LIRICA HISPANICA
Nemesio SÁNCHEZ
Fara ieri
Copilaria mea n-a fost copilarie,
nici visele mele n-au fost vise,
a fost drum spre un viitor
ce nicicînd n-a încetat de-a fi.
Nici tineretea mea n-a fost tinerete,
nici iluziile mele n-au fost iluzii,
a fost realitatea unui prezent
ce astazi e doar amintire.
Nici maturitatea mea nu e maturitate,
nici viata mea nu e viata,
e o clipa eterna
de care ma bucur fiind deja mort.
Pamînt si mare
Am visat ca ma trezea din somn marea…
nu, am visat ca ma nasteam în mare,
dar cu bruma rece ma-ntorceam în pamînt;
da, în pamînt eu m-am nascut,
nu, m-am nascut în mare,
furtuna a fost mediul meu,
pamîntul fu doar pîinea mea;
m-am nascut în pamînt,
am trait în mare,
sirenele m-au împins sa traiesc
praful m-a facut sa visez…
în lut doresc sa mor
traind realitatea.
Vis
Am visat ca pietrele nu aveau forma,
ca florile n-aveau culori,
ca pasarile n-aveau aripi,
ca arborii nu aveau trunchi,
am visat ca oamenii nu mai aveau fata…
de mult timp nu mai plîngeau.
A pleca… a pleca din nou…
A pleca…, a pleca departe
într-un tren de marfa,
fara compartimente, fara fotolii, fara acoperis…
sa ma culc privind cerul,
sa vad trecînd norii,
stîlpii de telegraf,
arborii…
sa simt ca totul trece
si eu ramîn…
Însa… a ramîne, pentru ce?
pentru a urma sa suferi?
Nu!
As vrea sa plec departe,
în notele Requiemului Victoriei
ce-l ascult în acest moment,
sa ma confund cu ele,
sa dau pace celor care ramîn,
sa fac a mea viata mortilor…
sa ma nasc din nou
însa… într-o lume diferita,
în care nu exista minciuna
– începînd cu ale mele –,
nu exista suferinta,
nici ura,
nici neîntelegere,
nici blestematul gologan…
Vreau sa ma nasc din nou,
sa fiu culoare în natura,
catedrala într-un oras
sau o idee abstracta,
iubirea fiintelor care cred ca se iubesc
pasiunea celor care în adevar iubesc
– fie si doar pentr-un moment…
Sa ma nasc din nou…
fara ghete
nici sudori,
fara dureri de pîntec
nici lacrimi,
fara stomac…
mi-ar placea sa plec departe,
sa ma nasc din nou
– fara corp.
Destin
El pierdu cheia casei,
usa ramase închisa tare
si hatisul ferestrelor
îi împiedica intrarea.
Noaptea sosi cu fata de carbunar,
nici o singura stea nu-i vorbi de speranta;
întorcînd spatele locuintei sale
începu a cutreiera carari,
rîuri mlastinoase,
munti…
cautînd ratiunea existentei sale,
gustul umanului,
o companie în tristete…
Vîntul tîra un cal furtunatic,
destinul sau
erau propriile-i urme.
(din volumul Dolor del camino , Premiul national de poezie, Spania, 1988)
Traduceri de Al. HUSAR