TINERI AUTORI

 

Gabriela SAVITSKY

 

Duhul de hîrtie

 

E o fiinta în mine care traieste singura si departe

De tot ce ating, ce gîndesc si ce vreau.

E pura ca apa obtinuta din carte

n-a atins nici un bob de nisip

Nici setea celor ce o beau.

E o alta faptura în mine care ma creste

Ma duce prin lume ca o tornada,

În iures neînghegat cu son cristalin.

Oprita, e un salcîm încremenit într-un perpetuu april.

 

E, în mine, un duh al zadarniciei

Umblînd ca un patriarh cu toiag

Printre noroadele hulpave si nestiutoare.

E în mine o sete de esente, istovitoare.

O dragoste pentru viata plapînda,

Purtata în biruinta spre un rost de neînteles.

 

E în mine o patima vesnic flamînda

Sa îmi preschimbe cele traite în vers.

 

Degeaba

 

Carne fierbinte, sudoare

Sînge lucid, tunele albastre de-a dreptul prin raza de soare

Însutit, înmiit, abandonul de sine,

Locuim o singura sfera

Celalalt asumat cu tot ce poate contine

Cu firele lui depanate pîna la vrajitoarea kmera.

 

Tu intri în mine rîvnitor si plin de speranta

Cum intra pacatosul într-o biserica rece de piatra

Tresarind nehotarît ca flacarile în vatra

Cu talpile goale, înfierbîntate…

Eu cresc rotund în jurul sexului tau

Corola de crin imperial în jurul pistilului,

Desenînd stamine.

Toata viata se întoarce netraita în mine,

Parca maica mea m-ar iubi

Curatîndu-ma de durere si drag

De zgura, de bale, de rele traite, facute,

De necuviinte, de piele, de os,

De toate cele gasite pe jos.

Parca maica mea m-ar iubi

Întinerind în mine cu fiece spasm,

Nascîndu-ma iar si iar

Înca o data si înca o data

Tot mai curata, tot mai limpede,

tot mai subtire

înaltîndu-ma pîna la tine

Supremul ei dar.

 

Usa

 

Iubitule,

Cînd pleci, lumea se stinge…

Opait într-o odaie din pruncie;

Împiedicata-n bezna, speriata,

Caut mirosul zilei, distanta liliachie pîna la irisi,

Eu nu mai sînt sau nu ma stiu atinge

Prin peretii simturilor, de vata.

 

Uneori esti si nu esti;

 

Atunci se face seara si în rama ferestrei se bulucesc norii.

Frunzele se întorc cu spatele vinovate,

Eu devin subtire ca un curmei

Si palida, la marginea lacrimii,

Numar fiorii ce se hurduca

Peste drumul prafuit al tacerii, – calesti

În care, tolanita între perne, durerea

Cu unghii lungi, lacuite, asteapta.

 

Am vrut sa te opresc odata.

Ai facut speriat ochii roata,

M-ai vazut urîta si rea

Si nu îti era bine si te-ai prabusit.

Am taiat în zidul inimii o usa,

Am tras zavoarele grele,

Am deschis-o larg

Am stins lumina si am asteptat…

 

Ai fosnit ca velele boltite lînga catarg.

Lumea s-a ridicat din nicaieri si m-a primit în ea.

Tu luminai din toate puterile înfiorat,

Si n-ai mai plecat.