ESEU
Cristina RUSU

Cântarea cântărilor, mirajul uman
sau relatia hierogamică a iubirii lui Adonai
în transpunerea lirică

„Sărută-mă cu sărutarea gurii sale!
Alintul tău mai bun e decât vinul
si e mireasma mirurilor tale
mai dulce decât tot ce e mireasmă
Numele tău e mir în revărsare;
fecioarele de-aceea te-au iubit.”
Cântarea cântărilor

Splendidă cântare, adorare a iubitilor în acest poem care a stârnit nenumărate polemici de-a lungul veacurilor. Poate că nicio carte din Noul sau Vechiul Testament nu a fost atât de comentată de Sfintii Părinti ai Bisericii si nu a inspirat atâtea interpretări. Iubitul si Iubita, Păstorul si Păstorita, Solomon si Sulamita, alternează dorinta, soapta, strigătul, gratia, fericirea în acest joc curat si neîntinat al perechilor pământului. Nimic nu este vulgar, nicio urmă de degradare, dimpotrivă, aici dragostea carnală are o senzualitate erotică candidă, trupurile pline de miresme se îmbrătisează într-o adoratie aproape de transparentă.
Shir Ha Shirim înseamnă în ebraică cântarea cea de deasupra tuturor cântărilor, Sfânta Sfintelor, asa cum o compara si Origen ca fiind partea cea mai sfântă din Templul Ierusalimului. Chiar dacă la început iudaismul a avut mari rezerve si le-a interzis tinerilor să o citească, ea a fost introdusă în Vechiul Testament si si-a mentinut locul fiind preluată de crestinism câteva secole mai târziu. Totusi, cele două traditii, iudaică si crestină au rămas la întelegerea că există un sens ascuns în spatele întelesului prim literal. Jocul cuvintelor duce cititorul spre dezlegarea sensurilor tainice dintre Iahve si poporul Său sau, Hristos si Biserica Sa. Chiar si profetii Vechiului Testament preferau această formă alegorică de a prezenta relatia dintre Dumnezeu si popor ca una dintre sot si sotia sa.
Totusi, dacă interpretarea dă nastere spre fidelitate si nu infidelitate, tinerii împart o iubire precum cea din paradis, neîntinată, pură, iubita îsi doreste iubitul dezmierdându-l în cuvinte de dragoste, dorindu-l prin gândul pur trimis către el. Privită din acest sens, alegoria vechitestamentară fortează întelegerea suprimând taina înclinatiilor, a celei spre puritate sau spre alunecare; „- Cât de frumoasă esti, iubita mea,/ cât esti tu de frumoasă, cu ochii tăi porumbi!”, „- Cât  de frumos esti tu, iubitul meu,/ cât esti tu de plăcut”.
Sfântul Grigorie de Nyssa, în lucrarea sa Tâlcuire amănuntită la Cântarea Cântărilor analizează simbolurile poemului si îl vizualizează mai degrabă în sfera absurdului decât în cea a realului si asta datorită versetului 2 din capitolul întâi când se vorbeste de sânii iubitului.
Poemul poate fi perceput ca o uniune a două suflete umane sau ca o uniune divino umană ce miscă sufletul înăltându-l spre iubirea si cunoasterea Lui Dumnezeu? Versurile „Frumoasă esti, iubito, pe de-a'ntregul/ si'n tine întinare nu se află” si „O, vino, vino din Liban, mireasă,/ o, vino din Liban!/ Venind, vei trece culmile Amanei,/ Senirul si Hermonul peste piscuri,/ de-acolo unde leii-si au culcusuri/ si muntii sunt bârlog de leoparzi”, sunt întelese ca apropierea Lui Hristos Mirele de Mireasa Lui cea neprihănită, Biserica. Pasajul „vino, vino din Liban [..] vei trece culmile Amanei” este un avânt al sufletului care părăseste tinuturile sălbatice ale patimilor, plecând la Mirele care o cheamă. Aici, este preferabilă această întelegere pentru că versurile au o tentă spirituală si nu senzuală.
În Talmud găsim cam acelasi fel de interpretare, „Dumnezeu este Mirele, comunitatea lui Israel este Mireasa”. Apoi Origen, în cartea lui Omilii la Cântarea Cântărilor, scrie într-un pasaj că  „în Mire trebuie să înteleg pe Hristos, în Mireasă Biserica cea fără de pată sau zbârcitură...”.
