VIATA ESTE UN FLUVIU LINISTIT

Orasul ne ia, ne tulburã atît
cît sã îsi inventeze bucuriile, spaimele, o
constiintã a intruziunii si a presupunerii.
Aproape la fel ca fîsiile de afise în care
evenimentele lumii devin fosile si formeazã
un strat de sens ilizibil, de istorie, în care totul
este introdus ca dupã o catastrofã,
o deflagratie.

Pînã unde sã acceptãm aceastã cacofonie? În
busculada si tîlhãriile orasului ce vorbã
e modificatã, mutilatã, cînd eu nu sînt decît
acest mãrsãluitor fãrã chip, cel a cãrui prezentã este
abia o pietricicã, o insectã în musuroi?

Nu sînt, nu sîntem noi laolaltã
orasul copilãriei noastre, rãnit
ridicîndu-se în luminã?

Dacã as fi un oras, ah cum as mai vorbi
despre zi chiar din bãltile mele,
despre mersul pe loc al mortilor care îl confundã neîncetat
pe ieri cu mîine?

Îmi e frig. Tusesc dîre de fum alb
Mã pierd, acopãr timpul cu tigle, cu ziduri
care îmi deseneazã un chip.
 

TURBARE DE ORAS

Inventarul luminilor în oras nu este
niciodatã acelasi. Începe dimineata de-a lungul
falezelor gri, faleze de case. Trupul fosilizat al cerului
se extrage din cãrãmidã.

Pãsãrile care locuiesc aici merg pe jos de-a lungul
trotuarelor. E un zgomot întins, durativ,
asemenea frecãrii otelului de sol. O trezire mecanicã
a motoarelor, o prezentã care zguduie
înlãuntru, din adîncul locului. Apoi deodatã o despãrtire.
Cîteva hîrtii unsuroase pe o peluzã,
ca si cum soarele ar fi devorat de cetate,
ca sã facã piloni, scîntei, banderole electrice.

Cineva aruncã o cîrpã la fereastrã, cad
porumbei morti. Pe un balcon, o femeie pune pe sfoarã
trei pete de culoare. O alta îsi ia la revedere
cu un covor arab. Nu a plecat nimeni, totusi.

Cînd privim casele trebuie sã ne
lãsãm capetele pe spate, de parcã ar urma
sã cãdem si sã mai întîlnim un cer.
Nu le înconjurãm niciodatã ca proprietar al lor.

Spatiului îi trebuie putine semne ca sã
tinteascã dedesubt o prezentã, un chip,
un soi de ramã, o sprijinire de fereastrã.
Aceastã încîlcire a liniilor printre piloni,
fire de curent, ziduri si cãrãmizi: se sterge.
Omul e luat ostatec de oras si habar nu are.

Pasul cautã o iesire, un pact între
vertijurile sufocãrii. Nu existã peisaj cu adevãrat,
exceptînd aceastã ranã în ziduri.
Limbajul, aici, e întors asupra lui într-un
calvar anonim care seamãnã tuturor celorlalte linisti.

Excesul te îndeamnã sã inventezi o scriiturã
dreaptã, ceva rezistent la orice tentatie. Atîtea
lumini îndeamnã sã faci zgomot pentru a stinge orice
vitrinã, carne, dorintã si
sã lasi noaptea neagrã, adevãratã,
sã steargã ea tot.
Pe jos, sînt benzi largi albe,
semne de piste.

La ora cîinilor, oameni legati
în spatele unei siluete asemãnãtoare
plimba un soi de cablu care se lungeste
sau se scurteazã dupã umorile lor.

Si eu, bãrbat în picioare, trecãtor, ce pot
sã opun din verticalitatea mea acestei pãduri care asteaptã
înaintarea trupului meu spre a-l devora?

A învinge, a locui, a construi.

O bucatã de cer cloceste adesea printre acoperisuri
Un întreg cortegiu este invizibil, un pic albãstrui,
adunãtura de voci, apãsarea care înlãntuie rãbdãtor lucrurile.

Perspectiva. fiecare o duce cu sine
în cosmaruri înfundate, fãrã capãt, cale fãrã iesire,
cãdere neîncetatã, spre ceva ce este mult mai adînc.
Ne trezim tresãrind, striviti de celãlalt, de soferi nebuni.

Înapoia fruntii, copiii se joacã cu umbrele ca si cu cîinii.
Usile sînt aripile îngerilor, fructe
lãsate de cãtre un întreprinzãtor care mai încearcã
sã închidã proprietatea invizibilã sub bitum,
în unghiul strãzii dintre Ytong si rîul P.V.C.

Popor de rãscruci, mereu traversat, îngrãmãdind
frica maximã în buzunare
(...)

(Traducere si prezentare, Rodica DRAGHINCESCU)