul meu;
îmi simt durerea în vene
cînd păsesc fără răsuflarea ta.   

(PRIMELE POEME, 1976-1978)


TEAMĂ DE MINE

Am devastat
ceea ce nu sînt valurile,
am reusit să rup mareea
mîngîind clipe catifelate,
asa cum face cîrmaciul cu macii
plîngînd cu stelele triste.

Dărîmînd absentele palide
m-am înselat
hrănindu-mi noptile,
tîrîndu-mă pînă la ce era uitat,
deplîngînd
ce auzi tu acum
pentru a atinge dorintele
pentru mine interzise.


ÎNDOIALA

Mergi
si în timp ce mergi
mirosi capcana din drum.
Să nu privesti, să nu ridici capul,
să nu te prefaci
că esti în stare să pricepi.

Esti ca vulturul ce se învîrte
în jurul cadavrului prea devreme
si ti se spune că esti nebun.
Să nu cedezi cînd simti
cum covorul pătat
cu o substantă insolubilă
îti va face privirea să se înalte.

Să nu vrei să rîzi sau să plîngi
nici să vorbesti sau să suspini,
să iubesti sau să pretinzi asa ceva;
observă si linge cu gîndul tău
amara voracitate
si ratiunea impuritătii sale.
Si mai ales,
să nu simti cea mai mică tristete
cînd îndrepti arma la tîmplă:
apasă pe trăgaci, apasă.


APOCALIPSĂ

Cerul se cutremură
si în mîinile mele tună calmul;
marea fulgeră
în noaptea cetoasă
în timp ce pămîntul
este inundat de noroi.

Milioane de mîini caută sprijin
si în mintea mea tună calmul;
ploaia bate în paturi
în timp ce astrele
se învîrt cu capul în jos.

Milioane de minti caută sprijin
si în sufletul meu tună calmul.


CUGETĂRI

În nopti ca aceasta
se destramă vălurile dese
ale simturilor,
lăsînd să se vadă în zare
lipsa de însemnătate
a lucrurilor cele mai sfinte.


CÂNT ÎNĂLTAT ÎNDOIELII

Ce frumoasă e îndoiala!
Ce munte atît de plăcut
înaltă ea!
Cum dovedeste
că omul există
doar cînd se îndoieste.


CONCLUZII ALE UNEI VIETI   

Sînt aici,
am sosit.
Dar cine trebuie să mă astepte?
Am murit si îmi astept judecata.
Dar cine oare trebuie să o facă?
Recunosc,
am ucis
dar sînt oare vinovat?
Am ajuns chiar ca să surîd:
m-au silit.

Eu vroiam doar
să tai pădurea în formă de pîlnie ce mă înconjura
si să împrăstii polenul
norilor.
De ce?
De ce mă arată cu degetul?
Poate
pentru că sînt fiintă omenească.


AMINTIRI

Încă de mic mă duceam
să mă joc la copacul cel mare.
Mă asezam la poalele lui si îmi făceam planuri;
părul meu se încîlcea
în ramurile lui,
si seara
îi povesteam proiectele mele.

Timpul a trecut,
planurile sînt acum fire albe în păr
si dorintele riduri,
planurile mele nu s-au împlinit.
Copacul este tot acolo
la locul lui.
Trainic, linistit,
tăcut.
DIN PATUL MEU

Din patul meu
mă gîndesc:
„Este noapte
marea se stinge”,
Perna mea
mă consolează:
„Multă lume
a făcut-o deja”.


DE CÂND L-A CREAT

Cînd Dumnezeu
l-a creat pe om
i-a prezis destinul:
„Pămînt esti
si în pămînt te vei întoarce”.

Doar că a uitat să spună:
„Cu el vei trăi
si-n el te vei rostogoli”.



MOMENTE

Acolo unde noaptea
de cerul pur luminată
aspiră parfumul sinuos
al văzduhului si unde
cîntă luna,
am fost eu cu barca
peste gura
noptii.

În depărtare
vîntul recita
versuri ritmate
ale căror silabe nu le cunosteam.

A fost o călătorie
grea, cea mai ciudată.

Ceata
a ajuns să stăpînească
cîrma nehotărîtă,
pornind la drum
către un paradis părăsit:
de undeva de sus,
un copac se juca de-a Dumnezeu.

Cînd am simtit
cum urcă tămîia,
si stinge stelele
deja obosite de tărmul înrosit,
am înteles
că trebuia să mă întorc.

Au trecut zilele,
si am aflat:
Nimeni
nu e mai bun
decît crede că este.

(ULTIMELE POEME, 1978-1980)

Prezentare si traduceri de Liliana POPESCU si Vlad COPIL