Chiar dacă afirmatiile Sfintilor Părinti nu au forme apropiate, interpretarea lor duce în acelasi punct; sensul Cântării nu este unul literal. Doar Teodor de Mopsuestia a văzut poemul ca pe unul simplu, el fiind scris pentru căsătoria regelui Solomon cu fiica Faraonului, dar Conciliul al V-lea de la Constantinopol reunit în 553 a condamnat această interpretare.
Cântarea Cântărilor este cea mai impresionantă carte a Vechiului Testament si datorită faptului că, în comparatie cu alte cărti unde numele lui Dumnezeu apare de zeci de ori aici e pomenit o singură dată la sfârsit. Expresiile religioase lipsesc pe tot parcursul poemului iar un mesaj teologic sau moral nu este decât indus sau interpretat, versurile sunt calde, îndrăznete, tonul deschizând simturile.
Multi s-au întrebat de ce Cântarea Cântărilor nu este pomenită nici măcar o singură dată în Noul Testament si nici măcar nu s-a făcut nicio aluzie la vreun verset de-al ei. Poate, pentru faptul că latura ei umană este una prea evidentă în ochii cititorului.
Emile Osty, în cartea La Bible  interpretează literal Cântarea Cântărilor scriind despre ea că; „celebrează iubirea, iubirea umană si doar iubirea umană […] tonele de comentarii asupra acestei cărti a Bibliei nu reusesc să ascundă adevărul care este atât de evident pentru ochii cititorului neavizat: în semnificatia ei literală, primă si directă, Cântarea tratează iubirea umană care îi uneste pe bărbat si femeie în căsătorie”. „Iubitul meu răspunde si îmi zice:/ - Ridică-te iubita mea si vino,/ frumoasa mea, tu, porumbita mea!/ Că, iată, iarna a trecut/ si ploile s’au dus, au încetat/ si florile se-arată pe pământ/ si-i vremea de plivit/ si-auzi cum turtureaua gângureste/ jos, în livada noastră”.
Dacă urmărim aspectul pur literar, putem concluziona că poemul este privit strict ca o iubire umană, iubitii îsi cântă iubirea si se pregătesc de nuntă, iar dacă mergem pe firul scrierilor patristice ale Sfintilor Părinti, observăm interpretarea spirituală a unirii Lui Dumnezeu cu poporul Său, în timpul Legii Vechi, (Ieronim 2,2, Isaia 54, si în Psalmul 44), sau a unirii Lui Hristos cu Biserica, în Noul Legământ al Legii Noi (Matei 22, 2-10; -25, 1-13, Ioan –3, 29). De asemenea stim că si cuvântul căsătorie este folosit des în Sfânta Scriptură în sens simbolic, cele mai clare pasaje le găsim la Sfântul Apostol Pavel în Efeseni 5, 22-32. Unirea cea mai intimă este dintre mire si mireasă, Dumnezeu recurgând la acest simbol pentru a arăta dragostea cât si intimitatea dintre El si om. „– Eu dorm, dar inima mea veghează./ În usă-mi bate el, iubitul meu,/ cu glasul lui: Deschide-mi…”. Acest vers exemplifică clar deschiderea sufletului uman către Dumnezeu, tânjirea lui spre cunoasterea si iubirea absolută spre contemplatie si unire desăvârsită, nebântuită de patimi. Mintea se pogoară în inimă pe timpul somnului într-o rugăciune nesfârsită, neîntrerupând nicio clipă comunicarea cu Dumnezeu. (exemplul urmând a se concretiza în rugăciunea isihastă a inimii care o spun astăzi continuu călugării).
Dacă poemul se interpretează luând în considerare timpul si societatea, Toma d’Aquino, merge pe ideea că poemul întruchipează „dragostea Lui Hristos pentru Biserica Sa”, si vine cu o serie de interpretări detaliate, împărtind Cântarea în trei epoci diferite, : prima este cea în care, la început, iudeii nu vor să accepte societatea nouă si nu vor să intre în ea; „ Mă duse regele’n cămara lui;/ ne-om bucura, ne-om veseli de tine;/ […] /..în ce păsuni îmi esti cu turma/ si unde-i faci odihna de amiază?/ De ce-as fi eu cătându-te’n nestire/ pe lângă mieii prietenilor tăi?”; a doua se referă la vremurile intermediare când Biserica creste si adună neamurile; „La lectica lui Solomon priviti:/ În jurul său merg saizeci de viteji,/ cei mai viteji din Israel, […] /...dar una este porumbita mea,/ desăvârsita mea/ ea una-i este maicii sale,/ aleasa celei ce-a născut-o; fecioarele o văd si-o fericesc,/ reginele si tiitoarele’mpreună/ o laudă”, iar a treia încheie prin sfârsitul vremurilor si mântuirea iudeilor, „ Cine-i aceasta oare/ ce se iveste lin ca aurora,/ frumoasă precum luna,/ aleasă precum soarele/ si de temut ca ostile sub flamuri? […].. –Tu care sezi în mijlocul grădinii/ când glasul tău prietenii l-ascultă,/ tu, fă-mă, să-l aud si eu!”.
Fericitul Theodorit al Cirului vede Cântarea Cântărilor ca o cunună a iubirii, ea este suma tuturor celorlalte cântări scrise de-a lungul veacurilor. Toti marii prooroci au adus laude lui Dumnezeu, Moise a avut trei cântări, de biruintă, când a desfăcut marea în două, de multumire, când a stat la fântână si de laudă, pentru toate darurile Lui Dumnezeu, cântăretul din liră David a avut si el cântări de seară, de dimineată, de teascuri, de biruintă, iar înteleptul Solomon a cântat cea mai frumoasă cântare, cea de nuntă. Mirele este Dumnezeu iar Mireasa este poporul liber slobozit din robie. Fericitul Theodorit spune că, toate cântările s-au scris pentru a ajunge de fapt la această cântare, ea fiind cea mai de pret, culmea iubirii, dragostea si bunătatea negrăită a Lui Dumnezeu pentru poporul Său iubit. Pasajul   „O, vino, vino din Liban, mireasă,/ o, vino din Liban!/ Venind, vei trece culmile Amanei,/ Senirul si Hermonul peste piscuri,/ de-acolo unde leii-si au culcusuri/ si muntii sunt bârlog de leoparzi” are o altă semnificatie în viziunea Fericitului Theodorit, el face o analogie cu psalmul 44; „Ascultă, fiică, si vezi, si pleacă urechea ta, si uită pre norodul tău si casa părintelui tău, si va pofti Împăratul frumusetea ta, că El este Domnul tău” (Ps. 44, 11-12). Mirele cheamă poporul prin două căi; cea idolească care trece prin Liban, si cea făcliilor, a luminilor, ce trece prin Senir, ceea ce se traduce ca fiind calea spre Hristos Soarele dreptătii. Muntele Hermonului, pomenit si de David în psalmi, este muntele celor îmbunătătiti, a celor desăvârsiti care păstrează legile lui Dumnezeu. Viziunile leilor si leoparzilor sunt văzute ca evrei obraznici ce tălmăcesc prin alte cuvinte legea si o propovăduiesc celor slabi. Mireasa e purificată prin credintă, trece peste munti, se desăvârseste, se mântuieste, frumusetea ei pură fiind, atât exterioară cât si interioară.
Frumusetea poemului atinge cele mai înalte vibratii, asa cum ne explică Cântarea, în cel mai profund sens, si Melania Daniela Bădic. Descoperă suntele poemului care sunt atât de vii si de înalte încât nici un alt poem nu poate ajunge la asa o înăltime. Cititorul simplu e răscolit si simte poemul ca pe un joc al îndrăgostitilor înainte de nuntă, iar cititorul „copt”, în viziunea Melaniei Bădic încearcă să deslusească  taina nuntii cosmice. Lectura literală rămâne la nivelul uman, al simtului fizic, iar cea deslusită în spirit urcă la nivelul cel mai sus de pătrundere deslusind o mare limpezime.
Si totusi, Cântarea Cântărilor rămâne deosebită pentru că acest cânt al iubirii are o unicitate covârsitoare, iubirea este descoperită în toate cuvintele poemului, si nicio carte nu a mai exprimat atât de puternic legătura afectivă dintre carne si spirit. Aici se vorbeste numai si numai de iubire, nimic obscen nu iese la iveală, natura firii umane este împletită cu natura mediului înconjurător si cu natura spiritului, cea mai desăvârsită legătură, între om, pământ si Dumnezeu. Dincolo de toate explicatiile si interpretările care s-au dat de-a lungul veacurilor, iubirea stă la baza întregului poem si această uniune în iubire relevă însăsi iubirea creatiei.

Note:
Biblia, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 2001
Fericitul Theodorit al Cirului, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Editura Cartea Ortodoxă, Bucuresti, 2006
Melania Daniela Bădic, Cântarea Cântărilor – o lectură hermeneutică a unui poem revelat, Editura Emia, Deva, 2004